IUBIREA

Ce-ntinse sunt câmpiile mele,  
până aproape de marginea zdrenţuită de nori,  
acolo unde golul se cască,  
în pierdute prăpăstii, înnegrite genuni...
  
Ce înalţi sunt munţii,  
stânci ascuţite până la cer...   
gravi şi tăcuţi în masivitatea lor,  
încununaţi de riduri şi imortali în timp.
  
Ce verde e marea şi ce adâncă...   
mister ce-ascunde de ochi muritori,   
vise-mplinite în marmură albă,   
şi sacră, şi vie, de sculptorii greci...  
  
E tot ce am. E lumea mea..., 
la care mă-nchin ca vechii asceţi,   
lumea mea unică, n-o pot descrie,  
o mie de cuvinte, ar fi fără de rost...

    Cuvinte grele şi totale, 
    au înflorit adânc în mine, 
    fragile mici corăbioare, 
    ce zboară spre-ntunericul solar...
    
    Căci ăsta mi-e destinul; asta cartea, 
    cu pagini scrise în zadar... 
    ştiind, că fiecare rând din ea, e-n mine 
    ca fulgerul născut din jad.

Ridică-te din greu, ia-ți umbra ta și umblă,
Căci pasageră ea a fost numai cu tine...
Privește cerul, tu n-ai de dus o viață dublă,
Nu te-ai născut să risipești destine...

Înălțat din genuni am strivit între pleoape,
Amarul cristalin și mut al lacrimilor mele...
Din suferințe vechi pe care le-am știut aproape,
M-am recompus să-ndur dureri la fel de grele...

Cândva vei privi înapoi tovarăș cu tristețea,
Cu neputința zilei din cuvinte și din gânduri...
Nu te-ntreba pe unde-ți umblă iarăși tinerețea,
C-ai irosit-o prea ușor pe-aceste rânduri...

Mă simt dator să-ți spun încă odată,
E inutil s-adaugi suferință-n plus...
Tânjind după lumina de-altă dată,
Care demult s-a stins și s-a tot dus...

    Nu m-am născut sub stele cu noroc,
    Din holda lumii, crescut-am fără ghioc,
    Privind cu ochii mari la țărmurile grele,
    Am năzuit cândva s-ajung la stele...
    
    Eu am răspuns chemării cu credință,
    Cu tot ce sunt; cu-ntreaga mea ființă,
    Cu trai onest și cu sudoarea frunții,
    Eu n-am mișcat nici lumea și nici munții...
    
    Sub norii grei, întunecați, ce-adastă,
    Cu sângele spuzit în rana de sub coastă,
    Eu umbra mi-am trecut pe zid înalt,
    Și fiecare pas, mi-a fost de fapt un salt...
    
    Și-n adevăr, grăind întotdeauna,
    Eu n-am riscat nici soarele, nici luna,
    Căci nu mi-a fost iertat cuvântul,
    Pe mine, m-o chemat pământul…

Eu vreau să rămân până la capăt lucid,
Încă stăpân pe gândurile și ideile grele,
Să scriu versuri roșii care nu mă ucid,
Dând sensul vieții și al morții mele...

Prin viață-am trecut căutând adevăruri,
Lumina din umbre să învăț s-o discern,
Adunând cuvintele ninse din ceruri,
Potrivindu-le pentru zbor către etern...

Trecător, am grăit, am zâmbit și am plâns,
În slovele mele cu osebită candoare,
Scriindu-le pe toate pe câte le-am strâns,
Stârnind uneori nesfârșite furtuni solare...

Și-apoi, pe aceste pagini ce le-am mâzgălit, 
Le-am prefăcut în mici corăbioare pline,
Și dăruindu-le pe unda cerului grăbit,
Le-am implinit în strălucirea unei rime...

Să-ți fii tu însuți propria-ți insulă de Robinson Crusoe. Să găsești întotdeauna acel colț paradisiac și să-l păstrezi întotdeauna numai pentru tine. Numai aici vei fi doar tu însăți, fără ocolișuri. Sincer. Etern.

De aceea, am ales să-mi protejez "insula" de invadatori și să-mi aduc aminte, sau, uneori, să uit de... oameni și de poveștile lor. Zilele-acestea prefer, mai degrabă să-mi aduc aminte decât să uit, fiindcă, știi, găsesc că este mai ușor să uiți, să ștergi cu buretele, decât să-ți aduci aminte, să scoți la lumină, oamenii, locurile, faptele, sau vremurile trăite. 

O amintire se întrupează mai greu în mintea mea, câteodată stăruind asupra unor amănunte în aparență importante, ca mai apoi să decid că nu-i așa și să reiau acest proces la nesfârșit în mintea mea, iar și rar, până când obosesc și în cele din urmă adorm... și visez la...

