A MAI TRECUT UN CEAS

 .  A mai trecut un ceas... 
    şi s-a irosit în zadar,
    un ceas petrecut fără tine,
    fară şoapta zâmbetului tău, 
    fără umbra ta...
    Şi-apoi, un minut şi o secundă 
    a picurat, şi-a curs fecundă, 
    şi nimic n-a mai rămas, 
    nicio lacrimă n-a mai căzut, 
    peste seceta inimii mele.
    
    În această, tristă oră, 
    pe nimeni n-am iubit...
    Ci doar am urât, 
    şi nu voi mai fi val, 
    nici sărut, nici furtună...
    Căci fără tine mă sting, 

    şi mă pierd în neant,
    ca o stea, în prag de dimineaţă.


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online A MAI TRECUT UN CEAS

Data postării: 8 iulie 2025

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 547

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

ACELE DULCI PĂCATE...

    Dulci păcate-n miez de noapte, 
    mângâieri prelungi şi şoapte,
    niciodată să nu uiţi, 
    că au fost clipe fierbinţi...   

   

    Doar noi doi, şi marea, 
    luna, argintându-şi calea, 
    cer adânc, clipind de stele,
    atârnând în lacrimi grele...
    
    Şi mai ştiu, că într-o zi, 
    adâncimi de s-or uni, 
    fie chiar şi pentru-o clipă, 
    ne vom zbate, ca pe-o-aripă...

Mai mult...

SINGURĂTATE...

Am strâns în mine, ca un avar,
lacrimi amare... dar în zadar,
tezaurul meu cel mai de preț —
boabe de rouă, în scris neciteț.

Puțini sunt aceia care-au citit
ce zace în mine. Și-s chinuit.
Durerea-i supremă, ca lovit între coaste,
în mine m-opresc, să merg mai departe...

Dorința de-a ști mult mai multe mă-apasă,
precum un cariu ce roade grinda din casă,
și-adun iar și iar cuvinte în șiruri,
ce curg în mine, ca un fluviu de gânduri...

Neputința de-a fi mai înalt mă-nconjoară,
lumina ce țipă să iasă afară
din carcasa-i prea strâmtă, aruncată-nspre sori,
câteodată-azvârlită-n noroi...

Mai mult...

UN POEM TERMINAT

    Am dansat, pierdut, în frunzişul de nori, 
    Călcând nestemate căzute din sori, 
    Ameţit de razele dulci şi răscoapte, 
    M-am pierdut în ecoul cicadei din noapte... 
    
    Am plâns şi dulce, şi-amar - inutil, 
    În braţele tale, ca un copil, 
    Ca o toamnă întinsă, încet, peste buze, 
    Culori aurite-n pelinul din frunze...
    
    Am râs fericit şi trist deopotrivă, 
     - Fără prea multe suspine-n derivă -
    Ştiind că în ploaia măruntă şi rece, 
    Această iubire de tine, nu-mi trece... 
    
    Am plecat privind peste umărul gol, 
    La îngeri, cum cântă, troparul, în cor. 
    Un ciob de lumină strălucea în altar, 
    Risipind în văzduh al tămâiei nectar... 
    
    M-am rugat în surdină la icoana cu sfinţi, 
    Ce se uită la mine, cu dojană, cuminţi, 
    Şi-am căzut în genunchi, iertare să-mi cer, 
    Pentru nopţile albe, la care încă mai sper... 
    
    Mi-am văzut mai apoi, clar şi firesc, 
    Infinitul meu drum pe care păşesc, 
    Visător, călător, spre niciunde, plecat, 
    Un ultim cuvânt, un poem terminat…

Mai mult...

Grădina japoneză.

După un drum lung și obositor, la capătul discret al unei banale alei, am descoperit cu încântare, intrarea într-o grădină tradițională japoneză. Cum să descriu într-un cuvânt ceea ce vedeam, sentimentele amestecate pe care le încercam? Perfecțiune. Și atât. 

Chiar de la poartă, se afla șerpuind, o alee așezată din plăci de gresie gri ce contrasta plăcut cu patul din pietriș alb de râu, o cale ce sugera vizitatorului un drum către infinit, un drum ce în mod real impunea vizitatorului un alt ritm, unul mai lent și odihnitor. Din loc în loc, pini bătrâni își unduiau trupurile șubrede tulburând oglinzile lacului. O pagodă cu cinci etaje, își ascundea cu timiditate trupul zvelt, în spatele unui zăvoi de bambus sălbatic, sugerând echilibrul dintre ying și yang. Discret, felinare din piatră cu forme de pagode în miniatură, sugerau lumina în forme abstracte.

