​Cireşul

Numai în ordinea asta, cuvintele se pot frământa 

Într-un aluat uniform, fără cocoloașe.

Eu am întins atunci mâna, doar pentru o clipă

Să îmi încălzesc sufletul.

Hrăneai cerul cu scântei, dansai tango cu vântul

Ritmic  pocneau măduvele inimile capilarele copacilor 

Sub limbile fierbinți și, împreună cu ele,

Ardeam și eu.

Orbirea asurzirea sau pierderea simțurilor în pară

Nu-i deloc înspăimântător, era mai greu să identific 

ce am fost pentru tine: lemn, pâine sau cenușă.

Stiu sigur un lucru - tu mereu ai fost flacăra. 

Sub cenușă încă fumegând, vraja focului s-a desfăcut

S?i eventual, aluatul emoțiilor s-a desfrământat.

Azi știu să mă aprind, să mă ard și să-mi renasc

Pasărea focului singură. 

Cu penele de cenușă, ascult cum ploaia îngână o bossa tristă.

Atât.

azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea

vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată

imaginează-ți că te-ai privi în oglindă

și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop

ca un peisaj selenar

sau că ți-ai asculta inima la stetoscop

 bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini

în templul sufletului tău

nu că nu te-ai privi și asculta singură

dar ar fi altceva

mi-ai putea spune că în acele momente

te simți ca o navă spațială care învinge gravitația

că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea

sau ale pașilor mei

călcându-ți pe inimă

asurzindu-te…

Te rog spune mi ca ma liniștesc, in viitorul apropiat. Căci simt ca nu pot respira fără nu a spune sau gândi ceva greșit. Liniște.. unde ești? Nu vezi ca am nevoie de tine, ca de prima masa a zilei pe care o încep cu mâinile in buzunare. Liniște, sursa mea de inspirație pentru a scrie, sa ma detașez, sa încep sa derulez fiecare clipa pe care o trăiesc in slow-motion. Te rog, spune mi ca tu te întorci și ma ghidezi, ma inspiri, si ma lași ca sa respir, sa visez. Sa trăiesc in bula invizibila ușor plutitoare peste toate marile si oceanele, norii si grădinile. Arunca ma in mare, liniște. Arunca-ma, mare, in liniște. Condu-ma la liniște. Liniștea din mare, marea din liniste.

sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine

muriseră demult

la scurt timp după naștere

nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept

să scoată un țipăt

și-n locul lor s-a așezat liniștea

confortul cotidian

amiba Naegleria fowleri

care devorează nevăzută de nimeni

ca pe o bucată de brânză

creierul

.

e zvârcolirea dramatică a gândului

.

lepădarea apostoliror de Christos

.

neîncrederea

.

lipsa de orizont al culegătorului de smaralde

oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole

și egoismul femeilor sterpe

nu arunci cu piatra în eroul căzut

s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine

întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi

mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor  moarte

(paradoxal!)

.

definiția cărnii

face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei

în care colcăie toate mizeriile lumii

omul

de departe

ilustrează perfect mizeria infinită a speciei

viața

boala incurabilă a umanității

purtând la vedere stigmatul tragic al morții

.

prezentul

un rânjet…

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.

De ce se numește trecut?

De ce,fiindcă simt că nu mai trece.

Simt că rămâne înfipt în șale

Rămâne mai rău ca la-nceput

Chiar dacă vrei sau nu ai vrut.

De ce trebuie să te descrie

Niște vorbe vechi ca mama?

Vechi,încă din copilărie.

Greșeli făcute de un om necunoscător

De un om care doar se plimba seara.

Urăsc acest trecut netrecător

Dar defapt îl iubesc pentru acele minunate amintiri

Îl simt ca și cum ar fi Yin și Yang

Bine și rău, plin de oștiri.

Uneori mă aleargă în cele mai bune momente.

Neașteptându-mă,

Așteaptă după mine.

Pândește,mă sună,

Mă cheamă la el ca să îmi dea testamente…

E  frig și e pustiu în odaie ..

E atât de pustiu , că și gândul  tace ,

Ies  umbre din colțuri  și mă împresoară

Și-n  mrejele  lor vor să mă îmbrace .

E frig  și e pustiu  în odaie

Și sufletul e bolnav de tăcere  .

E teama din mine ce plânge

Sau  poate nu-i decât o părere.?...

E frig și e pustiu în odaie

Doar candela  pâlpâie stins

Umbra luminii  mă arde ,

Aud  ceasul  ce-și  bate secunda ...

E frig și e pustiu în odaie

Lumina ce intră pe geam  e difuză

Draperia ,barieră  în calea luminii

Face tăcerea  mai grea , mai confuză !...

E frig și e pustiu  în odaie ...

Tablourile privesc  mute...

Și o undă de șoc mă cuprinde :

Vin amintirile ,dau năvală, sunt multe...

E frig și e pustiu în odaie

Mă dor  ochii așteptând  o schimbare ;

Să schimb pustiul  din casă

Cu lumina  zilei ce mâine  va răsare.