DE-AŞ ŞTI

    Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
    Cu porțile frânte de berbecele greu,
    Rămas fără oaste, regele face rocadă,
    Ferindu-se-n turn, de regele leu...
    
    Corbul, de moarte, aripa își frânge,
    Arme lucesc în holda de vară,
    Eroii sfârșesc în baia de sânge,
    Din zorii de zi și până în seară...
    
    Noaptea albă, cumplită și grea,
    Fără nori, fără lună și stele,
    Noaptea aceasta se va trece și ea,
    Precum se vor trece și umbrele rele...

    Te-aş ruga, să nu mai plângi,
    Căci îi vremea să te culci,
    În vise Toamna să o strângi,
    În boabele de struguri dulci...
    
    Priveşte frunzele cu ochi mijiţi,
    Cum se cutreieră în cale,
    Cum stau bostanii de pitiţi,
    În lojele de cucuruz din vale...
    
    Priveşte soarele-n amurg,
    Cum poleiază-ntreaga zare,
    La umbrele prelungi ce curg,
    Ca zdrenţele pontonului în mare...
    
    Ascultă cum răsare luna...
    Nu-i adiere-n liniştea deplină...
    Pe cer fără ecou stă scris-o stea,
    Ce se cutremură-n surdină...

    Fiecare zi, când nu îmi eşti aproape, 
    E-o zi pierdută. Şi-o număr dintr-o mie 
    De alte zile ce mi se trec sub pleoape 
    Ca ropotul de cai ce zburdă peste glie. 
    
    În ziua ce se scurge prin nemiloasa soartă, 
    Mă tem să număr ore. Iar timpul infinit, 
    Sub pravila iubirii imense ce mi-o poartă 
    Sfârşeşte orb şi gârbav, în grabă hodinit. 
    
    Mi-e tot mai greu să număr clipele în şoapte, 
    E-o muncă în zadar. Clepsidra luminoasă 
    Topeşte ziua-n zi şi întunericul în noapte 
    Durând peste cuvinte balada cea duioasă. 
    
    Te vreau să-mi fii aproape în fiecare clipă, 
    În orişice moment. Mi-e viaţa fără soare 
    Fără privirea ta zvâcnită-n colţul de aripă 
    Al pleoapei mele-nchise-n căuşul palmei tale.

    Cuvinte grele şi totale, 
    au înflorit adânc în mine, 
    fragile mici corăbioare, 
    ce zboară spre-ntunericul solar...
    
    Căci ăsta mi-e destinul; asta cartea, 
    cu pagini scrise în zadar... 
    ştiind, că fiecare rând din ea, e-n mine 
    ca fulgerul născut din jad.

    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este cerul fără nori,
    Fără de lună şi de sori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este ziua fără zori,
    Fără de stele şi cocori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum ar fi viaţa în culori,
    Şi-n suflet să mi te scobori -
    M-am întrebat de-atâtea ori…

    O, te-ndeamnă să rămâi, 
    Să rămâi numai o clipă, 
    Cât o zbatere de-aripă… 
    
    O, te-ndeamnă nu pleca, 
    Nu pleca, mai stai o noapte, 
    Şi-o să-ţi umplu ora-n şoapte… 
    
    O, te-ndeamnă să mai stai, 
    Să mai stai o oră-ntreagă, 
    Să-ţi şoptesc cât mi-eşti de dragă…

Ești munte-nalt, cu crestele-n lumină,

O stâncă veșnică ce sprijină tărie,

Un cântec de iubire ce nu se termină,

Ce poartă-n versurile lui întreaga bucurie.

Ești câmp de aur, grânele-mpărțind,

Sub soarele ce-aprinde orice dor,

Un vânt ușor prin spice adormind,

Când sufletu-mi te caută-n fior.

Ești codrul meu, cu frunza tremurândă,

Ce mă îmbracă-n liniște mereu,

Un templu verde, cu umbra fremătândă,

Ce-mi face inima să simtă că sunt eu.

Ești patria mea sfântă, de neuitat,

Un dor ce-n pieptul meu va dăinui,

Pământ fertil, un vis adevărat,

Unde iubirea-mi crește zi de zi.

    Eu nu sunt o lege...
    Nici măcar un cuvânt, 
    n-am scris în vreo carte...
    Dar am strălucit slab,
    ameninţând răcoarea lunii pentru tine...
    
    Nici râu, nici stâncă, nici furtună...
    Sunt doar durerea,
    Desfăcută-n fruct târziu
    Arătând lumii, miezul inimii mele bolnave...
    
    Dar fi-voi acolo - întotdeauna am fost, 
    o lacrimă, fragil, oglindind
    închisoarea ochilor tăi,
    în care-am murit umbră 
    şi m-am născut lumină...

Frământată de ideea de a scrie, Căutând în fiecare piesă și moment cuvintele potrivite Pentru ceva netransmisibil.Încercând să deslușesc adevărurile din spatele Sentimentelor mele transformându-le în capodoperă, Tot ce știu e că între noi e poezie.

E sentimentul de trăire, și nu doar de existență.Deși n-avem credință, interesul constant nu-și încetează prezența. Crescând ca idol și fără inimă, mă rog la avere și esență. Având mereu neajunsul si obsesia ca scop, crezi că-mi voi topi integritatea în Pământ.

