Încredere?

Un ultim poem scris în noapte

Să-l vezi când eu nu voi mai fi

Vei înțelege atunci... poate,

Că te-am sperat în fiecare zi.

Renunț încă o dată la mine

Deși-mi place să scriu de dor.

Să scriu adânc de dor de tine,

M-a făcut de realitate să nu mor.

Că ieri ți-am stat în brațe...

Azi suntem versuri pe hârtie 

Și chiar de te-ai înstrăinat,

Te simt, in orice poezie... 

O vreme o să aleg tăcerea 

Visele... de tot mi-au apus.

Vreau doar să-mi uit durerea

De dorul ce mi-l port ascuns.

Albumul foto cu gust de cenușă

A adunat de pe oase amintirea

Plecarea care încă nu a iesit pe ușă

Dar care își conține menirea.

Timpul viitor amputat de prezent

Si de un trecut imperfect și reactiv

Toată gramatica îl conjuga absent

Și toată aritmetica îl numără spre stanga, negativ.

Îmi erai sunetul de harpă și apa de izvor,

Priveam la tine ca la zei și în genunchi de dor.

Mi te-ascundeai după minciuni cu coada ridicată,

Apoi veneai din nou la mine să fac să te simți fată.

Dar cum ieșeai din nou afară îmi deveneai străină

Și eu voiam să te culeg dar nu aveai tulpină.

Îmi erai vânt, îmi erai ploaie și soare și surâs,

În timp ce tu erai plecată, eu te iubeam nespus.

Dar parcă tot încet încet, veneai prea rar la ușă

Și căutându-te muream când te vedeam pe tușă.

Și tot tu zici că-i vina mea, că eu te-am rupt în două,

Când tu erai deja crăpată și te făceai că plouă.

Nu ți-e rușine când mi-ai spus că eu sunt cel ce cauți

Și-apoi la alții când te duci doar rele începi să-mi lauzi?

Când îți cântam cuvinte-n noapte și stele îți dădeam

Credeam că urc pe scara vieții dar în secret cădeam.

O viată-ntreagă flori și vise am vrut să-ți dăruiesc

Însă tu mi-ai furat doar viața, și-n van îmbătrânesc.

Iar tu rămâi pe veci o floare acoperită-n spini

Că cei ce te-au atins sunt mulți, dar te-au ținut puțini.

Nu știi să spui ce simți în tine

Numai când vezi ce-ți place,

Dar am făcut deja greșeala ce nimeni n-o mai face.

Ți-am dat și luna de pe cer ,tu ai transformat-o-n smoală.

Orice scânteie de durată tu ai lăsat să piară.

Un diamant sau colier nu iți oferă viață,

Doar frumusețea care-o vezi pentru o dimineață.

De ce-ai fugit după ceva ce-n gol avea să zboare ?

Nu ai văzut că el avea aripi iar tu picioare?

Și istovită apoi veneai la ușa mea în lacrimi,

Și eu mereu te acceptam, crezându-te în patimi.

Dar dimineața avea să vină și patul gol să-l vadă,

Și atunci durerea și regretul pe mine iar să cadă.

Vedeam în tine un rai albastru și fără de durere,

Dar tu voiai să-ți dau doar aur și căutai plăcere.

Nu e iubire! Ce tu simți e ca o adiere,

Când eu visez la porumbei iar tu la coliere.

Dar, de mai vii la ușa mea să-mi cauți iar privirea,

Prefer să -nchid. Cu drugul tras, rămân cu mulțumirea.

Un soare atât de frumos,

Dar în inima e furtună 

Cu tunete și totodată dureros 

Aș putea zice "ploaie nebună"

Căci nu mai sunt eu, de multă vreme

Și totuși am puterea să-mi revin 

Dar totuși e prea devreme

Și totuși îmi place acest plăcut chin

Și mă uit pe fereastră, 

Din depărtare te vad prin suflet cum tu vii

Îți zic :"hai, intră!"

Și îl văd cu ochii mari cum mă privii

De parcă ar spune "îmi pare rău"

Dar deja e prea târziu 

Nu mai pot lupta să fiu în viitorul tău

Sunt un mort, cut toate că sunt viu

În a vieții adiere,

Glasul tău rămâne-n loc,

Și privirea, cea din toc,

Veșnică plăsmuire.

În a vieții cărări,

Ai urmat un șir de stele,

Risipita-i fost în ele,

Iar eu cu ochii după zări.

În a vieții amintiri

Tu nu ai plecat,

Mă aștepți în cerdac,

Cu colaci și prăjituri.

În a vieții sentimente

Tu, bunica tuturor,

Coci veșnic la cuptor,

Inimile suferinde.

În a vieții rugăciune,

Vreau să fii din nou aici,

Noi nu mai suntem mici,

Dar să ne mai ții lipiți de tine.

De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,

Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.

Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,

Și arde-n mine ca un soare mut.

Strigătul meu? E doar un ecou,

Într-un pustiu ce nu va fi al meu.

Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,

Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.

Ce rost mai are să-mi torn sufletul?

Să-l fac pocal pentru veninul hulii?

Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,

Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?

Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,

Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.

Metaforele mele sunt morminte tăcute,

Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.

Nicio mână nu vine să prindă durerea,

Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.

Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,

Un steag fluturând pe o insulă goală.

Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.

Lupta se repetă, timpul se topește.

Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,

Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.

Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,

Un zeu prăbușit, pierdut în viață.

Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?

Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.

Așa că las penița să ruginească,

Și las foaia albă, uitată, să pască.

Pentru că oricum, la capătul drumului,

Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.

În adâncul nopții, durerea mă cuprinde,

Mi-ai rupt sufletul în bucăți, iubirea s-a stins, se stinge.

Fiece fragment strigă după tine, după alinare,

Dar tu, departe, în tăcere, m-ai lăsat să plâng în noapte amară.

Zorii vin și mă găsesc prinsă în amintirea ta,

Încerc să-mi adun sufletul, dar e departe, nicăieri nu-l aflu, oare unde va?

Mi-ai rupt inima în bucăți, rămân doar cu durerile,

În tăcere, îmi strig după tine, dar tu, departe, fără de iertare, pleci mai departe.

Sufletul meu zace zdrobit, în cioburi de iubire,

Mi-ai rupt sufletul în bucăți, iar eu rămân în amintire,

Căutându-te în vise, în zâmbete, în dor,

Dar tu, departe, în tăcere, m-ai lăsat, fără de spor.

În lumina palidă a amintirilor,

Cioburi de sticlă strălucesc în zări,

Inimile noastre, acum sfărâmate, în tăceri,

Povești de iubire, acum doar amintiri.

Fiecare ciob reflectă o poveste uitată,

De dragoste, de dor, de clipe pierdute-n vânt,

În tăcere, ne rănesc cu amintiri îngropate,

Cioburi de sticlă, ca inimi, în suflete plângând.

În zorii zilei, ne trezim printre cioburi de speranțe,

Încercăm să ne vindecăm rănile adânci,

Dar cioburile de sticlă, ca amintiri, dansează,

În inimi frânte, în suflete chinuite, în visuri stinse.

În lumina palidă a nopții adânci,  

Moartea pășește cu pași tăcuți și blânzi.  

În tăcerea cea grea, clipa se oprește,  

Iar sufletul pleacă, către stele se trezește.  

În noaptea cea lungă, sub cerul senin,  

Moartea veghează, e un drum destin.  

Dar dincolo de ea, în lumea de sus,  

E o nouă lumină, un început frumos.  

În umbra tăcută a zorilor ce vin,  

Se naște speranța, un nou început senin.  

Moartea nu e sfârșitul, ci un nou început,  

Unde sufletul zboară liber, în cerul infinit.  

În umbra trădării, inima s-a frânt,

Când dragostea a fost pătată de neîncredere.

Ochii ce-au promis eternitate s-au întunecat,

Și sufletele s-au despărțit în tăcere.

Cuvinte dulci s-au transformat în minciuni,

Iar zâmbetele au ascuns tristețea adâncă.

Înșelăciunea a lăsat urme adânci în inimi,

Iar dragostea s-a stins, pierzându-și strălucirea.

Ochii ce-au strălucit acum se sting,

Când iubirea e pătată de minciună.

Cuvinte ce-au fost jurăminte se risipesc,

 Şi sufletul rămâne singur în pustiu și durere.

Dar din durere se naște puterea de a ierta,

De a învăța că poveștile nu-s mereu perfecte.

Că oamenii greșesc, dar iubirea adevărată rezistă,

Și învățăm din înșelare să prețuim sinceritatea.

În adâncul nopții, durerea mă cuprinde,

Mi-ai rupt sufletul în bucăți, iubirea s-a stins, se stinge.

Fiece fragment strigă după tine, după alinare,

Dar tu, departe, în tăcere, m-ai lăsat să plâng în noapte amară.

Zorii vin și mă găsesc prinsă în amintirea ta,

Încerc să-mi adun sufletul, dar e departe, nicăieri nu-l aflu, oare unde va?

Mi-ai rupt inima în bucăți, rămân doar cu durerile,

În tăcere, îmi strig după tine, dar tu, departe, fără de iertare, pleci mai departe.

Sufletul meu zace zdrobit, în cioburi de iubire,

Mi-ai rupt sufletul în bucăți, iar eu rămân în amintire,

Căutându-te în vise, în zâmbete, în dor,

Dar tu, departe, în tăcere, m-ai lăsat, fără de spor.

În lumina palidă a amintirilor,

Cioburi de sticlă strălucesc în zări,

Inimile noastre, acum sfărâmate, în tăceri,

Povești de iubire, acum doar amintiri.

Fiecare ciob reflectă o poveste uitată,

De dragoste, de dor, de clipe pierdute-n vânt,

În tăcere, ne rănesc cu amintiri îngropate,

Cioburi de sticlă, ca inimi, în suflete plângând.

În zorii zilei, ne trezim printre cioburi de speranțe,

Încercăm să ne vindecăm rănile adânci,

Dar cioburile de sticlă, ca amintiri, dansează,

În inimi frânte, în suflete chinuite, în visuri stinse.