Florii de-amurg

Agonie de moarte blândă,

Curge pe piele rugină neagră,

Cuget altar umbrar,

Sub mantră genunchi ați de aripi îngerești.

“Vin spre voi cu ipocrizia voastră,

De a manipula ce vă stă în jur,

Ca ma apoi să vă strivesc și să vă blestem în ceas”

Idioți amăgirea vă stă în trup,

Sângele vostru sfărmat în har al umbrei înspăimântate.

Rătăcirea vă poartă rugina ce cutremurător iluzionați,

Iar eu vă voi veni cu aceiași monedă, dar cu o piatră sub.

Veșmânt al damnării ce prin tâmple otrăvește,

Nebunul sunt eu din mormântul viu cu sticle de argint și blestem de paie.

Înger pustiu pierdut în trup spovedit în moarte.

Religii zăbovite mortal de har otrăvit,

Ruga voastră oarbă croiește prostie sacră.

Sub cer de brumă argintie,

În meleaguri de împodobite,

Prin stejari de crengi ruginite,

Frunze rătăcite ca din veac suspinând,

Scriu ușor din lacrimi frumoase,

Din apusul ce îmi retrage ochii,

Și vântul ce îmi izvorăște glasul.

Chip de de stea, răsună în urmă,

La poteca din deal ce fumul o astupă,

Tăceri dese se aud,

Doar glasul norilor și a luminii mă încântă,

Aud apa din cascadă cum răsună neîncetată,

Flori de viscol luminate ca din albă suspinând,

Auzindu-le cuvintele de amor,

Cu gând de înger păzitor.

Ramuri de conifere strălucind din ochii de iarbă,

Se naște o frumoasă fată,

Frumoasă ca din veac în veac,

Cu chip de apus, și trup de ceară,

Din ale ei brațe mă apropii și vărsară,

Așteptând a doua zi, și se văzu iar,

Cu chipul ei, mă chemă spre har.

Dar dispăru din nou,

Așteptând patru zile, cinci zile, și chipul nu mai apare,

Văzând ecoul larg din nou, soarele apare,

Scriind din nou ușor în abis,

Lac de soare apare din depărtare.

Candela neagră de prăpastii,

Îmi tace în gol vid sacru.

Orfan de sens, exil de sine,

Văd în mine un veac și acru.

Mă botez în vin a 9 a oară,

Privind sensul vieții un amar de teatru,

Ipocrizit mă nasc în neființă,

Privind în mine harul.

Idiotu flămând de lumină,

Mă astup ca o umbră pe pleoape,

În ochii mei privești toate clipele sacre.

Se târa idiotu de lumină,

Dorind spre el toată umbra,

Căci într-un veac ne naștem, iar

Într-un ceas trăim coșmaruri.

Josnic în ceață,

Idiotu mă surâde,

Dar cine este el ca el să se opună în rugă?

Văzu păscut de viață și moarte,

Mă îndrept spre viață fără patimi și aer.

Labirintul ce-l privesc în masca Idiotului,

Nu este el, ci doar un șir mare de rânduri.

Manipulez frica de aer,

Din ceață m-apun, printre noapte.

Ședeau pleoapele al toamnei gri râzând,

Pe spinare alergând în norii al nopții roșii de sânge călcând,

Prin pașii răsar sângele din trup,

Idiotu surâde spre morminte coborând.

Văd spinarea din ochii lui de ploaie,

Curgând încet arzând în foc și paie,

Râzând de moarte fără chip,

Mă uit în jur și astup cu stupoare,

Că eu sunt el, și brațele mele goale,

Sunt Idiotu din umbra peșteri negre de fum,

În fumegând visele arzând.

Mă uit și realizez că această viață,

Este a mea, iar din dată ce mă pierd spre moarte,

Rămân fără frică, și chip cioplit spre frunzele ce copacul lumini răsare. 

Dormea lumina, grea ca o rugă,

Pe crucea nopții, clopotul tăcură—

Pe piept de umbră în mormânt purtând mantie,

Trup rupt sfărmat în bucăți cântând—

Răsfrânt de a sa cruce,

Din altar de veac suspinând—

Din a sa chemare veni cu trâmbițe la răscruce,

Recitând din nou a sa lumină dulce—

Mângâierea îi treziră măreți rea a sa taină—

Din pântece de scrum, de murmur la vioară—

Și era frig de plin veștmânt de rugă,

Călcând alintul de pătimire—

Tămâind o lumânare de eter,

Văzându-și chipul lui cioplit în raze de amurg,

Respirând al său nefrânt geneză—

Pe ale ei miez de aripii, tremurând tăcerea—

Nemărginit de haos luminat,

cu patimi de licăr

“Din pulberea sfântă mă voi înălța,

Din altarul tăceri”