Obosit de-atâta frumusețe, m-am așezat pe o bancă din piatră și-am rămas așa multă vreme, admirând arta unui bătrân îmbrăcat într-un kimono simplu, de culoare maronie, care grebla nisipul etern din jurul pietrelor sacre, înscriind cercuri concentrice ce se pierdeau în spirale numai de el știute. Gesturile lui precise, inspirau nu numai un calm desăvârșit, ci și pace deplină. Și liniște. Multă liniște.

Am închis ochii și mi-am golit mintea de gânduri. Nu știu cât am rămas așa: poate un ceas, poate două, sau poate o veșnicie. Când am deschis ochii, am vazut că bătrânul își desăvârșise munca, iar acum stătea în genunchi pe un petec de iarbă. Imediat ce m-a zărit mișcându-mă, s-a înclinat într-o plecăciune adâncă, ce mă făcu să fiu ușor stânjenit. Trecuse cu mult de ora închiderii către public a grădinii în care ne aflam. Am încercat cu un gest să-mi cer iertare, dar bătrânelul îmi zâmbi stingher, plecându-se din nou. Mi-a spus simplu, că m-a văzut meditând și că a dorit să-mi țină tovărășie. 

Am știut atunci, că timpul s-a oprit pentru o clipă, un moment pe care l-am împărtășit în meditație profundă, numai pentru noi, o favoare rară, poate unică. Am privit din nou gradina scăldată în lumina aurie a apusului. Mărgăritare mici străluceau, tremurând când și când, ramurile pinilor. Era o atmosferă curată, simplă, o briză în care stăruia mirosul proaspăt de pin, un parfum unic, care învăluia plăcut liniștea amurgului ce va să vină.

M-am ridicat și m-am înclinat, mulțumindu-i încă odată. La rându-i s-a înclinat și cu un gest larg s-a oferit să mă conducă spre ieșire. Am plecat împreună, urmând aleea, însoțiți doar de ecoul pașilor noștri. Apoi am coborât treptele porții și am dat iarăși în drumul pe care îl urmasem. M-am întors pentru o ultimă privire, un ultim memento al unei clipe desăvârșite. Însă umbrele amurgului au ascuns grădina vederii mele, transformând-o pentru totdeauna într-un secret greu de deslușit. Fusese aievea, sau poate mai degrabă rodul imaginației mele?  Nu voi ști niciodată. Am plecat, veșnic călător. Oare voi mai găsi vreodată această grădină?

Mai mult...

NINGEA

    Ningea cu floare de salcâm, 
    Gălbuie nea pe caldarâm, 
    Pe arbori plini cu mici scântei, 
    Ce-s tămâiaţi cu iz de tei... 
    
    Ningea cu stele pe-nserat, 
    Pe cerul grav şi-ndurerat, 
    De cântul mierlei ce suspină, 
    În raza lunii fără vină...
    
    Ningea cu şoapte de cuvânt, 
    Dramatic, aşternute la pământ. 
    Văzduh înmiresmat cu poezii, 
    O noapte printre alte-atâtea mii…

Mai mult...

La Socodor

Cum este viața omului, de ce înaintează-n vârstă, tot stă și se oprește, de-i răsbate la suprafață câte-o amintire, ia așa, câteodată mai duioasă, altă dată mai hazlie, altă dată mai amară...

Îmi amintesc că odată, cu noaptea-n cap, mă zghihuie bunică-miu, să mă 'nalț din somn ca să mergem la Socodor... Când am auzit eu de-aiestea, țuști! am și sărit din pătuțul cel moale și cald, m-am spălat iute pe față și după urechi, m-am îmbrăcat iute cu-o pereche de brăcinari scurți verzi și o cămeșă cu mâneci scurte, galbenă ca paiul...  Așa obișnuiam eu să-mi petrec toate zilele de vacanță, îmbrăcat așa, cu picioarele goale prin colbul moale din curte, sau prin iarba verde și grasă din grădină, dând bătrânilor o mână de ajutor după puterile mele...

La Socodor, toți sătenii își țineau "în dare" fiecare ce oi avea. Bunicul ținea vreo patru oi zdravene, blegi de proaste ce erau, care nu știau decât să rumege etern la iarbă și să facă peste tot numai căcăreze, că lapte nu prea dădeau... Dar în fine, o dată sau de două ori pe lună, bunicul mai îmboldit de bunica își lua noaptea-n cap și pleca la stână să-și ridice rația de brânză, urdă, caș și lapte, rezultate din urma blegelor de oi. De data asta însă, îl însoțea un pici somnoros, care încerca din răsputeri să țină pasul cu cel al bunicului, care se grăbea să ajungă la strungă înainte ca soarele de amiaz' să bată prea tare...

