O, TE-NDEAMNĂ

Dacă-ar fi să te găsesc,
În iatacul tău regesc,
Aș veni în miez de noapte,
Ca să-ți las pe-o pernă, coapte,
Fructele iubirii noastre,
Roșii, zăvorâte-n coaste...

Și am să bat la porți cerești,
Că de-o fi să mă primești,
Am să tac, căci umbră sunt,
Doar privire, nu cuvânt,
Și-aș pleca în zori de zi,
Numai după ce-i dormi...

Peste zi, dorul, ți-oi duce,
Și-a sărutului tău dulce,
De mi-ai da un colț de pâine,
Și m-oi duce abea mâine,
N-aș mai suspina în rime,
N-aș mai fi flămând de tine...

Și-om zbura ca doi cocori,
Și-om găsi raiul în nori;
Sus, din cerul plin de stele,
Om culege de pe ele,
Praful magic auriu,
Cel cu care acuma-ți scriu...

    O, zei din cer, nemuritori, 
    La soarta omului, nepăsători, 
    Indiferenţi că templu-i ruinat, 
    Iar sanctuarul, prăbuşit şi întinat... 
    
    Căci din adâncul mării de cleştar, 
    Spre nori, coloane dalbe de altar, 
    Se-nalţă în lumina stâncilor marine, 
    Ca nişte umbre vii, din valurile fine... 
    
    Acum, coloanele de-s prăbuşite, 
    În spectrul nopţii săvârşite, 
    S-or naşte iar din negri nori 
    În zborul pescăruşilor din zori... 
    
    Căci zei înfuriaţi pe cruda soartă, 
    Vor năvăli-nspre-a morţii poartă 
    Şi din genuni, vor scoate la lumină, 
    Furtuni electrice-n surdină...

Ce-ntinse sunt câmpiile mele,  
până aproape de marginea zdrenţuită de nori,  
acolo unde golul se cască,  
în pierdute prăpăstii, înnegrite genuni...
  
Ce înalţi sunt munţii,  
stânci ascuţite până la cer...   
gravi şi tăcuţi în masivitatea lor,  
încununaţi de riduri şi imortali în timp.
  
Ce verde e marea şi ce adâncă...   
mister ce-ascunde de ochi muritori,   
vise-mplinite în marmură albă,   
şi sacră, şi vie, de sculptorii greci...  
  
E tot ce am. E lumea mea..., 
la care mă-nchin ca vechii asceţi,   
lumea mea unică, n-o pot descrie,  
o mie de cuvinte, ar fi fără de rost...

    Doar trupul tău sculptat, din raza lunii,
    Dezvăluindu-şi leneş, curbele şi nurii,
    Îmi-amintesc de-acele blânde nopţi,
    Şi de mirosul cozonacilor, ce-s copţi...
    
    Şi numai glasul străvechiului ceasornic,
    Ce bate melancolic şi trist şi nestatornic,
    Îmi-amintesc de-acele clipe dulci şi amărui,
    De părul tău, scăldat în praful soarelui...
    
    În şoapta vântului zelos de răsărit,
    Cu sufletul în buzunar, m-am pregătit,
    Să-mi amintesc în sunet slab de zurgălău,
    Cât mi-este de dor de tine şi dor de trupul tău...
    
    Căci slovele mijite, dintr-un miez de carte,
    Mi-au fost de-ajuns, cât să mă ţie-o noapte,
    Să-mi-amintesc că ochii tăi de chihlimbar,
    Mă urmăresc într-una, iar eu nu am habar…

Astăzi păsări au cântat în drumul meu,
Și le-am zâmbit grăbit, în treacăt,
Atent la cer și palid curcubeu,
Cu sufletul înstrăinat, închis cu lacăt...

Nu mai credeam că primăvara vine,
După această iarnă neobișnuit de grea,
Simțindu-mă golit și-nstrăinat de mine,
Nu pot să trag pe zarva lumii o perdea...

În mine nu mai sunt nici eu să te-nțeleagă,
Căci, tu... tu ești acum mai presus de cuvinte,
În timp ți-ai devenit destulă și întreagă,
Iar eu... în brațe nu te mai pot prinde...

Cum să închid acest capitol de poveste?
Nu pot să trec cu nonșalanță mai departe...
Căci vreau să cred că lumina încă mai este,
Și n-am fost doar o pagină într-o carte...

Acu' vreo trei-patru ani în urmă, surfam netu', căutând... amintiri. Fotografii, instantanee ale unor locuri, oameni și lucruri, care, în timp, au apucat să se prăpădească... Știi cum e... Mă-apuca așa, amocul de-odată și cu alean la inimă, mă uitam pe un site cu ceasuri mecanice, de mână, de vânzare...

