Candela vieții

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

Pașii
ne duc acolo unde,
indiferent de anotimp
și de vremea de-afară,
este mereu cald.

Acolo,
sufletul înflorește,
chiar dacă, pe nesimțite,
rădăcinile par să se usuce.

Acolo —
locul din brațele
și din sufletul mamei,
unicul loc
unde raiul
atinge pământul.

Deschise răni ale văzduhului —
stărnută și tușesc cu sânge,
nici nu-ți vine să crezi…
undeva, în cer, un înger plânge,
iar lacrimile-i cad printre crengi
ca o ploaie de psalmi neînvățați.

Ce umezeală, ce jale sub cer…
printre stele, la strajă, stă un grănicer —
nu veghează hotare, ci tăceri,
numără respirațiile lumii
și le trece în catastif de vecernie.

Luna se-mbulzește pe alee,
obosită de atâta lumină neîmpărtășită,
vai — plecată-i în concediu de boală
Calea Lactee,
iar cerul umblă desculț,
cu stigmate de frig în tălpi.

Dumnezeu tace —
nu din absență,
ci dintr-o prea mare apropiere.
Tăcerea Lui apasă ca o epitrahilă
peste umerii nopții,
și orice cuvânt ar fi o rană în plus.

Îngerii își spală aripile în întuneric,
căci lumina s-a subțiat de atâta vină,
iar rugăciunea —
ah, rugăciunea —
sângerează la marginea gurii
ca o ostie mușcată de îndoială.

Eu stau în genunchi între două lumi,
fără să știu
dacă mă rog sau sunt judecat/ă.
Inima mea bate ca un clopot spart,
chemând la slujbă un cer
care și-a pierdut credincioșii.

Și totuși —
dincolo de boală, de sânge, de tăcere,
cineva aprinde o candelă în nevăzut.
Poate chiar rana însăși
se roagă pentru noi,
iar mântuirea vine
nu ca răspuns,
ci ca răbdare.

Mi-a rămas atârnat soarele.
Da.
Acel soare al copilăriei,
care nu știa să apună
și nu cerea explicații.

Încă ne atârnă de pleoape cerul.
Îl purtăm când clipim,
când ne prefacem maturi,
când ne legăm șireturile zilei
și ieșim în lume ca și cum
n-am fi învățat frica pe de rost.

Noi
suntem pluralul unei singure inimi.
Ne amintim împreună,
ne doare la fel,
ne vindecăm pe rând.

Norii nu se mai rețin.
Trec.
Ne traversează copilăria,
ne udă genunchii juliți ai memoriei,
dar nu mai pot strica zorii.
Zorii sunt deja în noi.

Noi am crescut din firimituri de lumină,
din mesele unde tăcerea era rugăciune,
din „mai așteaptă puțin”
și „o să fie bine”.

Noi știm cum sună lipsa.
Are vocea mamei strigându-ne seara,
are ecoul pașilor care n-au mai venit,
are gustul pâinii rupte egal
ca să ajungă tuturor.

Noi purtăm timpul ca pe-o haină prea mare,
cu mânecile pline de trecut,
dar refuzăm să o scurtăm.
Pentru că acolo, în tiv,
stă ascuns soarele.

Și da,
încă atârnă de pleoapa ochiului.
Îl lăsăm acolo.
Să ne doară frumos.
Să ne lumineze când uităm
cine am fost
și de ce continuăm
să fim
împreună.

Carantină, carantină…

ești ca spinul în grădină

te-aș tăia, dar nu știu cum

deci, te admirăm oricum

chiar dacă nu ai parfum.

Carantină floare rară,

tare aș mai vrea afară.

Că de când ai înflorit

pe-afară n-am mai ieșit

și-un pic și-am încărunțit.

Carantină sac de box

lasă că-ți găsesc detox

și-apoi vezi cum dau în tine

să simți cât este de bine

când stau cu masca pe mine.

Carantină cuib de cuc

lasă că-ți găsim haiduc

care să te pună în cui

colo-n vârful muntelui

să îngheți în bătaia vântului.