Suspinând moroii se întrupau mai tare,

În chipul lor morminte de icoane din cenușă vie—

Rugă din os și pământ așterne spre mine,

Cu frunze recii, de gheață se cobora din oștire—

Ofrande de adio, răspândesc pacea morților vii,

Din mir de plecare răstignesc chemarea liniștii—

Cavou de tăceri sfinte, crucesc păcatul, cu lumânarea ce arde de-asupra tâmplei, în veac și veacuri—

Ceara topită din lumânarea soartei,

Respiră morții pe al adâncilor funeraliilor—

Jale învelită-n flori uscate,

Se topesc pe ale lor harpe—

Leagăn de încotro alină raza,

Cu coroane de umbre, oseminte înlăcrimate—

Sub piatra grea, un tânăr trup așteaptă,

Să mai fie în voie bună, măcar odată—

Un vis căzut de lacrimi, în sicriul tăcerii,

O plecare învăluită în amurg de patimi—

“Durerea din trupul meu este, spectacolul lor”

Și suflet rătăcit în hăul tăcerii absolute, din apuseni se întări pe nume,

Plânsul surd al uitării nepieritoare se aude din veac de veșnicie pe ale ei valuri—

Anotimpul nemuririi, păzit de umbre reci, căzut de verde grecești spre adunarea morții—

Jertfa tacită a vieții înflăcărate în cenușă argintie, văzută pe-o coală de hârtie,

Glasul lui îngropat.. în pământ nemilos,

Cu țărâna ce astupă ordini de viață,

Și aprinde lumina lumânării—

Răsuflare de pământ unsă cu mir de plecare,

Cu florile stătute de pământ bătut pe crucea mormântului.

Pe-o punte de cărare,

Răsare-n zor un aer fum,

O stâncă bogată de pomi.

Prin râul lin, curge-n cet și ușor apa.

Pe marginea poteci unde-i totu’ ca-n fior.

Pe-o cărare abruptă,

Cad ușor mii de flori,

De frunze ruginite ce cresc și nasc orori.

Potecă adormită uitată de soare,

De furtuna ce-o străpunge cu lacrimile fiare.

Frunze verzi dense, printre pomi

se adună, se ascund printre crengi lăsate,

De vânt și furtună.

Din trup de apă,

Pietre grele ușor mă străpung,

Pe ale ei veacuri doruri,

Veștminte de soare, cad ușor din nori.

Din meleaguri străbătute,

Scriu ușor din apă,

Văzând biruința norilor și nașterea plopilor.

Risipind aer uscat pe nările mele,

Vâlvele de ani, se-adună pe spinarea mea seacă de moarte.

Scriu pe-o piatră de moale,

“M am nascut ca cei de rand, dar pe final am călcat strâmb”.

Liniște densă, crudă de onoare,

Îmi alină dorul și cântecul de ploaie.

Descântând partea mea cea neagră,

Cobor încet, ușor.. ca o pană căzând din zori.

Cobor spre cărarea mea de oștire,

Cu brațele amorțite de pământ și tăvălite.

Tei de vai, strigând spre mine

“Eu nu trăiesc, dar ai un suflet, și nu trebuie să te ferești”.

Privind în gol, privind spre lună,

Citesc tristețea ce rana mi-o sfărâmă,

Păzesc pacea din cer ce cade ușor pe trupu meu în gol.

Un cavou de pământ mă umple de bătăi în piept,

Fiind singur crezând că e doar al meu psihic,

Dar mă strigă lin și dulce

“Nu pleca, mai rămâi, cu voia ta dulce”.

Pe coastă trece mândra-n zori,

Cu pași de scai și fiori,

Și-i curg cosițele-n ninsori

Pe umăr mlădios.

Și când o vede boierul sus,

Pe calul lui cu șeauă-n pus,

I se frânge sufletul nespus-

De drag i se face ros.

Ea, simplă, cu șorțul legat,

Cu ochiul cald, dar tulburat

Abia-l privește rușinat-

Și-i fugi gândul în vale.

El, bogat ca-un împărat,

Cu grajduri pline și palat,

De-ar fi putut, s-ar fi lăsat pe-un spic de grâu purtat doar să-i sărute onoarea.

Dar satul râde:  „Nu se poate!

Ea-i fiică de oameni cu gloate,

El poartă inel cu pietre mari, toate –

Nu-i pentru mâna ei!”

Și când se strâng vecinii-n prag,

Și bârfesc iar cu foc pribeag,

Boierul tace, dar îi-i drag

Mândruța dintre văi.

La fântână, când se oprea,

În palme apa-i tremura,

Căci simțea ochii lui cum stau

Pe chipul ei cel blând.

Și de se-ntâmpla să nu-l zărească,

Inima îi tot creștea să plesnească,

Că dragostea nu se citește

Doar în port și-n rând.

El vine-n sat cu flori în mâni,

Mari ca domnițele din scâni,

Și spune: „Fată, dacă rămâi,

Îți dau și cer, și mare!”

Ea râde lin: „Boierule…

Ce-mi trebuie mie aur, fele?

