Sfințirea clipei și a momentului

Sub lumina blândă a unei zile senine,

În grădina unde speranța se înfiripă,

Se deschid petale de iubire și căldură,

Pe alei de taină unde viața încă pulsează și respiră.

Cei care veghează, ca brazii tăcuți,

Cu mâini de lumină și zâmbet de flori,

Îndrumă pașii obosiți, cu glasuri de crini abia-nfloriți,

Și alinarea curge lin, ca un râu printre izvoare pline de dor.

Boboci și stejari cărunți,

Găsesc în atingere și cuvânt o primăvară nouă,

Învățând că-n fiecare clipă de suferință,

Se poate să înflorească curajul și speranța cea nouă.

Dragostea lor nu se rupe, nu se frânge,

E floare nemuritoare în clepsidra timpului,

Și chiar dacă umbrele trec peste clipele fragile,

Întotdeauna rămâne parfumul cald al grijii.

Și noi, ca frunze ce tremură la adiere,

Învățăm să fim răbdători, să ne lăsăm purtați,

Căci aici, în acest colț de grădină miraculoasă,

Durerea devine floare și speranță.

Simt a iernii rece gheață,

Șoptindu-mi vag și cu dulceață

Cum mă-ndeamnă să visez

Și-un ultim portret să-i pictez.

Precum un sacru jurământ,

Îi aud vocea sus, în vânt,

Și, după multe lupte crunte,

Eu pic lat pe-acel lugubru munte.

Stau, ascult și bag de seamă:

Geru-mi cântă cea din urmă gamă.

Fără vlagă, treptat devin greoi

Și-ntrezăresc priviri de moroi.

Oare îmi joacă mintea feste?

Sau au primit și ei de veste

Că-n aceste ceasuri de tortură

Cu greu mă zbat la ultima pictură?

E ger, și albul mă completează,

În ochi, marea ceață se instalează.

Cu-n gest final, cam dureros,

Închei acest portret tăios.

Sub clar de luna amară,

Am să-ți cânt despre o primăvară,

Primăvară prinsă într-o buclă atemporală,

Încețoșată buclă într-o clepsidră neclară.

Primul boboc blajin de liliac,

Tras fin ca printr-un microscopic ac,

Crescut la umbra unui nuc posac,

Vioi se grăbea deja să fie pe plac.

Îmbăiat în mireasmă, se dorea să pară,

Desprins forțat dintr-o lume bizară,

Să-și deschidă petalele se ruga seară de seară,

Visând la lumea mare ce îl înconjoară

Amorul pândea să iasă la atac;

Propria-i esență urma să îi vină de hac,

Neştiind că mai bine de un veac

Pasiunea ce o va purta nu va avea leac.

Cei dintâi muguri sfioși cedară

La un încordat ceas de seară,

Și-n astfel de clipe scântei se creară,

Căci în grădină emoțiile aveau să apară.

Pentru regat, iubirea părea a fi un fleac,

Dar nu și pentru noul june liliac.

Văzând cum grațioasele magnolii zac,

Fulgerător, cu un gând trecu la atac.

Și, dacă nu ar fi fost să piară

Această dragoste pură și rară,

Probabil s-ar mai fi dat sfoară-n țară

Despre nemaivăzuta uniune cardinală

Prea convențional?
Vreți ceva mai nou, ceva mai brut?
Absolut! În notes app un război crunt:
Tap, tap, spațiu - un moment de liniște.

Cuvinte, idei, împrăștiate cum îmi vine
Și încă fac rime!
Am nevoie de structură,
asta unu' la mână.

Dă-mi un minut să analizez,
Nu știu cum să mi mă adresez...
Îmi pun bețe-n roate.
Mi-e foame, am mâinile legate la spate.
Știți ce o să spun -
Ceva legat de moarte...

Normal!
Tipic!
Mereu ajungem aici.
De ce mai încerc?
Sunt într-un loop (auuu!)
O mașină de spălat
Mereu băgată în priză.
Consum prea mult curent, să vezi factura...

Centrifugim de viitor,
Centripetot din trecut mă p*ș!

Tic, tac, secundele clipesc.
Timer-ul sună, explodez.

Mi-e dor de pacea pe care mă pot convinge că o simțeam ieri,
Never to be found again.

Hai că mă opresc înainte să termin...
Mă feresc de finalitate, o s-o las in aer...

Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,

și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"

Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,

cum mă ridicam, el nu se mișcă.

Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,

apărea și dispărea ca aburi din ibric.

