Prăpăstii

dimineața îmi place să alerg singur

uneori îmi iau și câinele

un suflet curat și candid

care nu se opune niciodată

o face din toată inima

cu dragoste

așa cum noi oamenii nu izbutim

nici măcar dimineața când alergăm

când trebuie să ajungem la serviciu

la supermarket

unde se dau fierăstraie Husqvarna

la ofertă

întotdeauna avem ceva cu ceilalți

care merg la biserică     

cumpără

se plimbă

fac jogging

altceva

de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri

la aceleași ore

în același fel

ca niște roboți imbecilizați

programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit

dintr-o perspectivă empirică a mașinii

exprimată în serii scurte de biți

numai că mie nu-mi mai pasă

nu mai ascult părerile nimănui

Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației

căderii „în jos”

excluzând din această ecuație tocmai Pământul

la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul

despre care știm cu toții că nu există

să las Soarele să-mi încălzească sufletul

anima-animus

ceva abstract

necuantificabil

unii oameni de știință dau cifre

între 21 și o,o1 grame

e ca visul etern al omului de a zbura

din care s-a născut avionul

navele cosmice

care echivalează cu  omorârea visului…

diminețile din viața mea sunt ca niște femei somnoroase

lascive

îmbrăcate sumar

în derivă

de-aceea mi-e greu să asist la zvârcolirea frivolă a nopțiilor înjunghiate în zori

pe altarele zilei

și prelungesc  vraja

refuzând ispita înșelătoare-a luminii

cât să-mi trag sufletul adormit la umbra gândului

nu sunt încă pregătit să înfrunt stihiile dimineții

traficul infernal

fețele posomorâte ale trecătorilor

primejdiile care pândesc la tot pasul

n-am fost niciodată pregătit să intru în coliziune directă cu viața

să-mi asum riscurile

nici nu știu dacă a existat cineva atât de nebun

am așteptat mereu să răsară Soarele deasupra dimineților mele

înveninate de spaime

înainte de a lua în piept cerul cu inima…

trezirea de dimineață mă uimește în fiecare zi

e ca și când aș coborî dintr-un  accelerat de mare viteză

și aș urcă într-un tren regio

care oprește exasperant în toate stațiile

amintindu-mi că sunt doar un biet navetist

rătăcit între un vis voluptos

și o slujbă searbădă

tot mai nesigură

nici mâine nu voi găsi probabil filonul de aur curat

în galeriile morții                                   

mă gândesc

iar Statul va închide și puținele mine din Apuseni

și Borșa

va denunța toate contractele de muncă silnică

ajutoarele sociale și de înmormântare

fără nicio strângere de inimă

oho

deja e prea mult

perorează șeful de șantier

am ajuns la fundul sacului

oare de ce admirăm cu toții America

visul american

și de ce nu ne asumăm propriile visuri

(ca stăpâni absoluți ai vieților noastre!)