După ce-am lăsat în urmă hotarul satului, am apucat-o pe un drum de țară mărginit într-o parte și alta de lanuri cu grâu copt, ce băteau deja în auriu, peticite din loc în loc cu maci roșii ca sângele și de albăstrele ca cerul ce se afla limpede, fără de nori, cu un soare blând ce ne însoțea timid, la o depărtare respectuoasă față de doi pelerini care o luaseră dis-de-dimineață la picior, cu un scop bine determinat: strunga oilor de la Socodor.

Odată ajunși la o buză de pădure întunecoasă și răcoroasă, bunicul dijmui din raniță câteva ouă fierte-tari, o bucată mare de mămăligă, un calup generos de caș, ceapă verde, roșii mari și zemoase drese cu sare grunjoasă, și cu nelipsita-i brișcă, împărți în mod egal bunătățurile așternute pe un ștergar alb din in de la bunica... Și cum stăteam noi tolăniți în iarba 'naltă și deasă, și ne înfruptam din toate-acele de bunătăți, iată că, dintr-o dată, bunicul îmi făcu semn să tac: dinspre pădure, la o distanță de câteva zeci de prăjini, o ciută însoțită de doi iezi pătați, ieșau temători spre lumină...

Cu ochii măriți a mirare și aproape ținându-mi răsuflarea, stăteam ciuciulit în iarba deasă, cu bătrânul lângă mine, privind în tăcere cum ciuta își fremăta urechile în toate părțile, adulmecând în zare cu nările căscate, doar-doar o simți vreo primejdie, când deodată, semeț, își făcu apariția din întunericul pădurii un cerb cu coarne înalte și ascuțite, frumos, cum numai în poze mai poți vedea... 

Era o liniște profundă, nu se auzea decât foșnetul ușor al frunzelor din bătaia vântului, iar mie-mi tremurau genunchii de emoție, când liniștea fu dintr-o dată spartă de un croncănit îndepărtat de pasăre, iar ciuta cu iezii cei jucăuși, dimpreună cu cerbul cel semeț, se și topiră ca un fum albăstrui în negura pădurii...

Pasăre tâmpită! Nu puteai și tu să mai zăbovești o clipă, ca noi să mai avem parte de această priveliște unică prin însăși măreția ei! O clipă pe care aș fi dorit s-o fixez mai bine în memoria mea... Ne-am ridicat anevoie și ne-am așezat pe copacul prăbușit, îmbrăcat în mușchi verde și pufos, ne-am hodinit preț de o clipă, după care, am luat-o din nou la picior înspre... Socodor!

Pe la prânz am ajuns, și însoțiți de doi dulăi mari, lățoși și fioroși, care ne lătraseră de la distanță, ne-am apropiat de bordeiul îngropat pe jumătate-n pământ al ciobanilor, pe care i-am aflat trăgând la aghioase, dormind la umbra unui stejar bătrân care-și oferea cu generozitate-n jur umbra răcoroasă. Pesemne căldura era prea mare, de doborâse ditamai zdrahonii de ciobani, iar oile pășteau răsfirate care-ncotro, din când în când, se auzea câte-o talangă, două, răsbătând slab, spărgând în fuioare o tăcere nefirească de după-amiază, când amorțește toată suflarea sub soarele prea tare arzator...

Bunicul, scoase din raniță vreo două pachete de țigări pe care le întinse ciobanilor, iar aceștia îi dădu la schimb - sau cel puțin așa-mi imaginam eu! -, o bucățoaică de mare caș, o vadră de brânză frământată de oi și o doniță înaltă și subțire din lemn plină-ochi cu lapte proaspăt muls. Le mai dădu bunicul ciobanilor și un val de tifon alb numai bun pentru strecurat, o pâine tare și mare cât o roată de car, precum și o damigeană mică cu țuică de prune, numai bună de răcorit pe-o arșiță ca aia...

Între timp, ciobanii întețiră cărbunii, stârnind un foc zglobiu și jucăuș, ascunzând în jar proaspăt câte-un bulz pentru fiecare, știți de care, din ceia de mămăligă cu brânză  frământată la mijloc, care se coceau frumos, la fum iute de cetină de brad, ah! cum simt și-acum, după atâția ani, gustul pe cerul gurii... inconfundabil, de neuitat!