...  o dimineață de toamnă, călduță și senină, în care cerul albastru se izea dindărătul frunzelor roșii de arțari și stejari ruginii, iar eu țopăiam ca un fluturaș nerăbdător, fiindcă bunicul meu vroia să mă scoată la "aer", până la piață și înapoi. 

Bunicul venise în vizită la noi tocmai din Obcini, încărcat cu tot felul de bunătăți, le cărase, săracul, cu spinarea, hăt!, tocmai de departe și nu mai avusese loc în desagi și pentru niscaiva mere și nuci pentru nepoți. 

-Așa câ, nipoati, îmi zise el, hai sâ merjem sâ văd șî io cum îi piața pi la voi!

Aveam, cred, vreo patru-cinci anișori, eram crud și neștiutor ca o gâză, da' nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, că un adult, - bunicul -, îmi acorda atâta atenție și fiind băgat în seamă, dădeam zor cu îmbrăcatu', pieptănatu' și încălțatu' ca un om mare (Da' pi ochi te-ai spălat, măi? Spălat! Da' pi după urechi? Ș-acolo!, mințeam eu cu nerăbdarea și nerușinarea specifice... vârstei!)

În sfârșit, bunicul își ia toiagul de lemn lustruit din carpen, își pune pălăria de postav, șmecherește, așa, pe-o sprânceană, mă ia de-o aripă și haidam fuguța la piață, până nu dă căldura. 

Bunicu', de când îl știam eu, se îmbrăca mai întotdeauna cu cămeșă albă scrobită, costum de postav, negru, simplu, cu vestă brăzdată de lănțicul auriu al ceasului primit la pensionare de la "chefereu" și pantofi negri cu șnur înnodat de două ori, să nu se "disfacâ"...

Eu purtam, - Doamne, cum de îmi aduc și-acum aminte de asta? -, pantalonași scurți verzulii, tricou alb, pulovăraș roșu cu model alb și negru, aveam și glugă pe care o trăgeam până peste ochi să nu se vadă părul blond și ciufulit, șosete galbene (de la purtat, cândva albe) și sandale maro.

Ajunși la piață, bunicu' îmi cumpără de la tarabe, - după ce se tocmi îndelung și pătimaș de argumentativ cu o țărancă certăreață -, un măr mare, roșu și dolofan, în care îmi înfing dințișorii cu poftă, dar ce să vezi, mărul, deși zemos, este acru, iar eu îl arunc în tufe disprețuindu-l cu totul.

Bunicu' mă vede, și mustăcind, culege din tufe mărul abia mușcat, îl scutură de praf și spălându-l la cișmea, mă mustră cu dojană:

-Da'-poi nu-i păcat mari de la 'Mnezău, măi nipoati, sâ arunci așe bunătăti di măr la furniși?

-Bunicule, da' măru'-i acru!, zic eu cu revoltă în glas.

Atunci, bunicu', scoate din buzunările brăcinarilor brișca de la '44, taie o felie și o vîră-n gură, pe sub musteațile sure îngălbenite de tutun:

-Las' câ-i bun așe acru pentru mini!, mai zice el molfăind mărul printre dinții rari, zâmbindu-mi cu bunătatea simplă a țăranului de la sat. Măru' aista-i sudoari și multâ muncâ!

Rușinat, plec privirea în pământ, prefăcându-mă că mă uit cu interes la doi croitori roșii care mișunau nepăsători pe caldarâmul scăldat în soarele după-amiezii. Mă uit cu coada ochiului la bunicu', și mă gandesc la fapta mea reprobabilă, la cât de nesimțitor am fost, aruncând aiurea un măr bun de mâncat, irosind sudoarea și munca celui care l-a crescut și cules.

Și-mi mai amintesc și astăzi de brațele îngăduitoare ale bunicului în care mi-am regăsit liniștea, de batista curată cu care bunicu' îmi ștergea năsucul și lacrimile mele de pici răzgâiat de la oraș, încercând să mă consoleze, promițându-mi că mâine durerea aceasta va trece... 

Bunicu' a avut dreptate. Durerea aceea a trecut a doua zi, uitând cu totul de mărul cel acru, dar eu, peste ani, ca om mare, de fiecare dată când se instalează toamna, îmi place să merg la piață, să iau de pe tarabă un măr roșu și să-l adulmec,  întrebându-mă în gând: bunicule, ce zici, mărul ăsta va fi dulce sau acru?