Dar oare cât îndură o inimă plăpândă? Cât oferă și transmite esența-i eternă? Implacabilitatea sa enormă  străpunge fiecare colț neexplorat încă. Iar lumea nu se definește prin ceea ce simțim noi. Este mai mult de atât. Mai mult decât suntem noi.

Mai mult decât sunt privirile noastre, care au impresia că totul e așa-zis spus, dar care continuă să aibe revelații cu un mesaj ascuns. Și de-am face schimb de vieți după moarte, oare am simți vreo diferență? Sau suntem atât de orbi de asemănarea orbitoare?

Creându-ți expresii false, imaginare ca ale tuturor, te îngroapă în final dezamăgirea aflând ca tot ceea ce ești este o tentație. Nu confunda atracția cu iubirea. Unii confundă plăcerea cu fericirea.

Diferența între a nu putea trăi fără cineva și a-l iubi este mare. Iar în universalitatea vieții noastre nu suntem atât de mari. Suntem doar întâmplare. Nu vezi că sângerăm la fel? Ți se scurge viața din corp încercând să afli dacă suntem un moment sau o eternitate.

Lăsându-ne finalul neîncheiat și înșelător, aflăm că timpul nu trece, noi trecem. Și astfel ne îndreptăm spre moarte în amurgul răcoritor.

Hai să te întreb ceva…
Vezi cum lumina străluce’?
În ochii mei,când te privesc,
Și zâmbetul mi-e așa de dulce…

E vina ta,dar nu te teme
Căci nu îți va crea probleme
Să faci oameni să-ți zâmbească
Și cu foc,să te iubească.

Îți voi spune și-un secret;
Mereu tu să fii corect,
Să privești în jurul tău,
Oamenii ce-ți doresc rău.

Testează omul zi de zi,
În diferite-mprejurări,
Iar pentru orice pas-napoi,
Tu să știi să oferi urmări.

Să oferi răspunsul tău,
Nici decum a doua șansă,
Să oferi o detașare,
Fiindcă creierul nu iartă.

Asfel pe al vieții tale drum
Doar de oameni buni să te-nconjori
Care să nu-ți facă nicicând al tău suflet scrum
Și să-nfloriți cu toții asemeni unor flori.

Cu timpul înțelegem,că oamenii ne înconjoară ,
Dar nu toți ne sunt de ajutor,când vreo problemă ne doboară
Ființe suntem toți și toate,însă oameni prea puțini
De aceea când ți-e greu ”oamenii tăi”devin străini .

Creație proprie 📃🖋️

Tunete cu sunet de vioară, parcă acordată puțin mai strâns

Și norii albi din timpul nopții, luminați de fulgere cu nuanțe mov,

Copacul de iasomie, ce împrăștie nesecat al său miros

Pe care nici ploaia nu îl spală, ci se împletesc până la ultimul nod...

Construiesc pastelul perfect, dar și motivul evadării

Din camera cu patru paturi goale și lampă cu lumina slabă.

Fără sa spui nimănui, fără sa știi ce te așteaptă, tu îți strângi 

În buzunare doar strictul necesar pentru amintirea vagă

Ce îți va rămâne, o data cu trecerea verii sau a mai multora. 

Toată claritatea cade asupra unei singure persoane,

Despre care vorbești mereu, dar tot în secret îi este identitatea.

Tu fugi, ramai și fără suflu și fără rațiune...către străinul de departe. 

Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la camera ce ai lăsat-o pustie.

Tu fugi, cu inima fanfară, gata de a fi iarăși împrăștiată.

Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la pericolul care vine după tine. 

Tu fugi, de gălăgia din capul tău către liniștea ce crezi ca te așteaptă. 

La fel ai făcut și ieri, la fel faci și astăzi, și dacă s-ar putea 

Ai face la fel și mâine pentru pătura verde împărțită la doi,

Pentru singura priza unde îți încarci pe rand telefonul și tigara,

Pentru îmbrățișarea nocturnă a cuiva despre care nu vei spune "noi"

Chiar dacă el este omul care simți că te completează.

Tu te pierzi în ochii lui atunci când îți vorbește despre viață 

Și te arunci în brațele lui, când noaptea este rece, dar pielea sa e caldă...

Asta este viziunea ta despre echilibru, dar nu pui corect lucrurile în balanță,

Căci ignori frigul ce te înconjoară, după cele 5 secunde de confort

Și pătura incapabilă să te învelescă, menită pentru o singura persoană.

Tu nu existi în acest tablou, dar continui să îl pui în ramă,

Încercând sa îl așezi, într-un cui ce apropae stă să cadă, 

Măcar sa îl faci să pară cât de cât drept.

In noptile albastre
Cand am ajuns in lumea ta
Am adus cu mine
Un nor de peruzea.
Ma plimbam pe alei pierdute
Intr-un labirint fara sfarsit
Tu mi-ai intins o mana
Venind din infinit.
Pe drumul vietii curge
Un rau cu nestemate
Opreste-te si aduna
Cuvinte nesecate.
Gaseste in iubire
Acea forta divina
Care te tine in viata
Si care te anima.
Iubeste totu-n cale
Chiar si o amintire
Iubeste si doreste
O ultima iubire.