Cotidian

Nimrod

semeț provocator

vânând coborând construind

în Babilon șarpele inelat-

ucigând vânătorul renunțând pentru o supa de linte

la dreptul de întăi născut

Esau

Pe nimeni nu aștept
Nu vreau nimic
Deși la mine
Ușa sufletului e deschisă
Solitar și răvășit
Salut, dar …
Nu aud nici u  răspuns
Și mâna îmbrățișării
Mi-a rămas întinsă.
Dau pasul mai grăbit
Sau mai domol
În ritmul vieții
Și a eului ascuns
Reazem de mesteacăn
Umărul ușor, ușor….
Îi simt seva neatinsă
În alba lui scoarță.
Copacul un statornic
Eu, trecător spovedit.

Când ai,
Dai mai mult decât cer mâinile goale,
Până nu mai e nimic din tine,
Nici nume, nici umbră de soare.

Și când tăcerea devine răsplată,
Lumea uită ca-i fost al lor odată.

De unde să ai,
Când tot ce aveai era doar suflet,
Iar sufletul l-ai risipit
În brațele celor ce nu l-au primit?

Acum taci,
Dar tăcerea nu doare.
Ea doar apasă,
Până la capătul uitării amare.

m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea

încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie

rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții

și le punea în glastră

fiecare zi cu florile ei minunate de colț

fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă

așteptam pitit în întunericul nopții

prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă

nici măcar de ochii tăi apucători

riscând să te supăr

dar tu ai râs

am fost un egoist incorigibil

m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri

am idolatrizat zeii păgâni

am dezgropat morții

iar morții dezgropați au zâmbit

„aproape că uitasem cum răsare Soarele”

devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi

fără orizont și speranță

al norilor cumulus

care aduceau ploaia

al trecătorilor solitari

rătăciți printre gânduri

.

nu mă gândisem nicio clipă până atunci

că începeam

de fapt

să-mi pierd sufletul

.

ultima mea privire

înghețată în infinitul oglinzii

luase

probabil

demult

chipul schimonosit al păcatului…

de la o vreme nu mai simți nimic

emoția e ca o rană deschisă

vezi sângele țâșnind

ca dintr-o fântână arteziană

coagulându-se

prinzând coajă

cicatrizându-se

și tresari ca din mijlocul unui vis

la dracu`

ce-a fost asta

și de ce naiba ai tras storurile

de ce frigiderul e gol

unde îmi sunt berile alea nenorocite

n-ai observat că afară a venit iarna

trageți o pătură peste tine

iubito

astăzi n-am chef

degeaba buzele mele ți se lipesc de umeri

nu m-ai tresari

ai pe față expresia aceea

ca atunci când sărutai moaștele Sfintei Parascheva

caști

lucru care n-are nimic în comun cu dragostea

nu mai e ce-a fost

îmi amintesc când te rupeam în fouă

ca pe-o grisină

îți trosneau oasele

ți se încordau mușchii

nervii

acum dormi nemișcată pe-o parte

cu spatele

îmi faci poze

cu diafragma deschisă la + infinit

iar mie mi-e foame

atracția s-a deghizat într-o senzație copleșitoare

de foame

mă duc să-mi cumpăr o doză de bere

și-o pâine

dar nu-ți promit că mă-ntorc prea repede...

Hrănesc cu nepăsare
scurgeri de vreme
din jugulara timpului,
mă rog
Omului de Neanderthal,
valsuri nocturne
ameţesc viitorul
cu nemurirea,
ascult tic-tacul
ce pompează viaţă
în venele de fibră,
departe de mine,
mintea nechează
limbi neînţelese.

Doar poemele
cuvintelor ritmate,
pătrunse de friguri,
bântuite de himere,
văduvite citirii
aspiră la nemurire
în cartea de ceară
a doamnei Tussauds.
Ele, poemele,
mucegai al cuvintelor,
ascultă zbaterea
versurilor nenăscute.

trezirea de dimineață mă uimește în fiecare zi

e ca și când aș coborî dintr-un  accelerat de mare viteză

și aș urcă într-un tren regio

care oprește exasperant în toate stațiile

amintindu-mi că sunt doar un biet navetist

rătăcit între un vis voluptos

și o slujbă searbădă

tot mai nesigură

nici mâine nu voi găsi probabil filonul de aur curat

în galeriile morții                                   

mă gândesc

iar Statul va închide și puținele mine din Apuseni

și Borșa

va denunța toate contractele de muncă silnică

ajutoarele sociale și de înmormântare

fără nicio strângere de inimă

oho

deja e prea mult

perorează șeful de șantier

am ajuns la fundul sacului

oare de ce admirăm cu toții America

visul american

și de ce nu ne asumăm propriile visuri

(ca stăpâni absoluți ai vieților noastre!)

așteptând să ne tot bântuiască alții…

Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi

în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu

exat în nuanța apusului care mă învăluie

cumva  apa de ploaie și sângele meu se amestecă

într-un cenușiu tulbure

aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole

curgând ireversibil

din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele

în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr

țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului

(uhu, uhu, uhu!)

mă cutremură

ridic ochii spre cerul nopții fără contur

agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri

înjunghiat de fulgere

și te văd

în sfârșit

cum te apropii călare pe un cal alb

și-mi smulgi cuțitul din inimă…

mi-am înconjurat casa cu un gard de frică

umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea

îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă

să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut

îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele

și cum își schimbaseră inimile între ei

am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie

zăvorând poarta

rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii

aproape îi dăduseră lacrimile

Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea

de ce se amestecaseră în viața ei

n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea

n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi

cu un singur bărbat

pentru ea monogmia era o traumă

vai, sentimentele acestea nesuferite!

trosnesc în gura sobei amintirile nearse

aburind ferestrele înghețate ale sufletului

atât de încercate de vânt

cămara uitării e plină de vreascuri uscate

rămase de anul trecut

puțin îmi mai pasă de crivăț acum

îmi pot savura

în sfârșit

cafeaua în liniște

și țigara amețitoare cu marijuana

cumpărată la negru

cândva

niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi

rezident în propria-mi viață

am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora

în case întotdeauna prea mici

pentru confortul sufletului meu

cu apucături aristocratice

orice s-ar spune

nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău

în tine însuți

la focul mocnit al gândului...

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

Apocalipsa biblică pare o poveste pentru copii

un fel de Divina Comedie a lui Dante Aligheri

implicând doar sufletele

într-o viață de apoi

dar adevărata Apocalipsă este trăită de noi, barbarii tehnologici,

astăzi

de la căldura înspăimântătoare și seceta cunplită

la topirea ghețarilor

de la inversarea polilor magnetici ai Pământului

la frecvența tot mai mare a dezastrelor

într-o lume a amenințărilor și războaielor nucleare

a foametei

a disperării

chipul lui Putin se suprapune peste chipul Satanei

acoperindu-l...