Tu

Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?

„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.

Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?

Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.

Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?

E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.

Tu ai aruncat acea păpușă.

Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață

chiar dacă tu nu îți doresti asta.

Mi ai spus să mă gândesc la tine

ca la o experiență frumoasă

care nu a durat mult.

Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,

dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?

aberez.

Dac-aș vedea o stea căzând

La miez de noapte doar un gând

Va fi ce v-a întruchipa,

Dorința îmi v-a relata.

Gând ce mereu e către tine,

Gând ce crede în destine,

Dor doar ție îți revine,

Speranța nu expiră-n mine.

Sper căndva te vei întoarce,

Soare îmi vei reîntoarce,

Ce a fost atunci pierdut

Lângă chipul tău tăcut.

 (În a șaptea așteptare/ part 3)

In miezul nopții,

când cerul e înorat ,

un copil sta plângând la geam,

gândurile îi zboară,

departe de realitate,

și privind spre cer întreabă:

de ce eu doamne ,

cu ce ți am greșit,

că în halul asta m-ai pedepsit?

mi ai luat la tine ai mei părinții,

am rămas a nimănui,

ce rost mai are viața mea pe acest pământ?

Vreau durerea sa disparăși în viața mea soarele să răsară

Maris Maria Cristina

In prisma gandurilor mele, ce duc la disperare

Gandesc si tremur cand privesc, caldura mainilor tale

Arunca-mi rogu-te un fir de crez, sa sper sau sa ma pierd?

Alunga-mi gandul cel nocturn si da-mi lumina-n piept. 

Ma uit si vad cum totu-i sur si trist in jurul fiintei tale

Cum aura ce te cuprindea candva, dispare din a ta cale

Cat crezi ca oare mai dureaza, pana se-nsenineaza?

Cu ura si cu mult dispret privesc spre rasarit

Nu vreau sa cred c-am fost, un simplu adapost

In care Tu, ne-ai ocrotit si acum ne dai de-oparte

Nimic n-a insemnat de fapt, si totul a fost imaginat   

O, Doamne, da-ne tu putere si cea dintai credinta

Astept curand un semn maret si-o ultima cainta 

Trairea inimii e grea si vrea ca sa ma lase

Nu pot trai-n nesiguranta, o trista mea poveste!

Acum când viața mă provoacă,

Mai bine-n ștreang aș atârna,

Să-mi curgă sângele băltoacă,

Din rana mea prin carnea ta.

M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,

Apoi l-aș insulta pe Creator,

Căci am pierdut și ce n-aveam,

Și lesne-mi este ca să mor.

Mi-e jertfa somniferul morții,

Și mă-nspăimântă zorile de zi,

Fără regret las tot în grija sorții,

Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.

Primesc pedepse de oriunde,

Iar ispășirea-i crâncenă și grea,

Și nu-mi mai curge pic de sânge,

Și-n streang atârnă umbra mea.

Prin cimitir mi-e lesne pasul,

Cu moartea braț la braț mă plimb,

Îi simt în carne pulsul, glasul,

Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.