În trecerea mea

De-ai putea să vezi prin ochii mei,

Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,

Cum te vedeam ca pe un zeu

Într-o lume plină de furtuna.

Erași lumină-ntr-un colț de cer,

Un vis nespus, un gând stingher,

Un foc aprins în noaptea grea,

O pace ce doar tu-mi puteai da.

Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?

Privirea mea te-a tot iubit.

A rămas tăcută, străpunsă de dor,

Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.

De-ai putea vedea ce-am ascuns,

În fiecare lacrimă ce s-a strâns,

Poate-ai înțelege ce-ai lăsat

În ochii mei, când ai plecat.

Golul din suflet nu-l da oricui,

Nu-l umple cu pași ce se pierd în văpui.

E-un loc de tăcere, de dor neștiut,

Ce-n liniștea nopții te cheamă tăcut.

Nu pune în el pe oricine zâmbește,

Căci masca ascunde ce nu-ți folosește.

Alege pe cine te face să crești,

Nu pe cei ce pleacă lăsând doar povești.

Golul e sacru, păstrează-l curat,

Nu-l da celui care te lasă uitat.

Umple-l cu vise și doruri senine,

Cu oameni ce-ți sunt ca o stea pentru tine.

Nu tot ce-i aproape îți e de folos,

Caută-n privire un rost luminos.

Și-atunci vei vedea cum golul din tine

Se naște în iubire ce-ți face doar bine.

Sunt suflet, dar nu de pus în cui

Pe peretele gol al nimănui

Ești rana închisă în inima mea,

O umbră ce-n taină mă cheamă mereu,

Durerea ce arde, dar nu va cădea,

Un foc ce se stinge încet, dar e-al meu.

Ești visul ce-ntoarce trecutul pierdut,

Un dor fără nume, ascuns și profund,

Ești glasul tăcut ce n-a mai durut,

Dar încă tresaltă sub cerul rotund.

Ești ploaia târzie ce cade ușor,

Pe gânduri ce-n noapte se pierd amagitor

Ești vântul ce suflă cu-al vieții fior,

Un cântec uitat, dar mereu fremătând.

Ești rana închisă în inima mea,

O taină ce doare, dar nu pot să-ți cer

Să pleci… căci iubirea, oricât ar dura,

Rămâne, tăcută, un veșnic mister.

Cu tine lumea-i mai frumoasă,

Lângă tine eu mă simt acasă.

Privirea ta îmi dă lumină,

Iar inima nu mai suspină.

Când ești aproape, totul cântă,

Chiar și tăcerea e mai blândă.

Tu ești răspuns la orice dor,

Tu faci din clipă viitor.

Cu tine zilele-s senine,

Iar nopțile sunt pline, pline.

De vise calde și iubire,

De pace, dor și fericire.

Cu tine lumea prinde viață,

Iar timpul parcă nu mă-ngheață.

Rămâi cu mine, viața-mi pasă,

Lângă tine eu mă simt acasă.

Cum e-n suflet la tine?

Plin de soare sau pustiu?

Ți-e senin ca-n nopți divine

Sau te-ncearcă vreun târziu?

E speranța-n miez de floare

Sau doar frunze-ngălbenite?

Ți-e iubirea cântătoare

Sau tăcerile-s zidite?

Cum e-n suflet? Îți dă pace

Ori te-apasă vreun regret?

Ai un vis ce te desface

De poveri ce-s grele-n piept?

Dacă-i greu, lasă lumina

Să-ți pătrundă-n taină firea.

Sufletul, ca și grădina,

Înflorește din iubirea.

Dacă-n suflet e furtună,

Fă-ți un port din gânduri bune.

Căci și cerul, după ploaie,

Se îmbracă iar în lume.

Cruce grea, legată de gât,
Obiect tăios, prea adânc.
Cruce grea, cu lanț strâns.

Cruce grea, îmi îndoi spinarea,
Cruce grea, vine salvarea.
Cruce grea, de ce eu?

Cruce grea, marmură albă,
Cruce grea, te port ca o salbă.
Cruce grea, joc de vară.

Cruce grea, îmi este greu,
Obiect mistic, în balanță.
Cruce grea, lasă-mă să plec și eu.