Mai scump e omul în durere,

Decât palatul mare.”

Dar el o vrea, și-o vrea curat,

Nu pentru faimă, nu pentru sat,

Ci că-n privirea ei de fat’

Găsise împăcarea.

Și spune lumii: „Mi-e iubită!

De cine-i gura veninoasă, rănită,

Să știe: tot ce-i omenit

Nu stinge-n noi chemarea!”

Și ea-l privește: „De-i să fii

Cu mine-n drum și-n nebunii,

Rămâi, boierule, să știi,

Că drag nu-i de vândut.”

El lasă rangul la pământ,

Și-și pune chipul la cuvânt:

„Cu tine m-a bătut un vânt

Ce n-am mai cunoscut!”

Și satul, mirat, nu mai zice,

Căci dragostea nu stă în spice,

Nici în averi, nici în potrice,

Ci-n doi ce se adună.

Iar mândra fată, cu suflet plin,

A prins în brațe destinul lin,

Și boierul – rupt de lume, din

Mândrie mai bătrână.

Firav și gingaș ghiocel , 

Cu tine începe primăvara. 

Mireasma ta ce mă îmbie 

Să zburd de bucurie .

E vremea aceea 

Când natura renaște 

Și păsările încep să cânte. 

La fel și sufletul, ca primăvara,

Renaște și înflorește,

Iubește nebunește

Și se bucură ca un copil 

De tot ce îl înconjoară

Și fericirea pe care o simte

Pentru clipele ce le trăiește.

  🦋  S. ALY 🦋

    E timpul florii de cireș!
    La noi de ce nu înflorește, oare?
    Cum poate vremea să dea greș,
    De nu-i un ram cu floare?
    
    Am așteptat nerăbdător,
    Un pic, un strop de soare...
    Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
    Cu vifor și ninsoare!
    
    În loc de cer albastru și curat,
    Și-n loc de paseri cântătoare,
    Eu văd doar cer înnourat,
    Și "aud" tăceri plictisitoare!
    
    O, primăvară, unde ești,
    Cu tot alaiul tău de seamă?
    Cumplita iarnă s-o oprești,
    Nu vezi că lumea te reclamă?

    Tu, râzi copile cu păr aurit, 
    Te scaldă în rouă la răsărit, 
    Iar norii pe cer de stau să fugă, 
    Tu, cântă-le-ncet o mică rugă... 
    
    Ghiocei, mititei, stau să răsară, 
    Şi-n calea ta, au să tresară, 
    Soarele blând îţi va dărui, 
    Pe obrăjor, un mic pistrui... 
    
    Şi nu uita, chiar de va fi vremelnic, 
    Să desenezi pe strada cerului prielnic, 
    Micuţe, minunate, opere de artă, 
    Create simplu-n cretă colorată... 
    
    Şi de va fi să plouă, să nu plângi! 
    Nu ştii că ţii în palma mâinii stângi, 
    Un curcubeu înmiresmat de soare, 
    Ce-a curs din creta ta culoare?

Cine mi te-a rupt din soare,

Floare albă, floare rară

Și mi te-a adus în cale

La-nceput de primăvară?

Cine de sub pătura albită

Își dorește să răsară,

Să vestească primăvara

La toți oamenii din țară?

De sub stratul de zăpadă

S-a ivit o mândră floare,

Cu petalele albite

Și la corp cam subțirică.

Apărută din nămeți,

Ca o fată din povești,

Dar cu nume de băiat,

Este un ghiocel curat.

M-am îmbătat de tine, din tine am sorbit

Am râs pe săturate, am plâns și am cântat,

Azi ca un pusnic sunt, flămând și rătăcit

Fiind că prea departe de mine ai plecat.

Întoarce-m-aș pe drumuri și-n crânguri cunoscute

Să te aștept cu flori, cu zumzet de albine,

Să îți aștern iubirea imensă cât un munte

Și fericit de viață să mă desprind de mine...

Parfum de viorele adun în pieptul meu

Și le cuprind cu lacrimi de dor nepovestit.

Oare se duce omul, dacă e omul tău?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?

SE  SCUTURĂ  FLOAREA ,

COVOR  FERMECAT  ,AȘTERNE  CĂRAREA  ,

DIN  VIȘINI ,CIREȘI CAD PETALE ,

RĂSUNĂ  UN  TULNIC  ÎN VALE .

UN  VOAL  STRĂVEZIU  ACOPERĂ  CERUL ,

AROME  DULCI  ÎMPRĂȘTIE  MĂRUL ,

CU  SACI  GREI  MICUȚA  ALBINĂ

POLENUL  DIN  FLORI  ÎL  ADUNĂ! .

UN  TRUBADUR  GREIERAȘ 

PROASPĂT  CHIRIAȘ 

ÎȘI  ACORDĂ  CHITARA  ,

CÂND SE  APROPIE  SEARA!...