ȘI MĂ ÎNTREB

PE  LUME  TOȚI  VENIM  LA  FEL,

DIN  IUBIRE , DIN  GREȘALĂ,

CU  O  ȘANȘĂ  CU  UN  SCOP...

CU-N  GRĂUNTE  DE  NOROC.

MICI  ,SUNTEM  FRUMOȘI  ,DIVINI

LA  ICOANĂ  SĂ-I  ÎNCHINI.

ODORUL  SĂ  CREASCĂ  MARE 

SA  NU  FIE UN  OARECARE...

VIAȚA  ÎNTREAGĂ-I  O  MINUNE,

UN  MIRACOL  POT  SĂ  SPUN ,

ȘI-O  TRĂIEȘTE  FIECARE  CUM  DOREȘTE

CU  DORINȚE  ,CU  ILUZII  ȘI-O  CONSTRUIEȘTE!...

TOȚI  MUNCIM  ,CREEM  ,SĂDIM 

FACEM  CEVA  CE  PUTEM  ȘI  ȘTIM

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  PĂMÂNTUL

ȘI-Π FRUMOS , BOGAT  CA  GÂNDUL.

AM  PRIMIT  ÎN  DAR  NATURA;

MUNȚI  ÎNALȚI , PĂDURI  BOGATE, ,APE,

CÂTE  DARURI  NE  DĂ  EA ?

SĂ-O  PĂSTRĂM  AȘA  FRUMOASĂ ,

ÎN  UNIVERS  NE ESTE  CASĂ....

SĂ  NE  BUCURĂM  DE  EA ,

ALTA  NU  VOM   MAI  AVEA!...

Ziua e îmbrăcată-n soare

8 martie e sărbătoare

Fete ,mame și bunici

Primiți flori și vorbe bune ,

Bine că sunteți pe lume;

Cine ar crește un copil ?

Cine ne-ar mai strânge în brațe?

Viața noastră ,ar mai fi viață?

        -Un milion de bărbați-

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

           Anii trec, în discuțiile mele cu părinții, le tot dau 

speranțe.Deocamdată ei se descurcă încă bine cu foate. Eu 

și soțul meu chiar ne dorim să ne întoarcem în țară. Hotărârea,

am comunicat-o părinților mei. Mare bucurie pe sufletele lor.

         Eu cu soțul ne pregătim sufletește de plecare. Am pus 

casa la vânzare, avem mobilă și diverse lucruri la vânzare.

S-a creeat oarecare tensiune. Soțul meu era cam agitat.

Îl văd că se agață de un fotoliu , până ajung el s-a prăbușit 

lângă pat .Am chemat salvarea, dar nu mai era nimic de făcut...

În loc de plecare, a avut loc o înmormântare, o moarte 

neprevăzută: soarta?.....destinul?.....ce-i omul?....

         Doamne !.... ce greu mi-a fost....Jumătate din mine a 

plecat cu el. Ce-mi rămâne de făcut? Am venit în România.

Părinții mei nu știau ce să-mi facă. A fost o vreme lungă în care 

nu eram bună de nimic. Ce ași fi făcut singură?,,,străină?

        Dragii mei părinți, m-au ajutat, mi-au alinat suferințele,

m-au pus iar pe picioare.În următorii ani convețuirea  noastră

a fost  plină de afecțiune, liniște și împăcarea sufletelor noastre.

Acum  mă simțeam iar acasă, ca în copilârie, doar că sufletul 

îmi era tare rănit.

        Timpul trece, tata are 75 de ani. Cade victimă ,covitului.

Îl pierdem și pe el.Rămân cu mama.Nu plânge, nu se vaită, e doar 

o umbră mișcătoare. Acum am grijă de sufletul ei care plânge, un plâns 

interior... nu mai pleacă din curte,nu mai merge la cumpărături,dar cu 

mine vorbeste foarte mult. Dar nemișcarea o slăbește și asta se vede.

