Cântecul Cerului

În zorii tăcuți ai unei iubiri neurmărite,

Se deschide o poezie, dar nu despre dragoste.

Cuvintele se desprind ca frunzele în vânt,

Poezia fără săruturi, într-un labirint nestrăbătut.

Prin coridoarele unei inimi pierdute,

Versurile se întrepătrund, dar nu despre tandrețe.

Poezia rămâne ca un ecou neascultat,

Fără să atingă aromele dulci ale iubirii.

În adâncul gândurilor, cuvântul "tu" se pierde,

Poezia neexistă în umbrele tale nedeștepte.

Silueta ta se șterge într-o lume absentă,

Versuri nepronunțate, în taina inimii tăcute.

În ecoul amintirilor, numele tău dispare,

Cuvintele rămân nespuse, într-o poezie rare.

Poezia ta nu există în paginile vieții mele,

Versuri întrerupte, o melodie fără refren.

Prin zăpezile timpului, "tu" devii fără chip,

Poezia neîncepută, o poveste în derapaj.

Versurile se pierd în absența ta tăcută,

O poezie fără "tu", în tăcerea pustiului suflet.

Dealuri,campii,tarlale,

Livezi,vii,gradini,

Sunt pline toate,

De recolte bogate.

Soarele cald,cerul senin,

Apele curg la vale lin.

Printre recoltele bogate,

Si satele imbelsugate.

Cu oameni gospodari,

Si dorinta copiilor scolari,

Pe carti sa citeasca,

Si mari sa  crescs.

Pe  ogoare sa munceasca,

In livezi sa trudeasca,

Din vii sa culeaga,

Teascurile sa mearga.

Toamnaa sa vina mereu,

Precum un mare arhiereu.

In haine bogate,

In cosuri cu de toate.

Pe-un ram de frunză dezgolit

Erau la un taifas două cinteze,

Ce se plângeau cât li-i de greu

Că nu mai au unde să hiberneze.

Se-aude că va cădea zăpadă

Care se va așterne peste tot,

Și nu vom mai găsi mâncare

Nici măcar o iarbă de troscot.

Am auzit și eu dragă surată

Că gerul va fi unul năprasnic,

Și-atunci ce oare vom mânca

Că omul a uitat să fie darnic.

Acum găsim ușor ce ciuguli

Că toamna este așa bogată,

În cuib nu vom avea provizii

Că și creanga ne va fi tăiată.

De unde știi tu acest lucru

Că nici copacul n-are să fie?

Îți spun c-am auzit o vorbă

La cei ce lucră-n primărie.

Ziceau că-i multă murdărie

De la suratele noastre ciori,

Și doar când toți copaci-i taie

Acestea vor pleca în alte zări.

Atunci, hai să ne îmbrățișăm

Și-n grabă să ne luăm zborul,

Până nu va fi mult prea târziu

Când frigul va fi adus cu norul.

Așa tăifăsuiau săracele cinteze

Și grija mare pe cioc li se citea,

Că n-au nici cuib, nici ce mânca

Și doar voia Cerului...le rămânea!

Se simte un miros de primăvară

Adus de vântul de pe munte,

Dar seara este frig și pot răci

Așa că-mi trag cușma pe frunte

Pe deal mai văd multă zăpadă

Ce spune că iarna nu s-a dus,

Și punem lemne încă în sobă

Când soarele se duce la apus

Mă uit în calendar și-l răsfoiesc

Și văd că este luna lui februarie,

Ce îmi șoptește să nu mă mint

Căciula să o schimb pe pălarie

Mă duc pe vale la izvorul rece

De unde sticle pline ne luăm,

El curge chiar de-i vară-iarnă

Și apă bună ne-aduce să gustăm

Mă-ntorc acasă puțin dezamăgit

Că primăvara se lasă așteptată,

Că ziua-i mică și noaptea-i lungă

Iar vremea nu mai e ca altădată!

...........................

Și simt că și aceasta..ne e furată!

Marea nu îmbătrânește

In fiecare an e tot mai frumoasă

Alte scoici, aceleași valuri

Doar eu adaug ani vieții

Spumă,nisip, suntem praf de stele

Grăunte de substanță

Vise fără limite

Marea e mereu a mea

Așa cum nu a fost nimeni

Căci marea..ea nu îmbătrânește.

Trusa mea de natură

Vreau asfințituri de iulie

peste casa mea de mai,

să stau la umbra terasei mele,

vorbind cu natura:

pomii să-mi știe numele—

să mă răsfăț prin menta din grădină

ce-mi usucă rănile tăioase,

și-amintirile merilor

să le culeg—

Sculptează razele-n terasă —

Pe-o ceașcă călduță:

De cafea ori de ceai;

Nu mai am nevoie de nimic.

Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată

în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu

pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci

când plâng. Și doar atunci când plâng, eu

simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;

apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate

înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei

mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;

atunci când pericolul este prea mare pentru a fi

conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că

nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul

se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;

se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,

și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,

dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar

ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea

devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt

intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când

este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,

care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța

la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale

sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;

dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc

ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care

nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după

cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.

Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra

unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca

atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni

libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul

poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide

precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii

in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;

si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui 

Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni

realitatea noastra certa, daca noi dorim .

Poezie de Marieta Maglas

Notă; această poezie este publicată.