In umbra tăcerii tale...

Am scris povestea cu noi pe foi ce dor de dor...

Am stins sub peniță promisiuni ce le-ai lăsat fără zbor. 

Azi las gândul stingher un alt, ultim poem să scrie

Că din tot ce-am trăit, eu am ars, tu te-ai prefăcut că nu exist pe lume....

Sper să te întâlnesc în următoarea viaţă, Să mă pot bucura de-o poveste cu final fericit,

Mi-aș fi dorit măcar puțin, să te mai strâng în brațe, la un vin 

Dar în viața asta, vom rămane doar vis... visul meu neîmplinit...

Că de-ar fi să te întâlnesc pe stradă întâmplător, 

Și ochii tăi ar căuta în ai mei vreo urmă de dor,

I-aș lăsa să-ți vorbească... să nu nege ce atât și-au dorit 

Însă povestea pierdută va fi, în timpul ce nu l-am putut stăpâni...

Te-am scris pe cer, dar ploaia mi te-a șters

Distanța dintre noi, pare că-mi fură pasul

Te-am tot cautat, dar vantul tot mi te-a dus

Mai departe... nu-ți mai știu ochii, nu-ți mai știu glasul.

Am fost insistentă față de tine

Și nu pentru c-aș fi obsedată de atenția ta

Pur și simplu îmi păsa, am vrut să fie bine

Urma să pleci...n-am vrut să doară lipsa ta...

Și-am insistat...ți-am pus pe tavă sufletul meu

Ți-am spus ce doare, cum mă simt...

Tu nici o clipă nu ai dăruit din timpul tău

Unui vin... unei calde îmbrățișări de sfârșit.

Am insistat și m-ai privit cu indiferență 

Îmi amintesc ades și sufletul mă doare

Cum ai tratat finalul nostru cu indolență 

Când tot ce îmi doream era... o_mbrățisare.

Oricât am insistat, ai plecat... și tot ce azi mă-nconjoară

Îmi este viață pură pe hârtie...

Și tot ce în mine ai atins vreodată 

S-a transformat în... nopți de poezie.

Unde ești?

Să îmi strecori 

Un strop de tine în pahar?...

Să-mi inchei ziua 

Cu aroma ta?

Unde ești?

Somn ușor...să îmi spui

O-mbrățisare sa-mi trimiți,

Să cobor visele din cui

Cu un vin să m-alinți?

Unde ești?

De ce te ții departe

În fiecare noapte,

De ce îmi lași doar gândul 

Să îți mai simtă vinul...?

Unde ești?

De ce nu vii...

Finalul să-l rescrii

Cu o îmbrățișare 

La un spus de soare...

Dintr-un vis ce-abia mai suflă 

Se aprind noi fantezii

Unde-o inimă pierdută 

Scrie-n noapte poezii.

Fie stele, lună, soare

Inima îmi scrie-n gol

Căci iubirea nu dispare

Ea renaste-n orice dor.

Și visul se reaprinde

Pe cerul nemărginit 

Și timpul mi se desprinde

De al clipei asfințit. 

Luna-și cerne-un vis aprins,

Pe cărări de-o nouă taină.

Iar sub cerul larg, întins.

Un suflet poartă-o nouă haină,

Stele-n dans ușor se-aprind

Scriu pe cer povești in noapte

Ochii lui în mine aprind

Umbre dulci și fermecate.

Tu nu știi, dar te simt. Nu în cuvinte. Nu în gesturi.

Ci în acele momente bizare în care

liniștea devine grea,

Si o tresărire îmi atinge din senin pieptul

E ca și cum aș fi invelită de îmbrățișarea ta...

Atunci știu că ești acolo. Nu cu trupul. Nu cu vocea.

Cu regretul pe care nici nu ți l-ai recunoscut, cu gând... 

Vin uneori valuri de tine, fără motiv, fără să te chem, și mă cuprind.

Mặ opresc în mijlocul lucrurilor. Te simt. Simt că te-ai gândit, pentru o secundă...

Poate într-o noapte în care nu

puteai dormi... cu lună rotundă, 

Poate în clipa în care ai trecut pe lângă o tăcere care semăna cu mine.

Te simt...Ca și când povestea asta nu asa trebuia să se termine.

Tu doar ai crezut că, dacă o taci suficient de mult, o să dispară.

Ai pus ziduri. Ai numit-o nebunie. Ai tratat-o drept ceva trecător.

Dar eu... n-am uitat nici azi vibrația privirii tale...

Și încă simt când se aprinde, ca o lumină ce-o ţii ascunsă în a sufletului torpedou.

N-am nevoie de dovezi. Nici de mesaje.

Pentru că adevărul nu mai e în tăcerea cu care mă pedepsești

E în ceea ce îţi scapă fără să vrei, cu nepăsare tratând 

Și felul cum ajunge la mine, de nici nu gândești...