Nu știu cum s-o fac să înțeleagă că are nevoie de mișcare.Draga mea mă 

ascultă, dar tace.Avem o curte mare dreptunghiulară cu ieșire la strada 

principală. Tata a făcut casa în fundul curții, cu gândul să fim cât mai departe 

de zgomotul și praful străzi.De la casă până la poartă este o alee lungă cu flori.

            Mi-a venit o idee, și am pus-o în aplicare. A dat roade...Am sunat 

insistent la sonerie...mama știa că nu-s acasă. A fost nevoită să meargă să vadă ce-i.

cu un mers zorit ... s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta...nimic. Așa am făcut 

câteva zil, mama nu era supărată , doar surprinsă și îmi mărturisește că i-a prins 

bine mișcarea- că nu mai credea că se poate mișca într-un ritm așa alert.Dacă am 

văzut părerea ei, am continuat jocul.Până la urmă, mama s-a prins și m-a rugat s-o 

scot șa plimbare.... cine știe ce ne mai rezervă viitorul ? Am rămas singure , suport,

una pentru alta... Mama mă întreabă uneori -ce ai să faci tu singură?-Bună întrebare.

Chiar că rămân, pustie eu, pustie casa...

               Am să încerc să scriu prin ce am trecut, cred că sunt mulți ca mine, am să 

mă alătur unui grup de supravețuitori, dar mai am pe Dumnezeu deasupra mea!!!!! 

Prietenii mei s-au risipit prin lume,

Mai știu câte ceva, și-i țin lângă mine,

Aduc trecutul ceva mai aproape

Mă fură gândul, ca valul pe ape...

Nu aveți cum ști, cât de des vă pomenesc,

Acel trecut, cu voi alături mi-l doresc,

Zilele posace, le pot trimite, undeva 

Nu cred că le mai dorește cineva.

Pot să vă chem, oare fac bine?

 Atâtea rele noi, se bulucesc în lume,

Veniți, dragii mei, pe meleagurile noastre

Veniți din risipire, la casele voastre.

Irosită-i clipa ,nu credeam c-o pierd

Pentru o veșnicie ,am pierdut iubirea

Preschimbată-n în scrum

Cioburi de iubre ,în amforă adun .

Cerul înseninat ,îmi pare așa departe!...

Viața e prezent...Ce va fi după moarte?...

Am iubit și eu odată o femeie Și o mai iubesc și acum. Chiar dacă ea de mult nu mai e lângă mine Și din dragostea noastră a rămas doar scrum! Am iubit și eu odată o femeie, Frumoasă cum e luna de pe cer. Cu ochi luminoși cum este calea lactee Și plini de tandrețe, și mister. Am iubit și eu odată o femeie Cu multă patimă și amor. Și visam că sunt un zeu, Un zeu nemuritor! Am iubit și eu odată o femeie, Parcă din altă viață, de pe altă tărâm. Dragostea noastră s-a aprins ca o scânteie Și arde și acum în sufletul meu plăpând. Poezie de Vladimir Potlog

De mult timp alergi iubire
Prin hățișurile vieții
Te-ai îndepărtat de tine,
Te-ai îndepărtat de mine
Cu fiecare anotimp,
Cu fiecare amintire
Încolăcită pe-al meu destin.

Nu te mai zăresc iubire
Și proprii pași te rătăcesc
Părăsită în păienjeniș
Aduni zdrențele amintirii
Răspândită-n lăstăriș
E tot ce- a mai rămas din tine
Iubire fără de iubire…

Zvelți pași al nopții,
Izvoarele minții memorii,
Mormane de cuvinte fără titlu
Inimii tăcut îmbujorat a-mi fii suflu

Să-mi dai și mi-e luna ta
Al tău cor de suflet aș dori picta
Temeri fără vre-o grijă alina
Ecou de două voci a râvna

Iar, muză a inscripțiilor de hârtie,
Uită-te cum îți cer scumpă bijuterie,
Bătălii comune într-un glas să purtăm
Ere întregi în melodie să trasăm,
Să-ți prețuiesc ochii ca de lună,
Ca nici-o clipă să nu apună.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Te-am întâlnit

într-o după-amiază de vară

când soarele se frângea pe asfaltul încins

și orașul te lăsa să respiri încet,

pentru câteva clipe.

