Distanta dintre doi stâlpi de iluminat

Asfaltul pulsează de o căldură grea, ca un suflu de cuptor. Este o după-amiază caniculară de mai, iar aerul dintre blocuri vibrează, topit sub soarele orbitor.

Ne-am întâlnit în aceeași stație, dar banca de lemn frige. Stăm în picioare, la umbra îngustă a adăpostului de sticlă. Ecranele telefoanelor sunt la luminozitate maximă, dar soarele le face ilizibile. 

Distanța dintre noi e o barieră invizibilă de aer fierbinte. Ne știm toate secretele, dar sub cerul acesta alb, cuvintele pur și simplu se evaporă. Suntem tineri, dar ne simțim storși de energie, ca rețeaua electrică a orașului suprasolicitată de aerul condiționat.

Autobuzul nu mai vine nici acum. Ne potrivim ochelarii de soare ca pe niște măști și pornim pe jos. Fiecare spre ecranul lui, în camere răcorite artificial, unde distanța devine din nou ușor de gestionat.

Dimineața are gust de cafea arsă și textură de neon rece. Lumina zilei de luni desființează dunga albastră și hipnotică a ecranului, lăsând în urmă doar o sticlă plină de amprente.

Mesajele din noaptea trecută par acum scrise de alți oameni, de doi actori care și-au uitat replicile odată cu răsăritul.

Ne întâlnim în stația de autobuz, exact în locul de care ne-am ascuns aseară. Lumina crudă a soarelui ne obligă să privim asprimea trotuarului, fără filtre, fără emoticoane care să îndulcească tăcerea.

— Neața, spui tu, privind fix spre ecranul telefonului pe care îl strângi mecanic în mână.

— Neța, răspund și îmi trag gulerul hainei mai sus.Atât. Buzele s-au blocat din nou sub greutatea realității. Degetele care aseară zburau pe tastatură sunt acum înghesuite în buzunare, amorțite de prezența fizică a celuilalt.

Între noi nu mai sunt kilometri de asfalt și stâlpi de iluminat, ci doar o jumătate de metru de aer rece. Și totuși, distanța e mai mare ca oricând.

Suntem doi străini care își cunosc cele mai adânci vulnerabilități, dar care nu au curajul să își intersecteze privirile într-o zi banală de luni.

Autobuzul oprește cu un scrâșnet lung. Urcăm pe uși diferite. Ne căutăm din reflex în rețea, singurul loc unde știm cu adevărat cum să ne atingem.

....stăm pe banca din stație ca două file deschise,ecranul tău luminează slab un colț de trotuar unde o sticlă de suc se rotește în vânt, orașul s-a golit de sens și de oameni.

.....dincolo de intersecție se sting reclamele mari,rămâne doar un bec stradal care pâlpâie des ,ca o inimă obosită de atâta trafic,ca un cont șters de pe o rețea de socializare.păstrăm distanța de un rucsac între noi,deși ne știm toate secretele din mesaje,aici, sub cerul de plumb de deasupra blocurilor,cuvintele par prea grele ca să treacă de buze.

....se aud doar pașii rari ai unui paznic de noapte și un câine care latră undeva spre periferie,suntem tineri, dar ne simțim uzați ca asfaltul ăsta peste care au trecut prea multe ierni și mașini.

.....ne ridicăm gulerul gecii și pornim pe jos,fiecare spre ecranul lui, în camere separate.

De multe ori mă-ntreb pe mine

Oare astăzi am făcut vreun bine?

Și repede și cu retorică răspund

Din păcate, alții îl fac pentru tine!

De multe ori aș vrea să înțeleg

De ce eu oare nu le știu pe toate?

Și-n fiecare clipă învăț câte ceva

Chiar de am studii și multă carte!

De multe ori nu pot să înțeleg

De ce-ntre oameni e atâta ură?

Când Domnul ne-a făcut și spus

Iubiți-vă unii pe alții fără măsură!

De multe ori cad în minciună

Dorind un adevăr s-ascund,

Și mult mai țin să nu se afle

Cobor cu el până-n mormânt!

De multe ori mă simt un visător

Și cred că lumea pot să o îndrept,

Dar când din somn eu mă trezesc

Accept, că doar în vis sunt înțelept!

Și de puține ori simt bunătate

Prietenie, dragoste la oameni,

Mult mi-aș dori să dăruim iubire

Iar fericirea..nicicând pe..galbeni!

Un miros de floare dulce ce m-adorme- n vreme bună
Ca o rază de pe ceruri, lunecând din mîndra lună,
Mă îmbie la mișcarea vremii poate înainte,
Dar tot stau în amorțire mai retrasă, mai cuminte.

Azi îs apa care curge liniștită în izvor,
Potolită-s ca aripa, ce s-a prins în al său zbor,
Sau ca valul, care spuma peste maluri o îndreaptă;
Să îmi razem amintirea de -al tău umăr ce așteaptă.

Să te cînt în cor de îngeri, ca și tine de frumoși,
Să potol arsura care mi-au dau ochii tai setoși
De amor și pasiune,de plăcerea nelumească
Care -n ale mele brațe nu mai pot să o găsească.

Dintr-o stea căzută-n stâncă și-mpărțită în scânteie,
Mi-a șoptit o sărutare c-am iubit să fiu femeie.
Ca o patimă bolnavă geana mea stă neclintită
Si mă tem acum mai tare, în zori, să nu fiu trezită...

Fii mulțumit cât brațele-ți sunt pline,

Cât inima-ți e încă un loc cald,

Cât timp poți oferii un zâmbet,

Si cât mai poți să fii uman!

Îmbrățișează-ți prietenii,

Iubește-ți familia,

Dăruiește gânduri bune,

Și fii o binecuvântare în lume!

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

Sprijinită de fereastră,

privind în gol cu măinile reci

la sicriele melancolice

împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:

„Când va veni vremea mea

să întâlnesc stelele și luna, să le admir

de-aproape,

să devin și eu o strălucire

asupra pământului întunecat

ce plânge,

să mă eliberez de el, spunându-i:

lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.

Acum s-au transformat în gheața pe care

eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop

de ploaie singuratic;

să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez

propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau

ascunse, pierdute, înfrânte?

Când va veni vremea mea

să plutesc lin spre apus,

să-mi iau aripile de înger și încet-încet

să sfârșesc?

Atât...

Atât am făcut azi...

Nu e loc de mai mult

Atât pentru persoane

Ce nici nu m-au văzut..

Atât pentru voi toți 

Ce m-ați trădat , rănit,

Atât pentru voi care 

M-ați judecat căzând 

Atât le spun la toți,

Atât e drumul meu,

In care am tras de ei ,

Să schimbe cand e greu..

Și tot ce n-au schimbat...

I-am ajutat din nou...

Și de n-au observat,

Atât, eu am pus punct...revin la mine acum.