Nu căutam ceva anume, doar admiram ceasurile analogice, demodate, - cine mai poartă la mână, în ziua de astăzi, așa ceva? În era ceasurilor smart, capabile să-ți ia tensiunea, să-ți numere pașii, să-ți spuie cine te sună pe telefon, eu am rămas demodat, încăpățânându-mă să port un ceas mecanic, care să-mi ticăie, discret, în urechi, clipa...

Deodată văd un ceas, mic, rusesc, marca Wostok, cu carcasă din inox și care avea ecranul interior din argint filigranat în arabescuri, cu orar, minutar și secundar de culoare neagră... Secundarul era atât de subțire, cât un fir de păr, iar orele erau sugerate de niște liniuțe mici argintii, care contrastau plăcut sub geamul de plexiglas, ușor bombat...

N-avea curea, dar era perfect funcționabil, fusese de curând servisat și nu costa foarte mult... Fără să mai stau prea mult pe gânduri am lansat comanda... 

Ciudată este mintea umană câteodată... Cum se poate ca imaginea unui ceas să se substituie unui trigger asupra unei amintiri de mult uitată, peste care s-a așezat generos praful trecerii anilor...

Am oftat ușor și mi-am amintit că pe când aveam vreo paisprezece ani, rupeam pielea de pe ai mei, să-mi cumpere și mie un ceas; toți prietenii mei aveau câte unul, era chiar o concurență care avea ceasul cel mai fain, de marcă și care să afișeze ora cu o precizie cât mai mare...

Așa că într-o zi, după ce ai mei primiseră chenzina, am plecat la "Universal" și dintre toate ceasurile afișate frumos în cutiuțe de carton de diferite culori, am ales un ceas mic din inox, marca Wostok, cu ecran din argint filigranat și secundar negru, subțire cât firul de păr... 

Erau acolo diferite ceasuri, de diferite mărci: Pobeda, Raketa, Orex, Polijot, Zarea dar mie mi-au plăcut cele rusești din gama Wostok, fiindcă știam de la colegii mei, că marca aceea fusese creată special pentru aviatorii ruși și erau foarte populare printre aceștia, întrucât ceasurile chiar aveau un design atrăgător, cu mecanisme precise și robuste, erau ultra plate, iar geamul de plexic ușor bombat, le dădeau un aer boem, bărbătesc, de super eroi...

Am purtat acel ceas mulți ani, luându-l peste tot cu mine... Aveam multă grijă de el, fiindcă pentru mine ceasul acela reprezenta mai mult decât o bijuterie prețioasă... Era tovarășul meu de suferință, care îmi număra clipele amare, ștergându-le din memoria mea cu fiecare ticăit discret, aproape ca o șoaptă care îmi tot repeta mecanic, că toate or să fie bine cândva...

Am plecat în armată și cu inima grea, am decis să pun ceasul în cutia lui de carton, pe care am așezat-o cu grijă în sertarul meu de birou. Tovarășul meu trebuia să mă aștepte. După o vreme, am terminat armata și mi-am regăsit ceasul cuminte, adormit, așteptându-mă acolo unde l-am lăsat. 

L-am ridicat din cutia lui, i-am întors de câteva ori cheița, dar secundarul refuza cu încăpățânare să se miște... Ceasul meu adormise de tot, probabil că așteptarea fusese mult prea grea pentru el... I-am privit îndelung arabescurile argintate și l-am pus înapoi în cutia lui, apoi... anii au trecut și am uitat cu totul de el...

Apoi într-o bună zi, curierul a sunat la ușă, i-am deschis, iar el mi-a înmânat un pachețel mic. Cu mâinile tremurânde, am desfăcut hârtia și dintr-o cutiuță, am cules cu vârfurile degetelor ceasul pe care îl comandasem. Era exact ca ceasul pe care îl avusesem cândva în copilărie, același model cu aceleași arabescuri de argint. 

Am întors cu emoție cheița și... minune!, secundarul a început să se miște sacadat, scoțând ticăitul șoptit atât de familiar mie, ecoul atâtor clipe care s-au trecut...

Însă, de Crăciun, am primit de la copii mei un ceas, tot mecanic, marca Seizmont, un ceas superb de tip skeleton, semi-automatic. Este un ceas scump, care și el îmi ticăie duios amintirea acelor clipe frumoase. Dar este un "alt" ticăit, din prezent. Ticăitul Wostok-ului este din "trecut". 