Nu ai spus nimic

dar tăcerea ta era deja un limbaj

și fiecare pas al tău

se așeza în aer

ca un ecou care nu se pierde.

Iubirea plutea în aer

sub formă de parfum discret,

de amintiri viitoare,

ca o amprentă violetă

pe pielea aerului.

Mâinile noastre s-au atins fără grabă

și atingerea a devenit un ritual,

o promisiune tăcută

deoarece unele iubiri nu cer cuvinte.

Am râs cu ochii închiși

la absurditatea lumii

și la cât de ușor

poate deveni adevăr

ce nu ne aparține.

Te-am ascultat

cum respiri în mine

și am înșeles că iubirea

nu e doar prezență

ci felul în care aerul se lasă purtat

de parfumul violet al lavandei.

Am plecat împreună prin umbrele serii

fără să știm unde duce drumul,

dar cu siguranța că nu ne pierdem

în ceea ce nu putem controla.

Chiar și când pleci,

chiar și când timpul ne desparte,

parfumul rămâne

ca o punte între ceea ce am fost

și ceea ce suntem încă.

Lavanda nu se ofilește

nici atunci când tăcerea devine grea,

nici atunci când orașul uită să respire;

ea poartă amintirea atingerilor,

și ecoul pașilor noștri pe străzile goale.

Iubirea nu dispare,

doar se transformă în lumină violetă

care rămâne între oameni,

în aer, în aerul pe care îl respirăm

și care ne învață

că frumusețea constă în gestul simplu

de a exista unul pentru altul

fără grabă, fără cerință,

numai cu parfum de lavandă.

Te caut printre amintiri,

Prin vise blânde, prin priviri,

Dar timpul crud și nemilos

Te-a dus departe… prea frumos.

Și dor cu dor urc către stele,

Prin nopți tăcute, gânduri grele,

Și știu că dincolo de zări

Mă aștepți lin, fără-ntristări.

Mi-e dor de glasul tău duios,

De râsul cald, de chip frumos

De grijile de pe pământ

Acum ești înger și cuvânt.

Dar știu că-n liniștea cerească

Ne-om regăsi în zi firească,

Că dor cu dor se face rai

Și-n ceruri nu există grai

Decât iubirea ce ne leagă

Din veșnicie… înspre veșnicie tată.

Sub clar de luna amară,

Am să-ți cânt despre o primăvară,

Primăvară prinsă într-o buclă atemporală,

Încețoșată buclă într-o clepsidră neclară.

Primul boboc blajin de liliac,

Tras fin ca printr-un microscopic ac,

Crescut la umbra unui nuc posac,

Vioi se grăbea deja să fie pe plac.

Îmbăiat în mireasmă, se dorea să pară,

Desprins forțat dintr-o lume bizară,

Să-și deschidă petalele se ruga seară de seară,

Visând la lumea mare ce îl înconjoară

Amorul pândea să iasă la atac;

Propria-i esență urma să îi vină de hac,

Neştiind că mai bine de un veac

Pasiunea ce o va purta nu va avea leac.

Cei dintâi muguri sfioși cedară

La un încordat ceas de seară,

Și-n astfel de clipe scântei se creară,

Căci în grădină emoțiile aveau să apară.

Pentru regat, iubirea părea a fi un fleac,

Dar nu și pentru noul june liliac.

Văzând cum grațioasele magnolii zac,

Fulgerător, cu un gând trecu la atac.

Și, dacă nu ar fi fost să piară

Această dragoste pură și rară,

Probabil s-ar mai fi dat sfoară-n țară

Despre nemaivăzuta uniune cardinală