Cotidian

vagonul de tren se târâie gâfâind cu luminile stinse

femeia doarme cu jumătate de trup pe umărul meu drept

spune ceva prin somn despre o întâmplare mai veche

neinteligibil

câteva becuri de pe marginea căii ferate

ne-mproșcă în față c-un galben bolnav 

nu mai mult de-o secundă

apoi dispar

.

sub noi roțile clănțănesc cuprinse parcă de friguri

.

în timp ce dormeai

ți-a alunecat dintr-un ochi

o perlă

îi spun

iar ea ridică din umeri nepăsătoare

era probabil o perlă din vis

fiindcă eu nu-mi mai fac asemenea lucruri

din amintiri triste

.

demult

demult

demult

abia dacă îmi mai aduc aminte

.

nu te cred

(nici nu mi-ai spus cum te cheamă!)

toate femeile

ascund amintirile triste

sub sideful speranței

și-și atârnă perla durerii la gât

.

vai

pe care voi bărbații o despicați cu securea

în două

ne omorâți încă o dată

și dați strălucirea amintirii deoparte

doar să aflați ce se ascunde-n trecut

.

iar trenul își vede de drum

strivind între roți și șine de cale ferată

timpul …

Întâlnirile mele cu diminețile  iernii

mă entuziasmează la nebunie

așa sunt eu

mă bucură primul fulg de zăpadă sfios

care mi se topește pe tâmplă

ador răsuflarea tăioasă a vântului

țurțurii de pe streșina casei

albul zăpezii și a fumului de la țevile de eșapament

adesea mă dau fără să mă vadă nimeni

pe gheață

lăsând deoparte sobrietatea scorțoasă

a poetului

mângâi steluțele argintii de pe ferestre

cu buzele

în timp ce pisica își schimbă culcușul din pod

la gura sobei

chiar și mașinile sunt parcă un pic mai umane

pe șosele acestea ca niște coli uriașe de hârtie

n-ai cum să nu-ți lași sufletul  moleșit de căldurile verii

să zburde printre munții împodobiți de omături

unde ecoul se sparge în mii de bucăți și nu se mai întoarce

GPS-ul îmi spune să fac la stânga

deși nu mai văd nicio urmă de drum

fac stânga, totuși,

spre cer

și simt cum îmi cresc aripile...

în casa mea s-a mutat liniștea

nu știu cum mi-a furat cheia sufletului cu amprentă digitală

cum s-a insinuat printre atâția tranzistori și circuite integrate

printre atâția senzori

cert e că am găsit-o în casa mea austeră

mobilată cu temeri și griji

ștergând praful de pe capetele spaimelor

afară, privighetoarea roșcată, botezată de mine, Ioana, care își făcuse cuib pe prichiciul ferestrei și adusese pe lume doi pui

se ridica într-un tril de altistă până la cer

decupând o gaură albă

prin care fulgii de zăpadă somnoroși își începeau călătoria lor epică

spre Pământ

mi-a zâmbit din vârful ascuțit al buzelor

băgase toate grijile în debara lângă borcanele de magiun

îmi luase cu mâna toate spaimele dizgrațioase din ochi

temerile

frunzele ofilite de pe suflet

și mă redase nou nouț, ca din fabrică, mie însumi...

cu ochiul stâng arunc o privire rebelă
printr-o lentilă,
așez o felie de pământ pe lamelă
și-ascult,
privirea se zbate, devine febrilă,

cumva nu-nțelege și nu poate concepe mai mult.
țărâna amorfă arată ca un fagure într-un stup
cu mii de romburi și mii de striații,
percep peste tot mișcări de-a valma și-n grup
și aud, mai ales, respirații.

adaug o picătură de sânge pe lamă subțire,
mai pun și-un bob de lumină,
aceleași forme bizare mi se-nfing în privire
și se prind ca niște magneți de retină.

încerc să-nțeleg și deschid ochiul drept,
mirajul dispare subit, ca o imagine sumbră,
lentila își lasă fruntea de sticlă în piept
într-un amestec caleidoscopic de lumină și umbră.

Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi

în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu

exat în nuanța apusului care mă învăluie

cumva  apa de ploaie și sângele meu se amestecă

într-un cenușiu tulbure

aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole

curgând ireversibil

din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele

în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr

țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului

(uhu, uhu, uhu!)

mă cutremură

ridic ochii spre cerul nopții fără contur

agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri

înjunghiat de fulgere

și te văd

în sfârșit

cum te apropii călare pe un cal alb

și-mi smulgi cuțitul din inimă…

de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…

Mă rog zilnic la Tine Doamne 

Pentru că am credință mare, 

Dar dragostea îmi este mică 

Și simt că n-am deloc răbdare. 

