PRIBEGIE

Vă rog să mă iertați că m-a atins iubirea

Eu n-am solicitat, m-a ocupat subit

Un sentiment ciudat, mi-ascude fericirea

Poatea-ncurcat adresa, e oarbă și-a greșit

O rog frumos să plece dar nu vrea să m-asculte

La doi trebui’ s-ajungă, la unu-i  accident

Nici nu mă bagă-n seamă, doar sufletul răspunde:

“Contează ce simt eu, tu poți să fi absent”

Iertați, îmi pare rău, iubirea-i o greșală

Invenție ciudată, gândită prea puțin

Se-aseamănă mai mult cu-o nesfârșită boală

Nu știu de unde vine, e ca un corp străin

Îmi răscolește gândul, prin vise doar mă minte

Nu vrea să negocieze, nu-i pare rău de chin

Mă stoarce, mă îndoaie, sălbatic arde-n mine

Încerc să-i dau uitare, stă-n suflet ca un spin

Și-atunci ridic privirea, ridic și-o întrebare

Iubito nu vrei oare să faci cu mine-un schimb?

La tine vrea iubirea, la mine-n suflet doare

S-o ierți la tine-n brațe să-mi dai cu tine timp

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

The tear of the snow through the snowdrops

Always has its logic

It's an echo of the winter that is gone

That doesn't wake a lost dream anymore...

Forget the nostalgia

Don't shed any tear!

Always sing

Your spring!

Forget the nostalgia

Of the time that's gone

Sing the joy

That we've met...

An old love leaves memories

But even ways that are open for new loves

The sun appears sometimes smiling...

Forget the nostalgia

Don't talk about it

And from your blue eyes

Just wipe that tear away...

Forget the nostalgia

That's a past subject

Sing the joy

That we met...

Forget the nostalgia

Don't shed any tear!

Always sing

Your spring!

Forget the nostalgia

Don't talk about it

And from your blue eyes

Just wipe that tear away...

And from your blue eyes

Just wipe that tear away...

Forget the nostalgia

Don't shed any tear!

Always sing

Your spring!

Forget the nostalgia

Of the time that's gone

Sing the joy

That we've met...

Forget the nostalgia!

Sa fiu in nestiinta, sa scriu despre durere,
Sa simt aceleasi gauri, sa sufar din placere ?
Nu pot, fiind in zare, nu poti sa te apropii !
Stiind ca draga-mi esti, nu vrei sa mi te alaturi.

Visam la infinit, o stea din departare
Stiind ca nu-i posibil, pacat e oare ?
Sa tind catre iubire, sa pling in fericire
Sa fiu acelasi nimeni, traind in nemurire!

As da un veac pe-o clipa, de tine sa m-apropii
Sa simt al tau sarut, s-apoi sa inchid ochii.
O floare, o minune, s-o rupi, s-o daruiesti,
Pacat e-aceasta oare, sa mori ca sa iubesti.

Poate cândva ai să vezi tu cât te-am iubit, sau poate nu. Probabil nici nu crezi ceva din tot ce spun.

Dar, dacă nu e ăsta adevărul, cum ar putea un om a se ruga la Dumnezeu seară de seară pentru alt om, care străin îi e acum?

Și dacă nu l-ar fi iubit... Cum crezi tu, oare, că ar putea să-și dorească pentru el tot ce-i mai bun?

Poate c-ai râs de mine, spunând că între noi puțin a fost și dragostea nu avea cum să vină

Dar vei înțelege, poate, peste ani, că nu e vorba de timp, ci de persoană, că inima de tine mi-a fost plină

Ai fost exact ce mi-am dorit, omul pentru care m-am rugat atâta timp

Și știi că tot ce spun acum e sincer, pentru că nu am așteptat nimic în schimb

Plâng și acum, când scriu aceste versuri

Și, poate, voi mai plânge multe gânduri 

Eu nu am scris vreodat' o poezie

Dar când mă uit la pozele cu tine în suflet mi se-așterne o bucurie 

Ce simt acum? Simt dor, un dor imens care m-apasă

De dor am mers să te văd atunci, atunci când ai cântat 

Și din tot sufletul mi-aș fi dorit să nu mă fi lăsat

Mă gândesc doar la cum eu te priveam, în ziua-n care prima dată te-am văzut

M-am rușinat, nu m-am uitat la tine și cred că numai Dumnezeu știe de ce nu am putut 

Nu am putut atunci și nici acum nu cred că aș putea

Pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne altceva.

AB

Cochetă și amplă ,sonoră 

Răsună în eter ultima oră.

Cu ochii nopții târzâi 

Mă aplec peste ultima frază.

Mai cade o fărâmă de rimă 

Când noaptea-i de spaime e plină.

E patul și perna datoare

Să alunge grija ce doare, 

Și somnul cu vraja lui dulce

E  ora când vrea să mă culce.