Ceasul Seizmont skeleton este vizibil, deschis, mecanismul se arată fără rușine. Îl port cu mare plăcere și văd cum rotițele lucrează - e viață la vedere. E darul copiilor mei, e continuitate, e "acum".

În schimb, Wostok-ul e închis. Cadran plin, mecanică ascunsă, ticăit interior. Nu arată cum funcționează - doar îmi șoptește că funcționează. El nu e demonstrație. E memorie.

Da, sunt două ticăituri diferite. Unul e vertical: prezentul care merge înainte.
Celălalt e adânc: trecutul care încă respiră în mine. Skeleton-ul îmi spune: "Uite cum trece timpul." Wostok-ul îmi spune: "Uite că timpul a trecut." 

Și mai e ceva subtil: ceasul primit cadou are încărcătura afectivă a momentului - bucuria copiilor, surpriza, Crăciunul. Cel vechi are încărcătura devenirii mele. A crescut odată cu mine. Nu concurează. Nu se înlocuiesc, ci se completează. Unul îmi amintește cine am fost. Celălalt îmi arată cine sunt acum. Și le aud diferit pentru că în mine există două camere: una a memoriei și una a prezentului.

Prin urmare, ambele ceasuri au valoare sentimentală pentru mine. Nu preț, nu mecanism, nu specificații tehnice. Valoare. Sentiment. Și asta pentru că ceasurile mecanice sunt poate singurele obiecte care nu doar măsoară timpul, ci îl și întruchipează. Ele funcționează doar dacă sunt mișcate, purtate, întoarse. Ca relațiile.
Iar eu le pot purta pe rând, nu ca pe simple accesorii, ci ca pe stări, rămânând  recunoscător și pentru "înapoi", dar mai ales și pentru "înainte".

Cu alte cuvinte am înțeles că Wostok-ul nu e cu nimic mai prejos decât Seizmont-ul. Sunt epoci diferite, dar măsoară secunda la fel, chiar dacă cu glas diferit. Wostok îmi vorbește despre devenire, despre drum, despre mine cel de atunci - poate mai tânăr, poate mai visător, poate mai grăbit.
Seizmont îmi vorbește despre rod, despre familie, despre faptul că timpul a lucrat frumos în viața mea.

Unul e rădăcină. Celălalt e ramură. Și ambele sunt din același trunchi de copac.

Un ceas mecanic poartă în el un adevăr simplu: indiferent de marcă, mecanismul bate constant, cu aceeași disciplină și nu contează că mecanismul îi este mai nou sau mai vechi, el nu măsoară doar timpul. Îl frământă. Îl mestecă. Îl transformă în sunet mic de balansier. Iar sunetul acela șoptit al balansierului e una dintre cele mai intime experiențe mecanice. Nu e zgomot - e respirație. Ceasurile mecanice nu ticăie tare; ele murmură, șoptindu-mi secunda la încheietură. 

Și poate că secunda este aceeași unitate. Dar conținutul ei se schimbă. În tinerețe, o secundă era nerăbdare. Acum, o secundă e prețuire.

La fel și omul. Epocile se schimbă. Glasul se schimbă. Dar esența - ritmul interior - rămâne: "Nu mă grăbesc. Timpul nu trebuie alergat."

Lumea asta-i imperfectă

Nimeni nu te mai respectă.

Ea te calcă în picioare

Neștiind a ta valoare.

Toți te nedreptățesc

Cu invidie te-ncolțesc,

Încercând să te doboare

Batjocorind a ta onoare.

Dar având înc-o fărâmă

De speranță ce nu moare,

Începi să crezi că poți schimba

Puțin, puțin din lumea ta.

Înainte să mă pun la somn,

Voiam doar să știi că în seara asta

Am ales violența… și prin urmare,

Ai face bine să te distrezi la maxim la festival,

(e o amenințare)

Îmi imaginez cum dansezi

Pe versuri scrise de mult pentru tine,

Mâinile tale se lasă purtate de ritm, prin părul tău trec versuri de iubire, zâmbetul tău se atinge cu noaptea… ahh

Existența ta, cea mai frumoasă dezordine.

(îmi lipsești 🥺 și îmi doresc din suflet să te distrezi)

Iubirea mea, în noaptea stinsă,
Se pierde-n vânt, ca frunza ninsă.
Pe ruine arde-n scrum,
O stea ce plânge-n cer postum.

Am fost ecou pe sticlă rece,
Un vis ce-n umbre se petrece,
Un dor ce-n ziduri se destramă,
Lăsându-și lacrima ca teamă.

Sub cer de jar, pe căi de fum,
Mă-ntreb de-a fost iubire-n drum,
Sau doar un cântec de uitare,
Ce s-a sfârșit în depărtare.