Mă mânii când ceva se-ntâmplă 

Cu mine și cu cei din jurul meu, 

Nu știu să fiu puțin mai milostiv 

Cu cei ce traiu-l au destul de greu. 

Nu trece zi fără a fi lăudăros, trufaș 

Și am uitat ce-nseamnă umilința, 

Prea mult am devenit pe toți invidios 

Și îmi repet prea des că am credință. 

De multe ori mă port cu necuvință 

Și nu mai știu s-acord respect cuiva, 

Mă supăr când nu primesc osanale 

Crezând în mintea mea că-s...

Cineva. 

Alerg după averi, onoruri, bunuri 

Și vreau să fiu pe scaunul de sus ,

Prea des mă cred că-s fără de egal 

Și când adun nu iese plus..ci minus. 

Mă bucur când văd și nedreptate 

Și uneori în suflet tronează răul, 

M-ascund după-o minciună mică 

Și greu îmi pică s-accept adevărul!

.....dacă dragoste nu e nimic nu e!

...pentru că dragostea îndelung rabdă, este milostivă, nu pizmuiește, nu se trufește, nu se laudă, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândește răul,  nu se bucură de nedreptate și se bucură de adevăr!

Citat biblic..Sfântul Luca,  Arhiepiscopul Crimeei!

Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,

Un pământ sfânt, moștenire străbună,

Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,

Și s-au scris pagini de istorie străbună.

Într-un colț de lume, unde râurile curg,

Și vântul șoptește povești de demult,

Trăim cu mândrie, sub același cer,

Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.

Naționalismul, flacără ce ne aprinde,

Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,

Ne dă putere să visăm și să zidim,

Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.

Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,

Ne face stăpâni pe destinul nostru,

Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,

Și să ne construim viitorul luminos.

Dar naționalismul, ca orice foc,

Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,

Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,

Ne poate conduce spre prăpastie.

Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,

Să iubim țara, dar și pe cei din jur,

Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,

Și să construim împreună un viitor mai bun.

Gerul mușcă, vântul țipă,

Iarna-și scutură aripa.

Zăpada-i mantie grea,

Peste câmpuri, peste stea.

Casele-s cu suflet cald,

Focul arde neîncetat.

Viscolul lovește-n geam,

În așteptarea unui ram.

Dar sub nea, un mugur mic,

Își așteaptă al său chic.

Primăvara va veni,

Cu flori, cu soare, bucurii.

Până atunci, cu răbdare,

Așteptăm a sa chemare.

Când zăpada se va topi,

Și natura va înflori.

la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul  e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni  mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul  prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil.  singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…

Poate lacrima ce-mi curge

E doar din inerție

Poate că tot ce simt acum

E doar să-mi facă bine

Poate că mă agăț de frici

Tăcute și iertate

Poate că tot ce aud acum

E vocea răului din spate

Poate că mă topesc încet

Domol şi cugetat

Poate că ştiu un adevăr

Pe care-l vreau schimbat

Poate că mă agăț de mine

De un viitor incert

Poate că tot ce am în față

E doar o plată fară preț

Poate că mi spun minciuni

Prea des, prea colorate

Poate că nu e în zadar

Să îndur săgețile din spate

Poate că în jur e un imens

Cu mult vag şi ticălos

Poate că tot ce am spus

E lacrima scursă pe dos

Poate că suntem un praf

De multe ori călcat

Poate că viața nu e dreaptă

Așa cum am sperat

Poate că trebuie să fac

Mai mult şi mai bine

Poate că în lipsa mea

Sunt multe despre mine

Poate că fiecare rană

Trebuie uşor tratată

Poate că sunetul din cap

E opera de artă

Poate că suntem egoiști

Lipsiți de empatie

Poate că nu există în prezent

Dar va fii sigur pentru tine

Poate că dura judecată

Nu-i aspră cum o vezi

Poate că ce te înconjoară

E puntea pe care o treci

Poate că suntem pierduți

Ca umbra după soare

Poate că tot ce ne e scris

Nu e cu o simplă culoare

Poate că e mai greu acum

Să urci pe scări mărunte

Poate că nimeni nu ți-a spus

Că duci în spate un munte

dedicații muzicale

pentru o zi ploioasă

de noiembrie ....

astăzi,

florile nereidelor au înflorit

doar pentru noi.

÷

spațiu tenebros,

coduri generatoare de numere

masoară intensitatea

egregorilor.