Gânduri

Un lucru îmi este clar deja.

Tu nu vei mai fi în viața. 

Vei fi umbra ce-mi omoară speranța.

Iubeam, și încă iubesc apa 

Însă m-am înecat în ea

Oare voi mai găsi ceva 

Să înlocuiască apa

Tu, tu erai apa din viața mea

Cuvintele nu-mi tot exprima tristețea

Dar nici nu aș vrea

Când în ochii tăi mă uitam

In adâncul abis cădeam 

Poate măcar un vals am fi dansat

Însă planul meu deja era stricat 

La miez de noapte, uitându-mă la cer

Eu încă încerc să sper

Eu totuși sper ca voi uita 

Dar simt cum încă mă-urmarește umbră ta

Însă încă îmi alină inima 

Dulcea, poezia ta

Uneori mă gândesc ce-ar trebui să fac

Dar de-această dată cred că e mai bine să tac

Însă așa, mă simt înecat în lac

Iar în gandu-mi mă gândesc 

Mai bine eram copac...

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

Emotie, lacrimi, un simt de intelegere iar apoi chin, si-o tresaltare imbucuratoare.

Alternanta, schimb etern resimtit in oase, incapacitate, si iar chin.

Nimic, iar apoi totul.

Oare nimic are sa fie intr-un final?

Pareri de rau...zambete ce mascheaza regrete.

n-am niciun chef să mă întorc acasă

nici nu mai știu dacă este casa mea

de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele

sufletului

vin tot mai rar

nu m-am risipit niciodată în atâta albastru

de cer

printre atâtea păsări nocturne

și pereți translucizi

penetrați doar de liniște

într-atât încât să mă pierd de mine însumi

s-a întâmplat acum

mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta

uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla

dacă s-ar prăbuși Soarele

luna

stelele

peste noi

nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa

a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele

într-un suflet de om

în mintea acestuia

de care stă agățat tot Universul

dar a fost prea târziu

nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii

în locul meu aparea o iederă

înverzând un zid igrasios al disperării

cineva dinăuntru îmi striga

„ sparge oglinda

poate mai găsești ceva printre cioburi!”

Trăim timpuri de potop senzorial.

Suntem expuși unui virus

ce transformă rădăcina noastră spirituală

într-o povară.

Îmbrățișăm distanța dintre real și imaterial

și îndepărtăm orice sindrom al vulnerabilității

printr-un control

inconștient acceptat .

Facem provizii de timp

și ignorăm spasmele unei fericiri necunoscute.

Vrem să dilatăm clipa

doar pentru a ne încarcera în simțuri.

Am ajuns să zugrăvim pe scara evoluției

un traseu nețărmuit

și dorim să facem multe

cu mai puțin.

M-am întors atât de târziu din mine

încât pereții nu mă mai recunoșteau.

În apartament mirosea a frig stătut și a metal ud,

ca într-o sală unde cineva tocmai pierduse pe cineva

și nimeni n-avea curajul să acopere oglinda.

Mi-am lăsat hainele pe jos.

Din ele curgea noaptea.

Aveam cenușă sub unghii,

nu din incendii...

din toate lucrurile pe care le-am atins prea tare:

o fotografie,

gâtul ei,

ultimul „rămâi”.

Știi ce nu spune nimeni despre iad?

Că nu arde.

Iadul conservă perfect.

Ține viu fiecare detaliu

ca pe un dinte de lapte într-un pahar:

cum tremura vocea mamei când mințea că va fi bine,

cum lumina din baie rămânea aprinsă noaptea

ca să nu mă sinucid în întuneric,

cum învățasem să dorm fără să respir adânc,

de frică să nu doară mai mult.

Ani întregi am vorbit singur.

Dar nu cu mine.

Cu versiunile mele care n-au supraviețuit.

Uneori le auzeam prin pereți.

Copilul care încă mai credea în oameni.

Bărbatul care voia să fie iubit fără să fie salvat.

Cel care într-o noapte a pus lama jos

doar fiindcă afară ningea prea frumos

ca să lase lumea fără el.

Pe acela îl plâng cel mai des.

Acum merg drept.

Râd când trebuie.

Țin contact vizual.

Par vindecat.

Dar uneori, la 4 dimineața,

mă ridic din pat convins

că cineva a murit în camera cealaltă.

Și stau cu mâna pe clanță minute întregi,

transpirând,

fiindcă o parte din mine știe:

dacă deschid,

o să mă găsesc acolo

așa cum eram înainte să învăț

că oamenii pot iubi exact cât să nu te lase viu.

Mă-ncearcă răceala
timpului fără sfârşit,
în van aspirina
transpiră spre mâine,
secundele miotice
secătuiesc pupila
de visarea târzie,
coroana de spini
a mântuirii naşte
vâltoarea dezintegrării
sentimentelor,
oglinda îmi refuză
fiinţa.

Doar poemele
multiplică timpul
rădăcinilor perene,
topesc hotarul
agoniilor,
sorb suflete
din altarul fiinţei,
însufleţesc zorii,
alintă amurgul.
Ele, poemele,
din umbra trecutului
renasc speranţa glăsuirii
în ritmul silabei.