Totul e trist fără tine...și zilele dor

Se aprind, se sting pe rând, fără glas, în al timpului zbor

Te caut prin vise...gândul abia te mai găsește 

Ești doar o umbră, ce abia mai sclipește 

Pe străzile reci mă pierd obosită 

Purtând amintirea ce nu mă invită 

La un toast de final... să mă rup de trecut

...dar cum sa renunț la ce... final n-a avut?...

Lipsa ta mă săgeată în piept 

Îmi șoptesc că ce trăiesc nu e drept

De când nu mai ești și lumea e mută

Iar eu doar o păpușă ce zâmbetul imită..

Simt cum mă pierd de dor in poezie

Speranțele vor sa le dedic un vers

Să prindă viață, a ta umbră,

Să prindă glas, culoare...sens.

Ai vrut să-mi vezi şi lacrimile,

Dar nu ţi-am oferit plăcerea

Zâmbeam,

Chiar dacă mult prea grea era durerea.

Ai vrut să-ţi cad în genunchi,

Să te rog să rămâi, să nu pleci,

Zâmbeam,

În loc să plâng cu lacrimi grele şi reci.

Ai vrut să tânjesc după iubirea ta,

Cu toate că-mi venea ades să plâng...

Zâmeam,

Vezi...Lacrimi nu mai curg!

Ai vrut să mă vezi jos la pământ,

Dar uite, mă înalţ tot mai sus,

Şi zâmbesc,

Suferinţa nu m-a răpuns!

Iubita mea,

Să știe lumea-ntreagă,

De-a mea iubire pentru tine,

Iar pentru cei ce-ntreabă cu rost,

Sau mai degrabă fără rost,prostește,

Cine-i nebunul care își declară nebună a sa iubire,

Ori nu cumva iubirea este bună

Iar el este pierdut cu firea?

Iubita mea,ieri te-am ținut de mână,

Și m-am simțit plutind pe Lună,

Nu-i Luna astrul celor ce se declară îndrăgostiți?

Ba da,dar noi suntem cu mult mai diferiți,

Tu ești regina nopții ce trece liniștită

Pe la Unirii,piața bine cunoscută,

Iar eu rătăcitorul Cavaler îndrăgostit,

Știi bine că ți-am povestit!

(25 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Singur în lume și rătăcit

Ca o oaie căzută-n râpă

Eram murdar, obosit și rănit

Doar mâna ta mă poartă

Afară din groapa morți

Să privesc iar zorii dimineți

Iubirea mea nu se compară 

Cu cât m-a iubit El întâia oară

Trăiesc prin Credință și prin Har

Primisem cel mai mare Dar

După fiecare scufundare în rugăciune

Înțeleg mai mult Viața, ce tainică minune

Parcă particip într-o poveste de Dragoste

Nici moartea nu ne poate despărți

Încrederea mea iî ca un munte

Nimeni nu poate să o mute

Credința că planul Tău e Desăvârșire

Nu-i doar deșertăciune sub soare

M-am născut din apă și foc

Om nou cu gusturi noi

Lucrurile vechi le văd ca un gunoi

Orice ar fi înapoi nu mă întorc

Dansăm în doi dansul iubiri

Fără secrete este arta simțiri

O înțeleg prin prisma gândiri

Emoție rară e esenta fericiri

Ascultă vibrațiile iubiri

Cântă inimile prin perechi de corzi

Ca o singură voce în armonie

Se înalța până in cer glorie.

Noaptea mă ține trează cu ea,

Iar luna cântă nopții din vioară,

Ochii mei nu găsesc odihna,

Căci gândul meu la tine tot zboară.

Cu ochii larg deschiși, mi te închipui cum dormi,

Cum te-nvelești în vise și în stele,

Și nu mai văd nimic, doar chipul tău,

Ce se strecoară în nopțile mele.

Doar eu, cu luna și sunetele viorii,

Mai rezistăm în nopțile pline,

Rămâne luna, iar eu, somnambulul,

Ce se gândește la tine.

Mi-as dori ca cineva sa ma iubeasca asa cum iubesc eu

Mi-as dori ca toti sa simta cum simt eu

Mi-as dori sa ne luam dupa ce si cum simtim

Decat sa ne tratam in diferite moduri

Mereu am ales cu sufletul si inima

Sper sincer ca intr-o zi asta se va schimba

Cum e lumea asta rea.. prefer ca fiind eu sa fiu bunul din ea..

Oricat am vrut sa reapari in viata mea

Acum vreau sa-ti spun: DISPARI, PA!

Dar iubesc momentele cu tine

Le-am retrait la nesfarit

In speranta ca poate si tu intr-o zi..

Vei ajunge sa simti ca lumea e mare, dar eu-s doar a ta..