Cotidian

Martie, luna capricioasă,

Cu ploaie rece și furtunoasă,

Soarele stins, cerul plumburiu,

Un peisaj trist, pustiu.

Fără o rază de lumină,

Doar lacrimi reci ce cad din cer,

Natura pare adormită,

Tristețea plutește în aer.

Gândurile zboară spre trecut,

Spre amintiri cu soare și dor,

Spre zile calde și senine,

Când sufletul era plin de speranță.

Acum, doar ploaia îmi ține companie,

Și tăcerea asurzitoare,

O singură dorință mă cuprinde,

Să vină soarele și să aducă splendoare.

Dar martie e o lună schimbătoare,

Poate mâine va fi mai bine,

Soarele va străluci din nou,

Și tristețea va dispărea ca un fum.

Până atunci, am răbdare și speranță,

 Știu că primăvara va veni,

Aducând cu ea viață și lumină,

Și sufletul meu va fi din nou fericit.

 aud bufnița agățându-se de propriile țipete

pe fereastra deschisă dau buzna țânțarii

să ne mănânce de vii

iar noi facem dragoste

ne vom îmbolnăvi de febră galbenă sau malarie

probabil

sau ne vom infecta cu virusul West Nile

oricum vom muri până mâine de foame

sau de inimă rea

statul a intrat în incapacitate de plăți

nimeni nu mi plătește pensii și salarii

trăim din rezervele de grăsime și țesut muscular

de pe tarabe au dispărut zarzavaturile și carnea

au apărut în schimb banii

cu care nu poți cumpăra aproape nimic

inflația a ajuns la o mie la sută

nu ne-a mai rămas la liber decât aerul și dragostea...

ce pot cumpăr cu un milion de dolari

îl întreb pe vânzătorul de la magazinul de oase

o bucată de brânză și un picior de iepure

dar cu un miliard

un cap de cal fără ochi și urechi

plus o pipotă….

Curând, un brâu de neguri va încinge

Acest tărâm al basmelor diurne...

Iar în adâncu-i hău de negre urne,

Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...

Aproape înecată-n văi nocturne,

Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...

Și când afară totul se va stinge,

Cuprins voi fi de stoluri taciturne...

Dar de voi accepta întunecarea

Cu-acea naturalețe a luminii,

Se va găsi ca, poate, întristarea

Să nu m-apese-n chipul cum arinii

Se frâng în vijelii ce bat cărarea:

S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...

iubirea ta îmbrățișează tot infinitul

așezat între noi

.

e singurul loc de pe Pământ în care dispare gravitația

.

 unde  infinitezimalele particule de materie cuantică

adunate în jurul inimilor noastre

se amestecă omogen

.

transformându-se într-o singură particulă Higgs

fără sarcină

.

indestructibilă și umedă

.

ca o lacrimă

.

ca un fluviu de lavă care topește stânca

.

 trezește urșii din hibernarie

.

reconfigurează toate graficele existenței

.

legile fizicii

.

reflexia ochilor tăi n-are un termen de comparație

.

e ceva inefabil

.

precum albastrul de Voroneț

.

întunericul impenetrabil  în care înoată Universul acesta

.

ochii Papei Francisc

.

din care se revarsă un ocean de iubire

.

singurătatea tulburătoare a florii de colț

.

cândva o pasăre a dragostei

împietrită în zbor…

Și ce semnifică iubirea de fapt, o îmbrățișare caldă sau un cuțit ce te străpunge în spatele acestora?

Ce este de fapt trădarea, un scop de a învața în cine să te încrezi pe viitor sau atunci când te opui manipulării și spui "nu" pornind să-ți croiește de unul singur drumul spre propria viață?

Ei bine acestea sunt întrebări fără răspuns pentru minte mea mult prea naivă și darnică deoarece ea dinainte să observe semnele, încearcă să le creeze scuze, scuze oamenilor ce m-au rănit în tot acest timp fără nici măcar o fărâmă de milă

Recunosc că dintotdeauna am fugit ca o lașă de realitate, în schimb dorului meu i-a plăcut să-si arate suferința despuiat, nepurtând nicio mască

El mă ținea trează în toate aceste nopți fierbinți și-n toate aceste gânduri prezente în mintea mea și deși ziua râdeam și îmi petreceam tot timpul în zorii verii tinere și întreaga lumea credea că sufletul îmi înnebunește de fericire pe zi ce trece

El de fapt îmbătrânea și se stingea de la rănile interioare pe care soarele mi le ardea cu atâta asprime și mă întrebam

"De ce tu mamă?" De ce nu-ți plâng ochii când îți vezi propriul copil din pântece nedormit și însetat de decenii după alinarea unor brațe a cărui alinare ar putea fi datorită doar a unei mame

Cu siguranță că dacă erai acolo pentru mine de la început mă învățai să mă iubesc și să fiu precaută la lume că-i rea și nicăieri nu-i mai groazic decât aici pe pământ, unde oamenii fără de iubire trăiesc într-un infern, dar nici nu-i judec pentrucă dacă nu au avut parte de iubire, n-au nici ce sa ofere, doar decât ce au în a lor suflet

Înțeleg multe lucruri doar la o vârstă foarte fragedă căci această durere m-a învățat să fiu puternică și mi-a oferit înțelepciune, dar așteptarea-i mult prea lungă, iar inima mi se sfâșie

I-am înțeles pe toți, chiar au avut motive care să le susțină argumentele, dar pe mine cine va fi capabil să mă înțelega măcar odată fără de atâtea argumente care oricum sunt de prisos?