Dinspre-amurg, ne-am întors către casă, ce bucurie! că ne-am întâlnit cu un căruțaș care scobora înspre vale cu un car tras de doi boi băloși, încărcat, plin cu fân, bunicul se luă la vorbă cu căruțașul, iar eu, în car, stăteam tolănit pe spate cu mâinile-așezate sub ceafă, privind cerul stropit de stele care începeau a licări o lună mare și rotundă, care-și vărsa lumina de felinar peste răcoarea serii, care, iată, se desfășura pastoral peste Socodor, o lume uitată și readusă la viață, de un strop de lapte ce-atârnă fragil de-o mustață de motan...

 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

VOI FI MEREU LÂNGĂ TINE...

    Câteodată mă-ntreb cu privirea pierdută-ntre rânduri,
    Prin palide pagini nescrise până la capăt,
    Cum tu mi-ai pășit în umbră-mi și-n gânduri,
    Iar inima-mi bate nebună, adâncită în freamăt...
    
    Te simt strâns lipită de șoaptele nopților mele,
    Și-n pletele tale de-argint mă știu împlinit,
    Sub cerul înalt săvârșit în candide stele,
    Pe care-l cuprind în palme spre roș asfințit...
    
    Și te văd cu ochii mijiți de nesomn în amurg,
    Pretinzând că la rândul tău dormi liniștit,
    Și-am să număr din nou infinite clipe cum curg,
    Umbrindu-ți pe gene sărutul mult prea grăbit...
    
    Iar mai târziu, cu răbdare-n priviri, te vei trezi,
    Ca să afli curat, dintâi, de la mine,
    Că-n viața noastră se va naște o nouă zi,
    Și atunci vei ști că voi fi mereu lângă tine...

Mai mult...

ESTI CUTIA MEA CU VISE!!!

Si sunt momente când  nici un cuvânt nu poate fi în stare să redea exact trăirile  sufletului meu.. Uneori , când abia abia am găsit cuvintele  potrivite pentru a-ți spune ce sunt când sunt cu tine, îmi par insuficiente.

     Si... indiferent la câte cuvinte aș aduna pentru a ți le transmite... tot mi se par insuficiente... pentru că... sentimentul ce-mi face sângele să clocotească în vene... de fapt nu poate fi explicat nici în o mie, în zece mii, în o sută de mii și chiar nici într-un milion de cuvinte.

    Si aș vrea să știi cât de mult s-a schimbat în bine starea mea sufletească . Si aș vrea să știi  cum văd răsăritul  soarelui... e altfel. E cu totul neobișnuit. Lângă tine... fiece răsărit de soare e special... fiece clipă devine  una de neuitat...

 

Îți mulțumesc!!!

Mai mult...

Imbecil

Cu fata brazdata de clipa ce vine

Parcurg efemer timpul strivind sentimente

Agatat disonant de vise meschine

Ascult tot ce spui fara s-aud, realmente...

 

Privesc imbecil pavajul crapat

Cautand in nervuri raspunsurile clare

Ma vad alergand, din mine scapat

Inabusit de intrebari seci, absolut hilare

 

Ma-ntorc inainte si pasesc inapoi

Modeland poteci din ruine straine

Mai port cateodata in suflet strigoi

Si eu nu mai stiu aproape nimic despre mine...

Mai mult...

Cavalul

Și cavalul e la stână...

Cântă-n mare depărtare,

În ecou tot se îngână,

Toți plâng de la a lui cântare.

 

Și cavalul tot se aude...

Îl ascult cu-atâta jale,

Aducând amintiri crude,

Rupând din suflet cristale.

 

Și-l ascult cu-atâta dor,

Parcă nu-mi sunt stăpână,

Deși sunetul îl ador,

Inima în piept suspină.

 

Și cavalul tot răsună...

Trecând anii mei prin mine,

Retrăiesc iar prin furtuna

Lacrimi mii, le țin în sine...

Mai mult...

Întunericul

În întuneric te-am găsit,
În întuneric te-am pierdut.
Sclipeai tare și mocnit
Când inima tu mi-ai rănit...


Voi uita tot, dar nu pe tine,
Căci totul a avut un început
Un final ce a durut,
Dar cu un scop neprevăzut.

Mai mult...

POEZIE

În gradina cu trandafiri,
Am găsit acei spini ,
Uneori m-am înțepat
Și am sângerat,
Dar inima n-a putut
Să o încerce iar.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