În zori de zi, când soarele răsare,

Lumina sa în suflete picură,

Pe cerul albastru, visul se deschide,

O lume nouă în fiecare privire.

Păsările dansează pe aripi de vânt,

 Îmbrățișând cerul în zbor nesfârșit,

Florile deschid petale colorate,

Ca sărbătoare a vieții, mereu infinit.

Prin umbrele nopții, stele strălucesc,

Ca licăriri de speranță în adâncul cerului,

În tăcerea pământului, se aude o melodie,

A vieții veșnice, a viselor încrezătoare.

Fiecare clipă, o pagină de poveste,

Scrisă cu cerneală de dorință și pasiune,

În inimile noastre, poezia continuă,

Un dans frumos, un cântec fără sfârșit.

În fiecare zi, în lumea mea cu grijă,

Gândurile dansează, o veșnică călătorie.

Sub soarele blând al unei zile obișnuite,

Pășesc cu hotărâre, pe drumul făcut cu grijă.

Glicemia, un cifru ce bate la ușă,

O ecoare discretă, voce a sănătății noastre.

În inima mea, ca un cântec ce zboară,

Gânduri împletite, îmi țes o poveste deschisă.

La micul dejun, când ziua prinde culoare,

Fructe și cereale, un început cu soare.

Insulină și zâmbet, în combinație fină,

Pentru a începe ziua, în armonie și lumină.

Prânzul aduce bucate colorate,

Legume proaspete și arome adunate.

Gândul la glicemie, o umbră blândă,

Îmi călăuzește pașii, într-o lume sănătoasă și tandră.

La cină, sub stele, gândurile se așează,

Proteine sănătoase, așezate cu grijă.

Monitorizez drumul, cu pași măsurați,

Glicemia, o prietenă veșnică, îmbrăcată în raze.

Și când se lasă seara, în liniștea serii,

Gândurile mele, o lanternă ce luminează.

Reflectând asupra zilei, a alegerilor mele,

Păstrez controlul, ca un călător ce veghează.

În vise și odihnă, mă regăsesc pe mine,

Cu gândurile blânde, sub cerul senin.

Controlul glicemiei, o grijă înțeleaptă,

În fiecare zi, în dansul vieții mele curată.

Deci, în gândurile mele, zâmbetul se aprinde,

Cu pași măsurați, încrederea crește în mine.

Glicemia sub control, un partener de drum,

 În fiecare zi, spre o sănătate plină de har și fum.

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,

Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.

Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,

Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.

În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,

Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.

Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,

Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.

În așteptarea weekendului, visele prind aripi,

Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.

Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,

Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.

În inima mea răsare un dor,

Ca o stea strălucind în amurgul ușor.

Un cântec subtil, un freamăt de vânt,

Dorul îmi șoptește, ca un dulce cânt.

Prin văile sufletului meu, el plutește,

Ca un râu lin, în care visul se ivește.

În adâncul privirii, în zâmbetul tău,

Dorul se prelinge, ca un licăr al răsăritului.

În amintiri se țese firul dorului,

Ca o pânză fină, plină de misterul tău.

Așteptarea devine un dans al gândurilor,

Dorul vibrează în mine, ca un ecou.

Prin pădurea amintirilor pierdute,

Dorul mă cheamă cu glasul lui tăcut.

În lumina lunii, în noaptea senină,

Îmi răsare dorul, ca o floare divină.

În fiecare stea ce strălucește sus,

În fiecare răsărit al soarelui adus,

Dorul mă învăluie, mă leagă de tine,

Ca o poveste nescrisă, dar mereu senină.

Așa că în pieptul meu, mereu va cânta,

Melodia dulce a dorului, subtilă și sfântă.

În fiecare bătaie de inimă, în fiecare pas,

Dorul va fi etern, ca un veșnic compas.

Albă și neașteptată, iarna s-a întors,

Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.

Natura, adormită, a fost trezită brusc,

De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.

Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,

Casele, acoperite, par castele de cristal.

Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,

În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.

Soarele, palid, se ascunde după nori,

Lumina zilei scade, se lasă întunericul.

Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,

Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.

Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,

Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.

Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,

Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.

n-aș zice că ochiul mă ajută prea mult

ca să fiu sincer

îl simt cum se împleticește-n singurătatea clipei

descumpănit

pentru cineva care a văzut și reflectat totul

nu mai există emoție

spirala descrescătoare a vieții

accentuează sentimentul  acela obositor

de déjà vu

lehamitea

unele lucruri revin obositor în prim plan

și se suprapun peste altele

în același spectacol stand-up comedy

de prost gust

jucat prima dată la Facere

cum aș putea să nu înțeleg exasperarea ochiului

îngenuncheat în el însuși…

Totu-i monoton și totul se repetă! 

Mă învârt zilnic în cerc după propria mea coadă.

Mă întorc de parcă-aș vrea

să-mi găsesc o amintire

în loc să îmi doresc să ardă.

Totu-i monoton și totul e stagnare!

Nimic nu este nou și totu-i repetare..., 

Căci toți am aflat că :,, nu-i nimic nou sub soare!"

Dar, nici că mai putem să ne schimbăm programul 

Că tot ce noi vedem este,, eu și orarul!" 

Ne trezim în zori cu o noua chemare,

O umbră eternă, o infinită plimbare

Către blocul încercuit din calendar,

Care ne promite o rutină cu gust amar. 

nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat

vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă

s-a uscat  peste noapte

lângă tabloul neterminat

mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire

în dreptul gâtului tău

unde m-am oprit  o clipă să-mi trag respirația

a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului

și să dispari

am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte

la mijlocul drumului

cu imaginea ta nebuloasă

zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii

cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare

Doamne

strig abia auzit dintr-o lacrimă

dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi

ai răsfoit-o prea repede

și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine

trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion

cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…

Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări

nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă

indiferent

și să nu-ți  ocolești rușinat sufletul

dacă am bănui câtă durere se ascunde

în moartea unui pui de vrabie

am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă

un semn că ne pasă

vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple

și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte

fiindcă moartea nu poate fi decât  o înfrângere

Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită

de cântecul presurei galbene

păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc

că suntem efemeri

nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni

în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre

am fost însă și atunci nepăsători ca și acum

până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…

Echilibrul existențial are nevoie de momente extreme pentru a rămâne constant și funcțional.

Marius Ene, Aprilie 2026, Turcia

Oamenii cele mai nemiloase ființe de pe pământ

Se judecă și se bagă unii pe alții în mormânt

Pentru a lua faimă,teritoriu,avere,

Sunt flămânzi după putere

Copleșiți de sentimente și emoții,

Se uită doar la ei,hoții

Violența îi ajută să se definească.

Din ei o dorință începe sa râvnească

Niciun pic de empatie în inima lor

Nu se gândesc la viitor

Se uită la orice greșeală,

Se plâng că au o viață amară.

Bunătatea pe om îl părăsește 

Invidia în ură crește

Viciu după viciu apare

Virtutea parcă dispare

Din cauza lor pământul moare,

Din cauza lor lumea dispare.

Mie,mi-e rușine să fiu om

Dar ție dragule cititor?