Și să te simt, și să te miros,

Să-ți pot atinge firele de păr, să le gust,

Și să-ți ling urechile și obrajii, 

Să-ți sărut pleoapele și sprâncenele,

Să pot simți pasta ta de dinți în respirația mea

Și să nu te mai las din priviri, să fii a mea și numai a mea.

Mort, asta sunt.

Ca un mort mă bălăngănesc, ca drogat iți visez atingeri de ceață și ca dement îmi închipui căldura-ți pe fruntea mea oarbă și învălurită.

Și ce lucru...da...ce lucru; de m-ai săruta și toate s-ar preschimba-n eternul iubirii mele, praful ar fi tot iar materia nimic, aș distruge-o cu simpla privire și iarba ar crește din venele-mi, sângele ar da viață și sudoarea lumină.

Am nevoie de timp, de un moment de răgaz și lipsă de sufocări, doar de aerul tău delirant și pielea-ți să ți-o mușc.

Negru....negru? Doar asta pot gândi când te văd, când te miros si când gândesc imposibilul atât de apropiat de inima-mi. Nu-l pot distruge, m-ar omorî. Nu vreau să-l distrug, am murit deja. Nu vreau să-l uit, te-aș omorî. Nu pot să te las, ne-am distruge.

Suntem doi fulgi de nea într-o mare de copii cartonate,

De kitschuri,

De mizilicuri,

Iar noi ne otrăvim cu singura trăire inedită, vie, palpabilă în metafizic și dincolo de infinitate,

Cu gânduri din inferiorități, în plebe; doi necunoscuți frați, soți, amanți, iubiți, două părți ale aceluiași suflet, aceleiași ființe, pe veci dezbinate de nimicul vieții materiale.

Nu mai pot plânge, lacrimile mi-au secat, au fost înghețate în pământ și s-au cristalizat

În piept, în ură și nimicnicie, în goluri de micegai și puroi ce mi se ridică ușor pe șiră.

Jur pământ și țărână,

Să nu aduceți flori,

la mormântul meu.

să nu mă plângeți,

când vii dor.

Să nu vorbiți de rău,

așa cum am fost eu,

să nu mă pomeniți,

la masa de sărbătoare,

Să mă purtați doar în gând.

Numele să nu mi-l rostiți,

Chiar când de acum, 

nu mai sunt.

Culeg suflete vii ce nu mai au răbdare, 

Curăț nisipul de sub unghii fără ezitare. 

Pregătesc cazanele de smoală 

Cu un singur scop in minte 

Să aflu păcatul 

De pe acele buze sfinte. 

Dacă te opui, supliciul te așteaptă, 

Dacă mi te-nchini pedeapsa-i și mai groasă. 

atâta durere neîmpărtășită

atâta durere în corp resimțită

înghit și mă înec în zeci de suspine

lingându-mi rănile la fel ca un câine.

ca un animal aflat in durere

îmi curăț rana umilă-n tăcere

rugându-mă-n gând la Cel de sus

să-mi ia povara ce-n suflet mi-a pus.

vocile-n cor îmi răsună în cap

păcatul suprem mă-ndeamnă să fac

în lacrimi înghit un pumn de pastile

sperând să nu văd și ziua de mâine.

atâta durere pentru câteva coaste

atâta durere străpunge prin oase

prea mult pentru un corp atât de fragil

care iubește moartea ca pe propriul său fiu.

flămândă mă-nfrupt din carnea-mi stricată

cu viermii amărăciunii complet infectată

poate așa am să devin una cu durerea

să uit că sunt om, să fuzionez cu tăcerea.

Primite mi ca nu ajungem acolo

Promite-mi ca nu trebuie sa aleg

Nu pot sa gândesc varianta asta

Nu pot spune cuvintele astea

Nu pot să stau sa privesc și să nu fac nimic

Nu aș putea face asta

Nu vreau să o mai gândesc

People died…

Am stabilit asta deja

Dar când timpul trece asta devine o variantă

Viața s a rupt pe jumate

Nu trebuie și nu vreau să știu ca în mâinile mele va dispărea toată

Mai e timp, de ce îmi fac asta?

Nici eu nu știu și poate nici tu

Dar asta nu înseamnă ca ceva se schimbă

Vreau ca mintea să stea în loc

Să nu mai creeze scenarii la infinit

Să mă bucur de timp și să nu mai gândesc asa

Asta spun, dar tot gândesc

Gândire molipsitoare.