Dacă vrei să simţi iubirea,

Ascultă-i taina, nemurirea.

E-n râsul clar al unui dor,

E-n pasul tău spre viitor.

E cerul greu ce-ți dă răbdare,

Și visul frânt ce iarăși zboară.

E lacrima ce-n piept răsare,

Când dorul inimii tresare.

E liniştea dintr-un sårut,

E glasul cald de început.

E timpul care stă în loc,

Când arde viața-ntr-un singur foc.

Dacă vrei să simți iubirea,

Definește-o cu dăruirea.

Nu prin ce ceri, ci ce oferi,

prin daruirea unei calde-mbratisari.

Cu aripile frânte, crescute pe umerii mei,
Limpezite în roua tăcută a zilelor de ieri,
M-am înălțat din nou spre a luminii tâmple,
Lăsând în urmă, o lume pierdută în penumbre...

Și din adâncul ființei mele, am cutezat să salt,
Să cad mereu, nemărginit, către inevitabilul înalt,
Trăind, să mor și să renasc pentru a mia oară,
Pe catafalc nevrednic, unde doar timpul zboară...

Căci frică nu mi-a fost să-nchid atâtea guri,
Cu moartea rătăcind nebună pe la colțuri,
O lume-ntreagă am ridicat, din taine și genuni,
Și-am dăruit-o, pur, într-o corolă de minuni...

Sunt îngeri vii în lumea mea clădită cu migală,
Țesută-n viu și os, cât poate fi ea de reală,
Cu bolți albastre înscrise-n stele pline,
Și cu luceferi, ce ard etern, în holdele divine...

Și dintre toate ploile căzute trist pe noi,
Cu aripi topite-n argint, din flăcări, s-au născut eroi.
Îngerii mor. Îngerii mor - tăcuți și în zadar,
Cu frunți încleștate-n cununi de stejar...

#ingerulmeu

    Lasă-ţi gândurile greieri, 
    să-ţi colinde-n voie lanul,
    şoapta norilor să-nchine 
    într-un psalm întreg Coranul,
    marea să-şi întindă ţărmul
    de oglinzi, sclipind mărgeanul...
    muntele să-şi doarmă-n tihna 
    somnului cel veşnic,vina, 
    stepa-n orizont mocnindu-şi
    coamele de cai hinduşi...
    
    Lasă-ţi draga mea iubită, 
    râurile să-mă-nece, 
    hăurile să-mă-nghită,
    sâmbure de soare stins, 
    sub sărutul tău promis...

   Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
    în leagănul mareelor lunare... 
    această noapte scurtă se trecu, 
    ca umbra pescăruşilor în mare.
    
    Acum, pe ţărmul gol încărunţesc 
    de dorul tău, de dorul cărnii tale... 
    acesta e destinul meu lumesc, 
    pândit de plictiseli duminicale.
    
    Aş vrea să dorm aici, cu întristarea 
    la piept. Culcat pe ţărm ca un artist, 
    dar din adâncuri, mi te aruncă marea, 
    ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.

Din cel mai pur cristal topit,
    A picurat adânc, o lacrimă albastră... 
    Şi ca o pleoapă, tremurând încet, 
    Ecoul ei s-a risipit în ceaţă .
    
    De mii de ani atâtea lacrimi crude,
    Au curs, şi-n drumul lor spre infinit,
    Coloane albe, neştiute,
    Ce strălucesc, au zămislit...
    
    Dar ce păcat că nimeni nu le vede, 
    Umbrind emoţii vii în apa verde...
    Şi ce păcat că nimeni n-o s-audă,
    Acest concert de muzică de orgă, udă...
    
    Căci numai Timpul egoist,
    Îmbătrânind încet şi trist,
    Păstrează în adânc comori 
    De nestemate reci şi de culori...

Parfumul dulceag al florii de prun,
În săculeț de mătase aș vrea să-l adun,
Din trecute și negre, cumplite genuni,
Sakura renaște din albastre furtuni...

Alei preumblate de magnoliile-n floare,
Și-au rătăcit în eter, micuțele corăbioare,
Sub cerul ce-adastă lumea asta nebună,
Sakura ne-așteaptă sub clarul de lună...

Ecoul de clopot coboară din vechiul turn,
Cocoru-și dansează perechea nocturn,
Risipind în mătase ceața subțire,
Sakura vestește a lumii sfințire...

    Într-adevăr e timpul, 
    ca marea-nvolburată, 
    să-nspume-n valuri albe, 
    ale noastre trupuri ude...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca luna să se culce, 
    şi prima stea, a vieţii,
    pe cer să se ridice...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca zborul meu înfrânt, 
    să redevină flăcări, 
    să picure cuvânt, 
    să sape-n trupul tău 
    firav, un gând :
    să-ţi fie dor de mare 
    de pescăruşi ţipând...