Suntem vise
Scantei intr-o suflare de pamant
Senin imi curg prin minte
Imagini de pe cand
Suava mângâiere a mamei
Ma legana incet
Cu de glasul blând si cânt de nanã

Ma adormea de seara
Cand noaptea peste zi se asterne
Si incetul iar se simte
Parca aievea apar
Frâmpturi de timp,
Pe prispa casei parintesti
Cand mama usa-mi deschidea

Mirosul nãbusit de cozonac
Ca o mireasma ma cuprinde
De parca ieri era pe cand…
Copilarie te zburdam pe camp
Si dealuri de padure
Plimbatum prin tot satul
Si pe inserate
Mama acasa ma striga.
Cu plita incinsa
Si cocoacea ce scrâsnea
De focul prins in soba.
Pe geam primveam afara
Cum omatul iar imbraca
Satul cu a sa haina alba
Mirific peisaj de iarna
Copilaria tu mi-o tesi.

Te rog sa mi fie o vesnicie
Din suflet sa nu pleci.

Emotii ce se frâng ca valurile mãrii
Nisipul scurs câte putin
Lasã sã vadã
O urmã a adevãrului nespus
De gura omului supus.
Pe aripile vântului se intoarce un ecou,
Un sunet de trezire
A timpului ce parcã-i stins.
Se aprind vapai...
Ce lasa marea in clocot
Si un marinar cârmeste spre un tãrm...

Cioc!Cioc!as vrea sa bat la usa ta .

Pierdut într-un decor, 

Te caut printr-un labirint

Incerta-i calea ce pășesc. 

Nu dau de urma ta, 

Scantei de soare 

Aprinde dimineata

Din vis aud un glas de ciocârlie, 

Ce-mi cântă ca o veste, 

Ca sa ma destept

Să ies din jocul ăsta gri, 

Că-n alt loc m-astepti.

Oh fericire, fericire, 

Lasă-mi o dâră în urma ta, 

Să știu pe unde s-o apuc 

S-ajung la adresa ta.

Senin e cerul primăverii
și căi pline cu flori,
Fragmente de iubire presărate,
Emanã al său polen,
Parfumul dulce al amintirii,
Când te doream cu foc,
arde și acum în mine
o ultimă scânteie
ce-a mai rămas din noi,
Mă rog să-ți fie bine
să nu vi inapoi.
Căci altă cale bat acum,
privesc spre un apus,
Se ascult bătăi de suflet care nu s-au spus,
De lacrimi frânte
ca roua ce s-au scurs.
Făcut-au ca tulpinii noi să crească în sus
Si zâmbetul pictează
iar pe chipul meu,
culori de fericire
zaresc un curcubeu.

O suflete condei de aur, 

Câte poți așterne

pe paginile vieții!

Mă-ntorc la mine, 

Cãci  n-am mai  fost de mult.

E ușa acum închisă 

Si cheia am pierdut. 

Emoții se revarsă 

Ca o ploaie deasă, 

Zăresc pe geam o umbră, 

Uitându-se adânc spre mine. 

Parcă m-ar pofti înauntru să zăbovim la o cafea

Să-i spun câte și multe, 

Pe unde am umblat, 

Și-n sacul de pe spate 

Câte-am adunat.

Simt ca e stoc epuizat, 

La săruturi dulci,  cu priviri prin geam.

Îmbrățișări, și plimbări prin parc.

Iubire și declaratii prin care am trecut cândva.

incizia ochiului tău

e asemeni diamantului din mâna

bătrânului tăietor de geamuri

necruțătoare

lasă în sticlă o dâră albă

ca un țipăt speriat de pasăre

dacă ai apăsa pe capete

m-aș desface în două

precum un sâmbure

în două jumătăți imperfecte

și inegale

cu sufletul înspăimântat într-o parte

cu mintea răvășită

fâlfâind din aripi

în partea cealaltă

și n-aș mai fi eu în niciuna

nu te-aș mai recunoaște

în retortele ochilor tăi

printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe

clocotește aurul negru al irisilor

metalul topit

nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă

ale gândului

sub formă de lacrimă

să mă atârni apoi de lobii urechilor

în locul cerceilor...

stau în pat, privesc pe geam,
cerul devine un tavan,
plin de stele tremurânde,
care-mi spun că viața-ascunde.

mă sufoc în golul nou,
mă scufund din nou în nou.
parcă aer nu mai e,
iar pământul nu mă vrea.

stresul mă mănâncă vie,
dacă nu reușesc, ce spun eu mie?
dacă iar o să mai cad,
cu viitorul gol și fad?

stau și noaptea mă gândesc,
la tavanul cel ceresc,
la o lună de cristal,
ce-mi îngheață sufletul banal.

gândurile se-nvârtesc,
forme pierd și se topesc,
doar un praf, un vis stins,
care-mi șuieră confins.

dacă n-am s-ajung la capăt,
dacă tot ce fac e-un haos?
dacă-n gol mă prăbușesc,
iar din mine nu mai cresc?

atâtea întrebări mă dor,
se joacă trist, dar fără zor.
nesiguranțele dansează,
iar eu doar sper... că nu mă-nfrâng azi.

Înainte de-a arunca cuvinte grele,

Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,

Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,

Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.

Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,

Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.

Discuția-i un zid, o luptă-n van,

Când perspectiva-i străină, un ocean.

De ce să-ți pierzi vremea, energia,

Într-un război ce n-aduce bucuria?

Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,

Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.

Căci maturitatea-i o comoară rară,

Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.

Așa că, înainte de-a te-nfuria,

Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.

viața mea e ca un teren bătucit

ca un șotron  desenat pe asfalt cu cretă

când intri trebuie să sari peste niște linii albe

pe care n-ai voie să le atingi

să-ți depărtezi picioarele

să țopăi

și să arunci c-o lespede înainte

apoi s-o miști printre linii într-un picior

nu-i simplu

Omul-șotron are regulile sale

din când în când îi redesenăm

părțile șterse

cu aceeași bucată de cretă

păstrată în inimă

la început ți-a plăcut

îți amintea de fetița în rochie bleumarin

cu ochii de păpușă Barbie

azi însă nu mai ești atentă la linii

nu mai respecți nicio regulă

ai devenit o fiară însetată de sânge

idealul tău în viață este să sfâșii

să lași în urmă cadavre

îți devorezi propria dragoste

îngerii

ochii Omului-șotron sunt podidiți de lacrămi

cine să te mai apere de tine însuți?