Între turnurile lacrimilor diafane

Și, deodată, în linistea adâncă

Două inimi bat vibrează încet

Trei cuvinte rascolite,

cad stancă

Cu brutalitatea unui cărturar inert  

Diluviul secundelor recente

În scurta lor mișcare pe atlaz,

Cuprinde camera, pe nesimțite

În răstimpul de extaz.  

Martor la întregul joc

Eul meu privea neputincios

La mine și la a mea ființă

Al meu surâs și-al meu noroc,

Rămân pe apă ca pe foc

Râmân un sublim oximoron

În celebrul vis drept cântăreț afon.

În teatrul gol gându-mi fuge către public

Și așa, timpul, a încremenit, fatidic.

Dar tu esti prea sus demon angelic

Ce-n sinea-ti porți adâncul adâncurilor

Prăpastia unui răsărit mojic

Un atentat la sărutul dimineților

Un Seth al nopților piramidale

Pe sub porții,

blesteme,

Zbori printre gânduri

Între rândurile mele .

Arthur! Bătrân monarh,

Al pădurilor ierarh,

Plânsetele celor mulți

Când le auzi, te rog, să ierți,

Trădarea și mânia,

Trufia și nebunia.

Firea noastră ce-o aveam 

Ne amintește cum eram 

Eram mai buni și mai cuminți

N-aveam arginți aveam doar sfinți

Credință era și mila 

Nu iubirea cu de-a sila 

Neamul tău, bătrâne urs,

Îl aminteam în orice vers

Ne-am săturat de atât suspin

Și blestem pe cel ce rupe 

Din coroana ta de spini

Urletul din noi erupe

Și în plânset adormim.

În inerția unui sărut cinetic

Gândul meu atoll, impuls mecanic

Pătrunde-n timp efemer dar magic

Iar frecvența inimi-mi pare lanț de amintiri

Un șir monoton de pasiuni pierdute

A cărei diagrame statico-cinematică

Izbește firavul simțământ invariant

În proiecți ortogonale ale sufletului meu

Ce acceleraza unghiular în  priviri făurite

De așa natură să mă-nfioare, și-mi par

Creații divine închistate-n perpetum infinite

În marșul ce mă apropie de tine

Energia mea se stinge

Și rămân fără cuvinte

Lumea mea cuantică, lanțană de sfere

Se pierde în durere

Un compendium de suspine

Mă ajută să găsesc un silogism

O teoremă un algoritm

Clasa noastră boierească

În tandem da-n altă casă

Cei croiți de acest neam 

Dar nu poartă al său hram

Ei! să vezi copil din mine și beteag de a sa minte

Cel naiv de crede-n bine și de bine nu-s cuvinte 

Crede-n țara românească și în rugi la o fereastră

Dară orice buruiană lângă casă vrea să crească

Și ce casă-i astă țară

Ce grădină de virtuți 

Grădinarii sunt pe-afară

Și în casă doar corupți

Nu mai plângeți într-o droaie 

Nu vă temeți de-astă ploaie 

Căci din nori de nu e soare

Tragem norii și răsare

Dormi adânc bătrâne neam

Fie-ți somnul cel mai calm

Perna stâlp la poarta minții

Căci în strajă's toți corupții

Te-nvățară vechii regi

Taine multe-n care fugi

Fie și în somnul tău

Te ivești de alte cruci

Ai să vezi când te trezești

Minciuni frumoase în povești

Armate întregi de izgoniți

Și tot mai rar cei nou veniți

Iar eu țip că-s pui de-al tău

Șireteniei pe nume 

Nu uita când te trezești

Să te miri de ori și care

Nu sunt aici destui aiceia 

Ce de copii nu au nici nume 

Ori părinți făr de copii? 