așteptând să ne tot bântuiască alții…

scoți din paharul de șampanie toate mărgelele jucăușe

într-o lingură de argint

fiecare mărgea are o istorie de povestit

aceasta este despre teascul de lemn în care tata tortura

Busuioacă de Bohotin

în timp ce mama mesteca norii de ploaie

în ceaunul de tuci

cealaltă este despre mine, băiatul cu genunchii zdreliți,

pus pe șotii

îmi plăcea să amestec ouăle de graur cu cele de cuc

sau să arunc cu pietre în cârtițe

fiecare mărgea din paharul de șampanie

păstrează etern aroma și respirația clipei

vraja primei atingeri are parfumul inconfundabil al lemnului de santal

primul sărut, aroma regală de agar și lavandă

în lingura ta de argint ai strâns o comoară neprețuită

de acum poți să bei liniștită toată șampania din pahar

iar mie,

călătorul stelar,

să-mi lași lingura

un om cade din neatenție de  la etajul zece

sinucidere

urlă ziarele

nefericitul e procuror sau a fost

asistenta de la Urgență  își șterge transpirația de pe frunte

după ptruzeci și cinci de minute de resuscitare

îl declară mort

Doamne, cât curaj îți trebuie să tragi o ultimă concluzie despre viață

murmură un discipol al lui Socrate

din mulțimea adunată pe margini

de pomană o iei

de pomană o dai

cui îi pasă

mai  încolo un om al străzii juisează în văzul lumii

lua-v-ar dracu de curve

un câine se târâie  pe strada cu o căpățână de cal în gură

moartea cailor bucuria câinilor

femeile-și scuipă consternate în sâni

atingerea flegmei  e ca mâna lacomă a amantului peste pubis

ca un orgasm

un bătrân își surpinde tânăra soție cu iubitul în pat

și face infarct

cei doi îndrăgostiți nici nu observă

deasupra sicriului groparul aruncă o lopată de pământ

Dumnezeu să-l ierte

pe masă de operație chirurgul face o incizie în pieptul unui bețiv
care țipă și se trezește din euforie
fii blestemat

doctore

cu bisturiul tău de rahat

de nu ți-ar muri mulți înainte

omul cu haina neagră răpește copiii pentru organe sau prostituție
procurorii, polițiștii, judecătorii

ridică din umeri
și-au luat impozitul pe tăcere și inacțiune
este foarte dificil să-l întorci pe cel decedat din groapă
și mai dificil este să-l faci să vorbească

 „Autoritatea de lucru a judecat” este ca „Omerta” italiană
fără drept de apel ...

învelișul viu al pămânului este ca o carte

scrisă într-un cod secret

nedecriptibil

fiecare pagină echivalează cu un strat geologic

cu o filă galbenă

de pe care s-au șters aproape toate literele

au rămas doar oasele celor primiți în chirie

în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat

din asamblurile rezidențiale ale vieții

mumiile eviscerate

și îmbălsămate

ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat

în cărțile de istorie

virușii insensibili la toate schimbările climatice

caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene

dinozaurii

o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost

de a ne ilustra gândurile

mustind de idealuri în stare de putrefacție

împinse până în zilele noastre

și

mai ales

de milioane de hectolitri de sânge

parcă prea mult pentru cinci milenii de  încleștări fratricide

sub stindardul terorii

culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...

Știu că o să mă uiți curând,

Că vor veni alți pași pe drum,

Și în privirea ta nu voi mai fi,

Doar o amintire în vânt.

Știu că timpul va șterge conturul

Chipului meu, al vocii, al dorinței,

Și vei rămâne doar cu ecoul

Unui zâmbet pierdut între clipe.

Cu fiecare zi, voi deveni

O umbră de care nu te vei mai împiedica,

Iar inima ta va învăța

Să bată fără să mai simtă greul.

Dar până atunci, te voi iubi

Cu toată intensitatea ce mi-a rămas,

Știind că, în final, o să mă uiți

Cum uităm, uneori, chiar și ceea ce am iubit.

Vei plânge, poate, când îți va lipsi

Un colț din sufletul ce-ți părea al meu,

Dar timpul va topi și lacrima

Și voi fi doar o palidă umbră în cerul tău.

Îți voi fi uitare, așa cum sunt vântul,

Care lasă în urmă doar liniște rece,

Iar tu, la fel, vei trăi fără dor,

Fără povestea ce ne lega pe noi.

Poate că vei zâmbi când îți vei aminti,

Dar nu vei ști că eu sunt acolo,

Într-un colț al minții tale uitate,

Tăcută, dar nemurind niciodată.

Știu că o să mă uiți curând,

Și poate atunci mă vei înțelege,

Că am fost tot ce-ai avut cândva,

Și că în uitare, iubirea nu dispare.

