Resemnare

Întotdeauna un om are nevoie de-un alt om

Și-așa am avut eu nevoie de tine

Și mi-ai fost mereu cu orgoliu în glas

Ai simțit... si-ai plecat, când te-ai simțit prea plin de tine.

M-ai judecat cu tăceri neclintite

Cu vorbe reci, născute din neant...

În ochii tăi sclipeau lumini rătăcite 

Eram un chip străin pe-al tău ecran.

Și tot respectul l-ai prefăcut în teamă 

Sub acuzații cu glas înfiorător ....

Doar dorul a rămas ce-n liniște te cheamă

Nu te mai strigă... tace, sub un cer tremurător.

Se lasă seara-n taină peste mine

Cu umbre sumbre ce dor și se aștern 

O zi s-a stins in dor nemarginit

De un chip drag...rămas etern.

Un cer sangvin s-a stins in asfințit, 

In suflet rana mi-e din ce în ce mai grea

Caci mi te port în gând necontenit 

Tânjind pe mut...după îmbrățișarea ta.

Azi stele nu-s... să plângă lângă mine

Cu lacrimi mici să ardă-n noaptea mea

O zi s-a dus și sufletu-mi rămâne 

Tânjind acut... după îmbrățișarea ta. 

Sunt mai puternică, dar duc un dor amar

Mi-e rece fără tine, te scriu în versuri iar...

Și în tăcerea ce al tău nume poartă,

După îmbrățișarea ta, tânjesc....încă o dată.

Mi-am pus o dorință... părea naiv de stupidă 

...Știind probabil că este imposibilă 

Nu tu îmbrățișări... nici vin să-mi dai...

Doar să-ți mai aud râsul ce îl adoram!

Un gând care, ca o minune s-a adeverit

Fix în ziua când am adăugat un an.

Acum că mă gândesc... e puțin trist

...nicicând vei ști, ce frumos în suflet te purtam...

Pentru o clipă ochii frumoși ți i-am zărit 

M-am ferit, n-am vrut a ta privire să doară 

Am preferat doar să îți aud glasul râzând 

... dorința mea, de odinioară...

Frumos viața mi-a demonstrat 

Cum o dorință devine realitate 

Atunci când îți dorești din suflet, curat,

Imposibilul își pierde din a lui legitate...

De-atunci mă dezbat... să înec orice cuvânt 

Sau să îl las să-mi fie in versuri verdict

Vinovată de loialitate față de magia unui timp

Eliberată de curajul de-a scrie-n poem, orice gând..

E sfârșit de octombrie

Și-as vrea să te beau

Dintr-un pahar de vin

Rosu, cum buzele-ți erau.

Sfârşit de octombrie

Altă lună fără de noi

Visele-mi miros a-nceput

Tăcerea ta .doar a ploi...

Acuș ne ajunge brumarul

Și gol tu fmi tiipaharul

De simţi ce dor mi-e de voi

la seamă și.. vino inapoi.

Un ultim poem scris în noapte

Să-l vezi când eu nu voi mai fi

Vei înțelege atunci... poate,

Că te-am sperat în fiecare zi.

Renunț încă o dată la mine

Deși-mi place să scriu de dor.

Să scriu adânc de dor de tine,

M-a făcut de realitate să nu mor.

Că ieri ți-am stat în brațe...

Azi suntem versuri pe hârtie 

Și chiar de te-ai înstrăinat,

Te simt, in orice poezie... 

O vreme o să aleg tăcerea 

Visele... de tot mi-au apus.

Vreau doar să-mi uit durerea

De dorul ce mi-l port ascuns.

Ce mai contează un strop de suferință 

Într-o mare de durere?

Ce sens mai are un bine forțat

Într-un gol de neexplicat!?

Aceeași dorință ani la rând

Să vezi tot în iur, dar pe tine nu,

Să-i crezi orbi și să-i accepți 

Când de fapt au fost superficiali, nedrepți,

Și doar o rugăciune spusă-n noapte

Prin mii de lacrimi și multe șoapte,

Mai aduce liniștea mult cerută

Și iubirea puțin avută.

Mi-ar fi și moartea, poate, mai lesne de-ndurat

Decât această toată cumplită condamnare

La viață fără tine: un nor ce nu mai are

Deasupra luna care cândva l-a mângâiat.

Deasupra luna cerne părerile de rău,

Ce mă despart de tine și n-au nicio revanșă,

Și zorii se revarsă precum o avalanșă 

La mine-n insomnie, și blând în părul tău.