Carantină, Carantină,

te rog să nu fii haină

încă te mai rog ceva,

să pot din nou îmbrățișa

pe cei dragi din viața mea.

Carantină, aș vrea discret

să îți spun și un secret

pe toată prezența ta

am avut ce învăța

mai mult să iubesc

pe cei dragi să-i prețuiesc.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.

Cu privire ta cea blândă

Cu mânutile tale moi

Ne mângâi și ne alinti 

De cu seară și până în zori

Draga mea iubita mama 

Eu din suflet te iubesc

Și tot restul vieții mele 

Doar pe tine te prețuiesc 

De cu zori și până în seara 

Pentru noi tu tot muncești 

Că sa ne faci un rost în viața 

Și cu drag sa ne privești 

Viață lungă și bogată

Noi mereu îti vom dori

Și cu inima bogată 

Noi mereu te vom iubi

La fel ca orice alt copil

Cu-o naivitate blândă,

Vreau să-mi fii un infinit

Făr' de griji și multă trudă.

Soarele, pe lângă tine

Este cea mai mică stea,

Tu, mămică preaiubită,

Luceafărul din viața mea!

Pentru tine, dragă mamă,

Ființă dulce, răbdătoare,

Astăzi este-o zi prea scumpă,

Ziua ta, e sărbătoare!

Nu am putere mamă, sa te apar.
Nu am putere, sa te văd plîngînd
Am uitat acele clipe mamă,
Cînd te mai vedeam zîmbind

Se rupe sufletul de dor in mine
Căci mamă nam aşa putere
Să pot sa fiu mereu alături
Şi să-mi iau mie a ta durere.

Atîtea drumuri are viaţa mea
Şi toate mamă de la tine-au inceput
Aş intoarce mamă viaţa
Sa nu mai treci prin ce-ai trecut

Toată viaţa doar durere
Ni-ai crescut, sa-ţi fim aproape
Dar noi am fugit in lume
Lăsîndu-te singură, aşa departe

Acum plingi si ne aştepţi acasă
Dar noi tot mai rar venim
Şi vom intelege asta intr-o zi
Cînd şi noi părinţi vom fi

Se rup lacrimile din ochi şi cad
De-ar costa ceva lacrimile mele 
Aş plinge zi şi noapte, mamă
Sa iţi cupăr a ta durere

Mamă dragă, chip de soare,

Ești izvor de alinare.

Glasul tău mă liniștește,

Și orice teamă-mi risipește.

Brațele tale m-au crescut,

Cu iubire și dor tăcut,

Mi-ai dat aripi să pot zbura,

Și putere de a visa.

Ești răbdare, ești putere,

Ești zâmbet în orice durere,

Și îți spun din suflet, mereu:

Te iubesc, mamă — universul meu.

Când spuma cerului se înnâdește in crengile pământului,

Când spuza gerului cuprinde firul câmpului,

Când pârâitu-amurgului trezește trilul florintelui,

E vremea, mamă, sa dibăcești firul de lână,

Sa-mi țină căciula amintire de blândețea naturii,

Prin frigul de lume.

Două mâini bătrâne
Ce-au legănat mereu
Cobaiul suflet negru
A unui mic flăcău.

Din firul amintirii,
Cu păr alb și bălai,
Ținea în brațe casa
Un vis si cu un trai.

Cocioaba era mică,
Dar plină de lumină,
Căci taina era sfântă –
Iubirea cea divină.

Ochii blânzi priveau
Cu frică și credință,
Era a mamei pace
Și-a mamei umilință.

Ajuns flăcău înalt,
Cu harnică voință,
Păstra în piept un dor
Și-un strop de pocăință.

Zi de zi venea,
Cu sufletul plecat,
Să pupe mâinile
Ce l-au legănat.

Dar mâinile acum
Nu-l mai întâmpinau,
Trecuse vremea, tainic,
Și-n vise-l așteptau.

Anca Acatrinei