Șoptește vântul prin frunze, îngălbenite nostalgii

Rătăcesc spre nicăieri confuze, ținându-și pașii vii

Șoptește vântul și-mi poartă spre suflet fiori

Amintiri în nuanțe de toamnă, din toamna cu noi...

Octombrie e gata și el... totul începe să moară 

Frunzele tot mai ușor se desprind de copaci

La fel cum te-ai desprins de povestea noastră 

Fără regret, fără un vin... neîmbrățișați...

Șoptește vântul prin ramuri și-mi mângâie părul 

Unei amintiri cu noi devin prizonieră îndată,

Mă dezleg repede să nu mă-mbrățișeze dorul

Că ceasul putem să-l întoarcem, timpul... niciodată.

Șoptește toamna pe alei... ce simt, cuvintele-s puține 

Privesc tăcută apusul în umbra unui nor

Șoptește vântul prin frunze ca o aducere aminte 

Că sunt mai frumoasă de când port visuri... ce dor. 

Sunt pe Marte 

Cu mintea-n altă parte 

Nimeni nu mă poate întoarce 

Orice-ar face 

Uneori vreau să fug de realitate 

Dacă n-ar fi cineva să mă caute 

Dar n-am unde m-ascunde

Poate într-o cameră câteva secunde.

Mi se întâmplă la ore străine

Să nu fiu atentă 

Oare ce-i în neregulă cu mine?

Sunt pe altă planetă?

Culoarea nopții fără tine

E palidă și mult prea rece

Si nici cu timpul nu-mi va trece

Culoarea nopții, fără tine.

Te apleci
și lumina curge
pe structura ta 

arc de jar,
frânt de propria sete 

așa cum
pământul setos
așteaptă pașii
dintre noi.

Semințele
fierb în sânge,
bat în tâmple.

Bate.
Și bate...

Auzi cum ne cheamă?

Apuc!
Nu cer;
las urme.

Întind dorința
peste pielea ta,
uscată,
zdrobită
între mine
și tine.

Se sfărâmă,
se sparge 
sărat 

din carne
în dinți,
din gustul tău...

Te gust?

Te desfaci
în liniște 
și mă desfaci.

Ochii mi
se hrănesc
cu umbra ta,

îți sorb adâncurile,
te rup
în unde
și bătăi,

te spargi
în curbe.

Fiecare ruptură
încolțește în mine
muguri de noi,
tăceri pulsatile.

Când mușc,
îți fur o bătaie 
când strâng...

Ne vezi
cum respirăm
împreună?

Nu ard,
nu fug 

țâșnesc în divin,
mă înfig
în tine.

Te frângi
în sacrul
de sub carne,
de sub piele.

Lumina
curge
pe structura ta.

Arc de jar
în palma mea,
jar strâns
în palma mea.

    Câteodată mă-ntreb cu privirea pierdută-ntre rânduri,
    Prin palide pagini nescrise până la capăt,
    Cum tu mi-ai pășit în umbră-mi și-n gânduri,
    Iar inima-mi bate nebună, adâncită în freamăt...
    
    Te simt strâns lipită de șoaptele nopților mele,
    Și-n pletele tale de-argint mă știu împlinit,
    Sub cerul înalt săvârșit în candide stele,
    Pe care-l cuprind în palme spre roș asfințit...
    
    Și te văd cu ochii mijiți de nesomn în amurg,
    Pretinzând că la rândul tău dormi liniștit,
    Și-am să număr din nou infinite clipe cum curg,
    Umbrindu-ți pe gene sărutul mult prea grăbit...
    
    Iar mai târziu, cu răbdare-n priviri, te vei trezi,
    Ca să afli curat, dintâi, de la mine,
    Că-n viața noastră se va naște o nouă zi,
    Și atunci vei ști că voi fi mereu lângă tine...

Cu ochii tăi căprui

În viața mea apărui,

Defapt cred că erau aproape negri

Dar niciodată nu i-am simțit acri.

Vocea ta, ah, o frumusețe 

Vorbele le scoteai cu delicatețe.

Și inima a început să-mi tresară,

Când te-am auzit vorbind prima oară.

Atitudinea ta așa de matură

Mă făcea să am temperatură.

Căci nu am întâlnit pe nimeni altcineva

Care să mă facă să mă simt așa.

A trecut mult timp decând te-am cunoscut

Și încă țin la tine mult.

Poate că sunt puțin obsedată

Dar să știi că m-ai făcut cea mai fericită fată.

Trec zile si nopti ca visele

Se sting pe rând și nu poți să le-oprești

Tu ai plecat în grabă si nu-nteleg de ce

Oare îți mai amintești?

De-ai fi știut ce lași în urmă...

Un suflet ce suferă-n tăcere 

Dor și durere ce nu se mai curmă 

Decat temporar în triste poeme.

Și după tot, atât mi-a mai rămas 

Să scriu c-ai fost și nu mai ești 

Să te întreb cu doru-n glas

Îți amintești? Îți amintești?