În părul tău, o floare să fiu, măcar un ceas,

Sau poate-un fir de iarbă care-ți sărută talpa,

Dar nopți de remușcare își țes deodată salba

Din stogurile care adună ce-a rămas.

Din stogurile toamnei ce a venit încet

Spre-a separa destine, instaurând angoasă,

Nu te mai pot culege, poeta mea frumoasă,

Căci asta mi-e sentința semnată prin regret.

Căci asta mi-e sentința: sunt un bătrân ocnaș,

Și mină-i cicatricea ce nu se mai închide,

Mi-e grea de lacrimi pleoapa, iar brațele-mi livide

Mai caută trecutul ce n-ai vrut să mi-l lași.

11 februarie 2025

Văd petale, în văzduh plutesc,

Îți văd chipul feeric.

Încep din senin să zâmbesc,

Dar totul se pierde în întuneric.

Te strig, te chem, tu nu m-auzi,

De ce? Te rog, hai spune.

Căci din iubirea ce a fost,

Acum mai sunt doar urme.

Îmi spui: Ai grijă, că te-aștept,

Aici, acas’, cuminte.

Dar fapte nu mai văd de mult,

Au rămas doar cuvinte.

Ce e? De ce ne-am distanțat?

De ce nu-mi ești aproape?

Îmi zici o mie de povești,

Păcat că-s minciuni toate.

Am înțeles, nu te mai am,

Nu mă mai vrei pe mine.

Noi formam un amalgam,

N-aveam aceleași destine.

Ș-acum, pribeag prin lumea largă,

Muncesc doar că-n neștire.

Căci acum sunt plin de bani,

Dar nu mai am iubire.

📅 21-05-2024

Amar

Și acru e gustul înfrângerii

Când nu am luptat suficient

Și aripa durerii m-a învăluit

Ca un giulgiu de mătase, peste rănile deschise

Mi-e frig

Și mi-e foame

Nu pot scăpa din pânza de păianjen

Pe care deznădejdea a țesut-o

Perfid

Iar noaptea va aduce iar amintiri dureroase

Nu am știut cum să te mint

Și am pierdut

Mi-e gura uscată, iar lacrimile au uitat să se prelingă

Pe obrazul împietrit de teamă

Căci sufletul doare mai tare ca o tăietură de cuțit

Te visam-n vii taine, te veneram neștiind că sinura ta exprimare este tăcerea

Te-am iubit-n amorul etern căci ambii tăceam, însă când aveam inimile atât de vii, aproape ca nici măcar nu aveam nevoie de cuvinte 

Privirile spuneau tot sau asta a fost de odionara doar propria-mi iluzie naivă

Fiindcă tăcerea ta preasfântă, e de fapt tot ce ai

Cel puțin reprezintă tot ce ai pentru al meu suflet

"Iubirea ta" a fost atât de dureroasă încât te-ai gândit ca, pentru binele meu ar fi sa nu o fi cunoscut niciodată

În ciuda ta, zâmbesc în continuare,

Cu inima deschisă, fără să-mi pară rău.

Ai vrut să mă vezi căzând în genunchi,

Dar am renăscut din cenușa trecutului meu.

În ciuda ta, am găsit propria mea cale,

Prin umbre și lumini, am învățat să strălucesc.

Nu te voi lăsa să-mi stingi pasiunea,

În ciuda ta, voi continua să cresc.

În ciuda ta, acum spun cu mândrie,

Că am devenit mai puternic și liber.

Nu ai reușit să mă dobori, dragul meu amor.

În ciuda ta, eu strălucesc, asemeni unei stele pe cer.

Hei,ce faci acolo în întuneric,

De ce nu vii înapoi la lumină?

Pământul îți acoperă trupul

Cerul îți păstrează sufletul.

N-ai cum sa faci cumva

Să te întorci în brațele mele?

Încă te aștept să vii

Încă aștept temele să mi le scrii.

Teme pe care n-am să le rezolv

Sunt despre tine,omule,

Tu ești casa mea dinainte să fii mort.

În a te reînvia n-am depus niciun efort,

Știam că n-am să pot.

Încă-mi lipsesc bazaconiile tale

Care mă făceau să fiu eu însămi

Câte amintiri frumoase,

Am început tot mai multe să le uit.

De-aș putea, mi-aș da și sufletul

Doar să te întorci

Doar să-ți văd chipul noaptea

Oh, de prezența ți-aș simți-o!

Am s-ajung să nu mai pot continua așa…