Am auzit ca sunt plăcut

însă niciodata lucid

doar ca al doilea zicea

ești mai deștept decât inima

ca nimeni nu știe

de al doilea de mine

ce te ghidează sa arați lumii

falsul din tine

ii prostesti și ii câștigi

iar ei cred ca tot nu ești lucid

profiți și devii onorabil

caci ei cred ca esti nimic

însă esti cel mai lucid

așa ai ajuns sa nu te naști

ci sa mori

ca din moment ce ai murit

poți reînvia ,

dar niciodată murind

Te poți îndepărta de toate dar niciodată să nu te îndepărtezi de tulpina arborelui tău…

//

Un pom frumos in suflet mi-a răsărit

Din roadele lui cu drag am dăruit

Puternic ancorat în rădăcină

Ferește călătorul de mlaștină

Aplecă ramuri să facă posadă

În visul spre părinteasca livadă

Eu.. Rămân rezemat de-a lui tulpină…

Cât timp ne vom preface că faptele din trecut

A noastră identitate au alcătuit

Când ne vom da seama că vechiul e tăcut

Și de prea puțin a fost înlocuit

Înaintașii noștrii nu pot fi al nostru conținut

Și nici ale lor victorii

Ei singuri le-au trudit, nu noi le-am obținut

Nu noi suntem învingătorii

Cât vom mai sta în a trecutului adăpost

Și vom fi mandrii de-a altora creație

Cand vom găsi al nostru rost

Și a noastră semnificație

Oare nu am secat de tot a laudei izvor

Prin amintiri și prin istorie

Și am muls la nesfârșit a mândriei rezervor

Fără a obține vreo victorie

Ce anume mai recent ne definește pe hartă

Și ce ne reprezintă

Cum ne raportăm la noi și la a noastră soartă

Care este a noastră țintă

Cand vom produce o Românie

Care nu rimează cu ipocrizie

Cu hoție

Care generează motive de mândrie

De mândrie adevărată

Câștigată și asumată

Și ne vom concentra pe acutizarea momentului

Și a prezentului

Cand ne vom construi propria identitate

Și ne vom măsura a noastră capacitate

Si sensibilitate

Si particularitate

Si seriozitate

Trecutul e trecut, e bine să-l cunoaștem 

Dar nu putem sa îl renaștem

Însă putem sa învățăm din el

Putem să construim un alt model

Putem să îl respectăm

Dar nu să îl repetăm.

 Pe șevaletul toamnei

un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor

cu cele reci ale strugurilor

galbenul auriu și pufos al gutuilor

cu indigoul distant  al prunelor

adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții

care fac farmece

stolurile flămânde  de grauri

cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului

de cicoare

stolurile nehotărâte  de rândunele

rătăcite de cârd

șoarecii neliniștiți

care strâng spicele

aplică o tușă de galben bolnav peste  frunze

ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor

urletul prelung al lupilor

zbaterile aripilor  prin aerul ruginit al zilelor

e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză

să găsești toate nuanțele de roșu

de portocaliu

de galben aprins

maro sau auriu

 să le ferești din calea lacrămii ochiului

care subțiază  culorile

făcând  loc albului iernii

de la geamul meu privesc cum Marele Pictor

își strânge pensulele

cum își ia șevaletul în spate

și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…

Deschide ușa sufletului 

și adu-ți aminte să respiri.

Simte fiecare celulă din interiorul tău

prin care curge un adevăr imemorial.

Înlătură toate identitățile împrumutate 

și încheie acest război interior,

care contaminează fiecare amintire 

înrădăcinată în adâncul unei cunoașteri 

nenăscuta încă....

.....prin prezență.

 Privește în față timpul ce-acum e măsurat 

și încheie agonia eternului consum.

Apoi întoarce ușor clepsidra

și lasă clipele să curgă înapoi.

Uită ecoul întârziat al eului tău de ieri

și cunoaște-ți Adevărul.

El nu are nevoie de credință 

ci de recunoaștere!