Pentru ei oricum suferința mea o simplă exagerare, dar mulți dintre ei uită că sunt o exagerare propriei lor ființe căci mimează dragostea în fiecare zi numind-o "o iubire" 

precum o pasăre zgribulită de frig

care sprijină în aripile ei neobosite cerul

la fel

viețile noastre

fragile ca niște cupe de cristal

gata oricând să se prefacă în țăndări

într-o clipă de neatenție

sprijină cu aceeași determinare timpul

(acel vultur cu ochi sângeroși

și necruțători

pentru care viața păsării nu înseamnă altceva decât

bucuria puilor flămânzi!)

Doamne

cât de trist poate fi pentru o biată pasăre

îndrăgostită de cer

să îmbrățișeze c-o ultimă zvâcnire de aripi

pământul….

unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre

care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru

Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul

ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
 își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…

mă gândesc tot mai des la viața mea  simplă

mutând ulcioarele cu rouă neîncepută

dinspre ieri

înspre azi   

pe aceeași masă rotundă a zilei

unele dintre ele sunt ciobite

cu torțile rupte

au fisuri longitudinale sau transversale

lutul mai crapă

se știe doar că ulciorul

nu merge de multe ori în viața aceasta

la apă

mereu ți se întâmplă câte ceva

neprogramat

o pisică neagră îți taie calea

de exemplu

și-ți murdărește cu spaimă

toate geamurile

iubita îți cade pe scări

și-și rupe unghiile

cui să te plângi

pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor

susceptibile de a se produce într-o viață de om

acestea sunt pierderi infinitezimale

acceptabile

pornind de la un anumit număr de variabile

și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene

tot acolo ajungi

.

mă gândesc tot mai des la viața mea simplă

acordată după corzile fermecate ale cerului

dincolo de cheile muzicale cunoscute

îți mai amintești când ai apăsat  prima clapă a clavirului

do

mi-ai apăsat de fapt pe inimă

sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele

și ai râs

mi-ai deschis porțile ferecate în lumină

ale Nirvanei

și mi-ai dezlegat aripile visului

în care nici acum n-a murit zborul…

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită

de noiembrie

este să-ți calci umbra  pe coadă

să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor

să-ți bagi picioarele în ea viață

în el serviciu 

unde trebuie să semnezi neapărat condica

să răspunzi la același stupid

How are you men

care te scoate din minți

s-asculți conversațiile despre vreme

despre politică

pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine

nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine

cum să dai afară un câine

întreabă  și șeful retoric

ridic din umeri

da

mă gândesc

nu-i  corect  să dai afară din casă un câine

pe o vreme ca asta

cu omul e altceva

fak you men

câinele însă e sfânt

e cel mai credincios prieten al omului

femeia pune întodeauna condiții

câinele te iubește necondiționat

latră

nici nu mai contează dacă are pureci

limbrici

dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie

cu seherezada

n-avem noi reacții la alte rahaturi

precum statul de drept

diaspora

apropierea planetei Nibiru

suntem penibili…

cel mai mult timp petreci în trecut

deșirând viața ca pe un pulover vechi

lăsat în uitare

mâine îl vei împleti la loc cu nasturi din cochilie de melc

și anchior

să fie cool

vei mai adăuga și ziua de azi de pe alt ghem

cu ață de altă culoare

îți vei face un ceai chinezezc

și vei fuma o țigară

cât timpul se încolăcește în jurul tău

ca un șarpe

îți amintești ultimul sărut

primit într-o dimineață geroasă de februarie

prima noapte de dragoste

alte lucruri din vitrina ta cu trofee mărunte

pe care nu știi niciodată unde să le pui

și  în ce ordine

noroc că de-o  vreme nu se mai întâmplă nimic

n-a mai rămas loc să adaugi și altele

tristeții i-ai făcut loc în sertarele înțepenite

ale sufletului

celebra formulă a lui Eistein devine pe zi ce trece

tot mai inaplicabilă

în viața ta n-a mai supraviețuit decât o mișcare inerțială

de respingere

starea aceea în care te simți dezbrăcată de spațiu și timp

liberă…

n-aș zice că ochiul mă ajută prea mult

ca să fiu sincer

îl simt cum se împleticește-n singurătatea clipei

descumpănit

pentru cineva care a văzut și reflectat totul

nu mai există emoție

spirala descrescătoare a vieții

accentuează sentimentul  acela obositor

de déjà vu

lehamitea

unele lucruri revin obositor în prim plan

și se suprapun peste altele

în același spectacol stand-up comedy

de prost gust

jucat prima dată la Facere

cum aș putea să nu înțeleg exasperarea ochiului

îngenuncheat în el însuși…

viața mea e ca un teren bătucit

ca un șotron  desenat pe asfalt cu cretă

când intri trebuie să sari peste niște linii albe

pe care n-ai voie să le atingi

să-ți depărtezi picioarele

să țopăi

și să arunci c-o lespede înainte

apoi s-o miști printre linii într-un picior

nu-i simplu

Omul-șotron are regulile sale

din când în când îi redesenăm

părțile șterse

cu aceeași bucată de cretă

păstrată în inimă

la început ți-a plăcut

îți amintea de fetița în rochie bleumarin

cu ochii de păpușă Barbie

azi însă nu mai ești atentă la linii

nu mai respecți nicio regulă

ai devenit o fiară însetată de sânge

idealul tău în viață este să sfâșii

să lași în urmă cadavre

îți devorezi propria dragoste

îngerii

ochii Omului-șotron sunt podidiți de lacrămi

cine să te mai apere de tine însuți?