Preoți cei din alt cuvânt 

Și iubirea-i cu de-a sila 

Nu găsești pe drum nici mila

Niciun drum nu-i cel promis

Multe sunt în lume care

Din ce au zis nu s-a mai scris

Iubito nu înopta acum

Spune-mi cât iubești

Întoarce-mă din drum

De vrei ace și povești

Dragoste vorbește-mi cald

Șoptește-mi amorul meu

Fără de ruj ori făr de fard

De vrei nopți cu un ateu

În tine am logodna sufletului

În care țin dorința mea

Chiar de pândești în colțul patului

Te devorez în mintea ta

Bei aerul din jurul nostru

Ca un vin de-îndrăgostiți

Hainelor nu le vezi rostu

Când te lipesc eu de pereți

Vrei cerul te voi înalța la el

Dar privești în jos și-n mine marea

În buze dulci și-n gustul lor caramel

Ce adânc lovește-n noi iubirea

Extazul nu-l mai definești

Limbilor nu le ajunge vorba

Întregi țipete cerești

Cobori din rai să fumăm ţigara

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Mi-e bine și fără iubire,

fără iubirea ta.

M-am obișnuit și fără prezența ei,

care dulce părea.

Mi-e bine și-n lipsa aripilor tale,

care albe păreau.

M-am obișnuit și-mi pietrific mintea să supraviețuiască și-n absența ta.

Mi-e bine și când îmi vine să-mi metamorfozez versiunea - 

mască - cretină-mi puneai la cea

veche.

M-am obișnuit și de manipulările tale 

nu m-ai am parte - seducătoare păreau.

Și uite cât de bine-mi păreai.

Și uite cum mă faci să-mi fie bine și fără tine.

Îmi pare atunci când îți scriu

Că mi te ascunzi pe sub gânduri uneori,

Dintre idei de când te știu

Să te prind, nu mi-a fost niciodată ușor.

Aș vrea să pot să te scriu mai complet.

Când te iubesc de departe,

Să te arăt ție așa cum te văd eu…

Dar până acum n-am reușit nici măcar pe jumătate.

(Privire ușor dramatică pe fereastră)

Sunt atââââât de “singură” îmi pare,

Că dacă aș iubi pe altcineva

Poeziile mele, niște triste scrisori…

Ar fi atât de plictisitoare.

(Privire și mai dramatică pe fereastră)

Sunt atââââât de “singură” că din noi

Se nasc și stele, și ploi

“Oameni și stele, și ploi nu se poate”

De ce aș minți, când în ochii tăi le-am aflat pe toate.

(Privire extraordinar de dramatică pe fereastră)

Sunt atââââât de “singură”

atunci când nu ești,

Că mă uit pe ferestre dramatic

Și-mi imaginez cum ar fi să fii aici să-mi vorbești…

(Oftat)

(Privire finală, aproape suspect de calmă)

Sunt atââââât de “singură” și îmi pare

Că te-am căutat cu privirea așa mult...

Și acum te iubesc și mai tare.

(Ton cât se poate de serios)

Și apropo, nu recomand filme de groază

După privit dramatic către natură…

Pentru că acum cu siguranță…

nu mă mai simt singură.

Lângă lacul fermecat

Plin de nuferi minunați

Stăteam eu îndurerat

Cu multe întrebări în cap

Cum pluteam noi împreunați

Sub lumina armonioasă

De stele eram spionați

Luminându-ți chipul vast

Vântul apa o mișca

Arătând iubirea mea

Pe care gestul o isca

În prezența dumneata

Dar...tu m-ai părăsit

Într-o taină neștiută

Nici nu știu dacă m-ai iubit

Stând în lacul înghețat

Știi cum soarele rămâne pe cer

Până ce luna ii i-a locul? 

Cam așa aș fi și eu 

La răscruce de drumuri.

Știi cum floarea-i dependentă 

De lumina soarelui? 

Cam așa sunt eu dependent 

De prezența ta acum.

Știi cum primăvara copacii înfloresc

Parcă respiră din nou aer ceresc

Cam așa îmi doresc eu 

Să fi primăvara mea din nou.

Știi cum un copil se joacă atât de frumos

Cu o jucărie primită cadou? 

Cam așa m-am îndrăgostit eu de glasul tău 

Și te vreau aici din nou.

It cuts deep, it hurts most of the time and you stare and swear it not real but it is. You try to fix it but its out of your control. Whats done is done, you used to love it but now its strange, its not the feeling you’ve arranged it to be, its not familiar anymore because it different, its cold and scary. But one day it will end… Im talking about words, but blades work the same.