Iubire urâtă

Ochii-mi-s ca două stele

Ce strălucesc de dorul tau 

Dar tu vei fi uitat de mine 

Căci eu chiar nu sunt visu tău

Durerea ce tu mi-o provoci 

Este doar o mângâiere

A uitate-lor grăiri

Spuse nu numai de tine 

Și nu te condamn deloc 

Căci eu simt numai mândrie

Doar uitatele-mi poveși

Vor fi-n a luni ferie

Prea frumosul tău zâmbet 

Îmi va rămâne-n amintire

Căci n-am putut să-ți ofer

Ceea ce ți se cuvine

În final te las să pleci

Și am inima împăcată

Căci stelele ce mă alină 

O să fie iar în noapte

 Urăsc felul cum te comporți 

Atunci când doar eu te privesc 

Căci m-ai mințit de mii de ori 

Știind doar cat ,eu, te iubesc 

Urăsc ce obișnuiam să simt 

De mult, când te holbai la mine 

Căci tu decât iți băteau joc 

Și nu îți prea pasa, în fine 

Urăsc că te-am iubita așa 

C-am fost oarbă și surdă 

Când toți îmi spuneau de tine 

Că nu meriti nici o lupta 

Urăsc prvirea-ți mincinoasă 

Ce am văzut-o mult prea des 

Urăsc că mă urăști pe mine 

Și urăsc să te urăsc 

Minciuni înșirate 

Sentimente uitate 

Văd în tine

doar ganduri desfrânate 

De-aș fi avut o ora

Rămasă-n viața mea

Ți-aș fi dedicat-o ție

Te iubeam ca pe o stea

Și am plâns, și ma durut 

Și n-am uitat ce mi-ai făcut

Ți-am jurat încredere

Și-am cules regretele 

M-ai făcut să te iubesc 

Încă de la început 

Am știut că mă rănești 

Însă eu chiar am crezut 

Credeam că o să te schimbi

Credeam că voi fi a ta 

Credeam că ne vom iubi 

Până se sfârșea lumea

Însă chiar și tu ai spus-o 

De sute de mii de ori

Că iubirea-i o prostie 

Când este vorba de noi

Roua caldă, curgătoare ce-o înșir pe fața mea,
Cînd pe foia ca mătasea, mă încrunt cuvînt să pun,
E din suflet, ca izvorul, amețit de-o stinsă stea,
Ce e mut și nu mă lasă gândurile să-mi adun.

Mă tot umple de imagini și mă face să tresar,
Dar stiloul mi se rupe și nu pot nimic a scri,
Iar creionul, undeva, e pierdut într -un sertar
Si un altu-n loc de dânsul, astăzi, nu voi mai găsi.

Vântul geme în fereastră, focu-n sobă mă mângâie,
Iar pe fruntea mea se lasă umbre slabe și pustii,
Unde zboar-a mele vise, nime-n lume, n-o să știe;
Numai ție-ți spun - de vii.

Un secol și o zi, doar noi să știm,

Că am trăit și-am ars să ne iubim.

Când stele mor și cerul se destramă,

Noi vom rămâne, viața fără teamă.

Din vremea noastră s-au scurs clipe

Pe buze mute, jurăminți risipite.

Dar ochii tăi, o flacără albastră,

Răzbat prin timp, mă cheamă acasă.

În fiecare clipă ești o poveste,

Un dor care arde, un vis îngropat.

Dar cum să-ți spun, cuvintele-mi fug,

Și-mi rămâne doar ecoul unui oftat.

Un secol și o zi să mă ierți,

Să te-ntorci, să rămâi, să mă crezi.

Dincolo de timp, de moarte, de noi,

În nemurire să fim doar noi.

TU,  PRIETEN  BUN  ȘI  DRAG

MI-AI  APĂRUT  ÎN CALE ,

CÂND  SOARTA  ÎMI  ERA  DUȘMANĂ ,

ERAM  FRÂNTĂ  DE  FURTUNĂ

DAR , AI  VENIT  ȘI  M-AI  LUAT  DE  MÂNĂ ...

FĂRĂ  TINE  M-AȘ  FI  RĂTĂCIT!...

Când spun amor , eu  spun  iubire ,

Când  spun  iubire , spun  amor ,

Și-n  fericita  potrivire 

Găsesc  mereu , același  dor  ..

Când spun iubire , spun  dorință  ,

Iar când  dorință spun , mi-e  dor 

De  minunata  consecință 

A  unei  clipe  de  amor  . 

Când spun  acestea , ca  un cântec 

Răsună  glasul  meu , ușor  ,

Vibrând  în  suflet  și  în  pântec 

Romanța  dulcelui  amor  ..

Atunci , sărut  a  pozei  gură  ,

Și-n  fericirea  cea  de  vis 

Renaște-o  clipă  din  natură ,

Duetul  nostru  interzis  ..  

Stefan Kaurek

Plouă mărunt de toamnă,

Plouă cu dulci mângâieri de argint,

Pare trist anotimpul dar nu este,

Când te știu în al meu vis c-ai sosit!

Te iubesc, mă iubești este jocul

Care-acum ca un glob se-nvârteşte,

Și timid printre frunzele moarte,

Infinit ne șoptește doar un simplu și banal cântecel,

Ca de greier rătăcit ce vestește,

Un sfârșit efemer însă plin de mister,

Al iubirii joc de toamnă!

 (Volumul de poezii Sonete de amor) 

Ploaia rece acoperă asfințitul
Descoperit de noi în toamnă
Din frunze ce-și roșeau veșmântul
Ca și obrazul tău timid de doamnă

Te-ai întrebat tu cândva oare
De ce când fructele-s în pârg
Frunzele tac când la picioare
Pun tot ce au trudit cu sârg?

Un fruct e rodul frunzei
Cu tină și lumină plămădit
Din care în dulceața toamnei
Constați... câtă iubire a primit

Da... o frunză e un menestrel
Al dragostei... atât de pură
Copacu-i impresionat și el
De-așa frumoasă aventură

Inima... la fel ca frunza
În pace e bine dispusă
Când agale-și are spuza
Spre lumină larg deschisă

Respirând prin porii frunzei
Viața e simplă și perfectă
Doar noi tot verificăm de-i
Cel puțin un pic defectă

Orice frunză din Pământ
Își are sigur rădăcină
Și se întoarce în pământ
Contopindu-se deplină

O frunză căutăm și noi să fim
Fără să știm când prindem viață
Și apoi ne tot frunzărim
Zilele după dulceață

Când viața ne calcă în picioare
Eu știu... nimic nu-i precum pare
Nici o durere nu-i prea mare
Când ești frunză pe cărare