Sub cruce neagră de tăcere,
Te caut printre amintire,
În șoapte reci de vânt hoinar,
În pași pierduți pe drum fugar.

Din Pilde am învățat iertarea,
Să-ți aștept pasul și chemarea,
Cu ochii-n rugi, cu dor arzător.
Ca tatăl fiului rătăcitor,

Pe străzi pustii, sub felinare,
Se sting și visele amare.
În ploaia rece, sub lumini,
Mi-e dor de ochii tăi divini.

Un ceas bătrân ne plânge-n șoapte,
Ca o fantasmă dusă-n noapte,
Dar timpul, rece și hain,
Ne-a risipit ca pe-un suspin.

În zidul vechi, cuprins de gheață,
Îți strig iubirea ce nu-ngheață,
Dar piatra tace, visul moare,
Iar luna-n cer ne plânge-n zare.

Dar, dacă mâna ta se-ntinde,
Prin focul nopții mă cuprinde,
Vom reclădi, din visul frânt,
Un nou destin, un nou cuvânt.

Și-n bezna grea, din dor rănit,
Se va aprinde-un foc sfințit,
Iubirea noastră – stea divină,
Un legământ ce nu se-nclină.

Vom prinde aripi, vom zbura,
Prin cer de vise vom dansa.
Și-n zori, sub raze argintii,
Vom fi din nou ce-am fost cândva...

Și dup-atâta timp încă simt dor

Nu mă-ntreba de ce..

Știu doar că doare

Când sufletul mi-I taie,

Cu-atâtea semne de-ntrebare..

Nu mă-ntreba de ce nu-mi trece

O fi de la cumplitele tăceri

Ce-ascund un țipăt mut..nebun...

Nu știu...in cuvinte să îl pun.

As vrea sa-I scriu frumos..

"Te-astept, te vreau, te sper"

Să-mi bată-n piept un soare

Dar nu..si totuși îmi e dor..

Și uneori..mă doare..

E toamnă, frig...!

E toamnă, frig și, plouă rece

Iar eu aștept să vii ca altădat,

Făra-gândi că totu-i terminat

Că tu iubești... un alt bărbat. 

Au fost clipe în doi, de neuitat 

Când lumea, ne era la picioare,

Ne sărutam, eram îndrăgostiți 

Și întâlnirile, erau o sărbătoare. 

Vorbeam, să facem nuntă mare

Iar, ca nuntași, s-avem tot satul,

Și, o fanfară cu-n solist să cânte

Că doar odată, mire..este băiatul. 

Nu știu de ce, la mine-ai renunțat

Sau poate știu, însă, încă mă mint, 

Că știu ce am promis dar...amânat 

Să fim uniți... sub sfântul jurământ.

Umbrela mi-o desfac și, iute plec

Spre casă și... singurătatea tristă,

Mi-e tare frig și, simt că sunt răcit 

În buzunar mă caut...după batistă!

..................................

Povestea de iubire...s-a întâmplat 

Când tânăr visător... visam iubirea,

Sperând ca, Cupidon să mă atingă

Și-n mreaja lui, să-mi aflu fericirea!

Mă surprind des vorbind cu mine în gând,

Purtând conversații cu alt eu și cu mine.

Îmi place să stau, să mă uit pe pereți,

Să-mi închipui ce-ar spune, dacă ar avea minte.

Nu mă pricep la lucruri deosebit de faine,

Dar știu să ascult când cineva are nevoie de mine.

Nu-mi plac petrecerile, le consider prea agitate,

Prefer o seară liniștită uitându-mă la filme.

Nu-s genul de om care știe ce vrea de la viață,

Dar pot spune clar ce-mi place din ea.

De exemplu: cartofii prăjiți cu înghețată,

Sau bătaia temporară dintre fulgii de nea.

Sunt de părere că poeziile ar trebui să rimeze,

Altfel sunt doar cuvinte aruncate în lume.

Și nu înțeleg oamenii care știu să danseze,

Am două picioare stricate, pe bune!

Aș asculta ore în șir muzică bună,

Am încercat odată să învăț să cânt la acordeon.

Și știu ca nu a întrebat nimeni,

Dar tot ce am învățat a fost ca sunt afon.

Iubesc să fac oamenii să zâmbească,

Chiar dacă uneori nici eu nu-mi înțeleg unele glume.

Dar cel mai mult iubesc,

Când îmi spui tu pe nume.

Nu știu mereu ce să spun, nici acum

Si nu vreau să crezi că fără tine mi-e bine.

Și probabil m-am făcut de râs,

Dar îmi e dor de tine.