O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,

cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...

Pierită forma ce-a avut-o cândva,

tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...

Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,

iar împrejur tot vinul se vărsă...

N-am să mai asist la a lor ignoranță,

lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...

Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,

pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.

De plânsete și milă să se descotorosească,

nu-i alinare pentru moartea prostească.

Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,

continui până voi zări lumina în treacăt.

...

M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,

păcat că eu nu voi putea să le aud.

Atâta durere simt

Și mă întreb oare cât mă mai mint

Că o sa fie bine

Și că o să mă gândesc la mine

Nu înțeleg unde am greșit

Când eram bine însfârșit

Parcă simt că am obosit

Simt că timpul mi-a sosit

Stau pe geam și mă uit in gol

Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor

Din cauza unor cuvinte care dor

Nici planeta nu o mai văd color

Nu înteleg de ce mă simt așa

Când lumea era in favoarea mea

Parcă viața devine tot mai grea

Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

Sub somn de veghe,

blande bestii!

Baze cardinale pe taramurile

Akashe.

Lei ce pazesc ale

intunericului fantezii,

Creaturi ce se dovedesc

in suflete sihastre.

Sculptati prin maini de

artisti si cavaleri,

Cu coama de baroc,sunt

soarele ce doarme!

Ei pazesc trecutul,a insusi

timpului averi,

Demoni cruciali,a

intunericului coarne!

Incalecat-am prea iubita

bestie de nord,

Puternica zare peste

istorie se asterne.

Pune in balanta al

meu sange,suflet,cord.

Tainic al meu destin,spre

piramida lasa semne.

Morbida carare un

drum secret arata,

Oculte cunostinte,pentru

suflet ca nectar.

Intreb de a mea menire

in soarta,

In jurul oglinzii apoi facu’ altar.

M-am reintors la bestie ce doarme,

In sud era Lilith,ca si un 

sarpe in jur copac.

Intreaba de famille,

al meu nume…

Sau dragostea e doar 

forma de atac?

-Nu ma regasesc in

cine am fost!

-Si timpul bate pe

incheietura-mi slaba.

-Nu il voi petrece intr-un

cotidian anost,

-Ma innec in durere,in lacrimi,

sunt calma.

Se deschid subtil portile

ale unui paradis macabru..

Pe cer rasare soare stralucind 

cu raza de eclipsa!

Romanta isi face carare in cadru,

Esenta timpului de melancolie

fiind cuprinsa.

Spinarea bestiei injunghie

a mea inima,

Prima dragoste imi da tarcoale...

Pentru cateva secunde

leul se anima,

Coloana-i sangerie,sculptata

in oroare.

Rani si cicatrici ce doar

fantezia-mi le vindeca,

Regele damnatilor aici sa-ti

fie somnul vesnic?

Numai amintirea,ce dusmani

iti spinteca!

Contur demonic...

sculptat atat de strasnic.

Iubirea acoperise sudul,

e gri si rece!

Nectar de sentimente,

lacrimi timpurii.

Primesc ciuperca din os,

magie ce imi face!

Ritmul incetineste printre

batai a inimii.

E o sete ce doar poezia

o astampara!

Pasi intunecati si acvilini

cauta continuare.

Tulpina neagra,trandafir,in

conturu-i crancena,

Dau la schimb icoana pentru

dulce a ei grandoare.

Incalec bestie de Est sa ma

intrebe de avere,

Ma citeste in suflet,lectie dura,

vrea sa invete...

-Aici mormantul lui Valentino

e in putere!

-Moneda e a intunericului

chiar pe ambe fete!

Las bogata floare si incalec

bestie de Vest.

Din zi se face noapte,contele-mi 

trecu’ prin gand.

Coroana a lui voce,bland

al timpu-i gest!

Orice inamic in calea lui plapand.

Puternica bestie sa rostesti

tu al sau nume!

Insusi Vlad Dracul vreodata

va sa vie?

Voi potrivii eu puzzle-ul,

perfecta asta lume?

Undeva in subconstientul

tuturora,sa stie!

Morman de pamant macabru

in curtea leilor...

Misterios mormant fara

nume si fara flori.

Acest monument e inchinat

a intunericului,a zeilor!

Vampirice ganduri ce dau

si demonilor fiori..

Intelepti gardieni croit-au

al meu drum,

Si multa speranta in

inima a incoltit.

Trecutul e un cosmar,il

prefacu-i in scrum.

Raman doar cicatrici ce le

port pan' la asfintit.

Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.

Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.

Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor