Proza

De-acest bărbat nu-mi mai este sete

In schimb, florile ei preferate erau lalele?

Şi-a scufundat în ea toate regretele.

Dar el nu i-a iubit acele defecte.

N-a avut de ales decât să plece.

Ai fost tu la mine-n suflet? 

Ai vrut sa treci puțin prin ea, 

Te înțeleg,  dar nu știi, 

Cat a plâns,și a îndurat. 

Ai fost tu la mine-n suflet ? 

Să-I  vezi florile ofilite ? 

Să-i vezi măcar lacrimile,

Să o vezi smucită pe toate părțile? 

Căci a ei inima era frumoasa și dansa în noapte cu visele.

Ai fost tu la mine-n suflet, 

Să vezi când avea un râset ? 

Să-i vezi totuși tristul zâmbet? 

Nu nu, ai fost, deși știu nopțile reci de pe rost.

Ai fost tu la mine-n suflet ? 

Sa știi dacă mi-am înecat lacrimile? 

Să știi dacă mai sunt peste inima buruieni? 

Să știi când n-a simțit săruturile? 

Ai fost tu la mine-n gânduri, 

Sa vezi iubirea cum se stinge?

Sau acea rugă, în plină noapte și furtună, 

Să vezi cum mi se preling lacrimile strună

Si am decis să nu mai plang după două pahare de vin,

Am simţit în tine acel venin

Te-ai transformat ,nu te mai recunosc

poate îţi povestesc şi eu cum am fost.

octombrie roşu,

Îmi aduc aminte ce pustiu e totul

oameni trişti,cu măşti pe chip,

nu se văd lacrimile ,stim că e doar de faţadă cu gust de amintiri.

Ai știut că nu-mi meriți dragostea 

Doar mi-e dor întruna de mine și luna 

Ai mai aruncat un zâmbet timpuriu 

Acum las asa ca oricum ești pustiu.

Nici nu mai reușesc,sa te merit eu 

Când tu iubești un alt chip,eu în alt fel 

Și mă iei cu un simplu iartă-mă;

Cred ca am rămas cu un simplu lasă-mă.

Un lasă-mă că știu cum toate dor 

Și mă lasă rece pe interior 

Ți-am zis din tot  sufletul cum mor 

Sau  Cat te ador,sau cum mi-ai pus foc în suflet și ai lăsat să ardă până am ajuns de am mă rupe.

Suflă vântul în spre buclele mele blonde,

Rămân lângă o staţie

Trecând cu florile-n mână.

Zăresc un zâmbet si-un chip plăpând

Si-o voce ce-mi răsună,

o fi el?

Dar mi-a rămas o speranţă acum

nu l-am recunoscut,

dar vocea aceea îmi părea cunoscută..

Factorul poștal ajungea în sat cam odată la două săptămâni: din șareta lui trasă de un singur cal, coborau spre mâini nerăbdătoare și doritoare, tot felul de pachete. Colete legate cu sfoară, albe, cafenii, mari și mici, înscrise cu creion chimic. Și scrisori. Și o puzderie de vederi.

Toți, cu mic cu mare, cu sufletul la gură, făceam o gloată veselă în jurul factorului care-și împărțea comorile către fitecine, strigându-ne pe nume. Și imediat ce un nume era rostit, dintre noi se dezlipea o umbră, care însoțită de un mic chiot de bucurie, primea cu recunoștință pachetul. Destinatarul, fericit se retrăgea deoparte, cercetând curios pachetul: de la cine-o fi? Ce-o fi întrânsul? Ce zornăie acolo? O fi ajuns întreg? Și scrisoarea, oare ce vești aduce? bune sau rele?

Nu toți primeau pachete sau scrisori, și dezamăgirea era uneori mare, iar invidia pe cei care-au primit, și mai mare. Dar dintre toți, era o singura persoană din sat care primea întotdeauna cel puțin un pachet, Coana Moașă. Fie că era un pachet de la copii sau nu, Coana Moașă primea de la județeană întotdeauna pachete cu medicamentele necesare boleșnițelor din tot satul. Coana Moașă cerceta întotdeauna pe listă, dacă a primit ceea ce ceruse, iar dacă, Doamne ferește!, nu, atunci factorul poștal primea întreaga asprime, focul și fulgerele, grindina și toată furtuna! Bietul factor, se jura pe toți sfinții că atâta o primit, că o adus totul, n-o uitat niciun pachet, poate să sune și la primărie să confirme și jandarul care-a fost de față, chiar și secretara, primarul și popa din sat!

Coana Moașă era o femeie mică de stat, durdulie, cu ochi verzi, tăioși, cu părul grizonat strâns la spate într-un ghemotoc mic și cochet, aprigă la vorbă, care nu admitea niciodată replica. Avea și de ce: era singura care păstrorea, din punct de vedere medical, peste toate satele și comunele din jur, singura care-i adusese pe lume pe toți pruncii, inclusiv pe factorul poștal! Așa că se purta cu toții autoritar, fiindcă nu aveau medic, iar dacă se întâmpla în sat vreun accident, ea era singura care știa să ajute și să oblojească suferința. Ca un adevărat vraci își avea magia ei, iar farmacopeea cu care suplinea medicamentele și-așa puține, ajunsese în sat de legendă: bolile și rănile de tot felul își găseau întotdeauna leac în mâinile pricepute ale Coanei Moașe!

Astfel, odată, când un țăran și-a tăiat adânc palma mâinii la coasă, Coana Moașă a suturat rana cosând-o pe viu, oprind sângerarea și salvându-i omului mâna. Dacă te durea capul, te ungea la tâmple cu untură de tigru camforată, de-ți trecea pe loc durerea. Unde s-aduna gunoiul, în fundul grădinii, era plin de cutiuțe metalice, mici, rotunde și roșii care-au fost cândva pline cu astfel de alifii. De altfel, tot Coana Moașă făcea injecții la tot satul, iar dacă cumva strănutai, imediat îți punea mâna pe frunte, termometru scuturat la subraț și dacă cumva simțea vreo fierbințeală, te punea cu curu'n sus și primeai o injecție degrabă cu tot protestul! Iar dacă cumva dădeai în răceală, era jale! injecțiile cu polidin dureau al naibii, dar și scoteau răceala din tine laolaltă cu toți drăcușorii!

Altădată, un căruțaș a fost zdrobit în copitele unui cal luat de streche. Omul s-a ales cu un umăr dislocat și câteva coaste frânte... Câțiva săteni l-au luat pe brațe și l-au adus la Coana Moașă care l-a consultat, ascultându-l cu stetoscopul, apoi i-a tras omului umărul înapoi, după care l-a bandajat cu gips spre vindecarea coastelor.

Avea Coana Moașă, în casa mare, o săliță, un holișor, în care ținea un dulap mare din lemn vopsit cu verde, plin cu tot felul de șpițerii. Găseai acolo de toate: de la tifon, la sticluțe cu spirt, rivanol și bromocet, vată, role cu leucoplast, mănuși chirurgicale din cauciuc subțire, borcane din sticlă în care odihneau termometre cu mercur, cutii cu medicamente de tot felul, cavit și suplimente de vitamine, sticluțe pentru injecții, seringi metalice, sondă de ascultat gravidele, cântar pentru pruncii noi născuți, cântar pentru oameni mari, foarfeci, truse de cusut răni, garouri din cauciuc și mai avea Coana Moașă, sub pat, într-o cutie de carton plină ochi, niște sticluțe mici și groase sub formă de bec pe care le folosea drept ventuze, numai bune de scos orice nădușeală din tine (mamă, ce dureau alea)! 

Că nu trecea zi, ca la poarta ei să nu vie vreun megieș cu vreo boleșniță: ba o durere de dinți, Coana Moașă îi dădea o fiolă de agocalmin, ba o durere de spate, frecție cu carmol, ba o durere de picioare, baie caldă cu săruri aromate și câte și mai câte! Toți își găseau leac, dar ne-prea-având bani, întotdeauna îi lăsau Coanei Moașe, ba câteva ouă, ba o traistă cu mere, ba o sticlă cu vin, ba un borcan cu dulceață, ceva acolo, așa, ca la țară...

Am văzut toate acestea și le-am trăit, iar acum îmi amintesc de ele, întrucât Coana Moașă a fost bunica mea.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Wasserdichte Uhr

Es ist ein wunderschöner Morgen Anfang Januar, wir sind an einer der renommiertesten technischen Hochschulen im Kreis Suceava, wo unsere angesehene Englischlehrerin Cecilia (ihren Nachnamen kennen wir nicht) im Badezimmer ist. Konkret in der Lehrertoilette, in der Damenabteilung. Es ist ein ziemlich holpriger Start in den Tag, nachdem am Telefon vier bis fünf Wecker gestellt wurden, einer für 12:30 Uhr, einer für 2:40 Uhr, zwei weitere für ihren Sohn und einer für 4:50 Uhr morgens. Die ersten beiden bestanden darin, Antibiotika zu nehmen, nachdem er eine Infektion mit Staphylococcus aureus und ich weiß nicht, wie viele andere Stämme nosokomialer und grampositiver Bakterien hatte, die sein Sohn ihm aus dem Kindergarten mitgebracht hatte, sollte der letzte Alarm pünktlich im Krankenhaus eintreffen Bahnhof und nehmen Sie den Bus zur High School (für diejenigen, die es nicht wissen: Cecilia ist eine Pendlerin mit 15 Jahren Erfahrung im Transportwesen). Normalerweise hätte Cecilia um eine Beurlaubung bitten können, bis es ihr besser ginge, sie sich erholt hatte und mehr Energie hatte, aber man kennt sie, man weiß, wie es ihr geht. Sie möchte nur Olympioniken, sie möchte, dass alles, was sie tut, einen Sinn ergibt, sie mag das Fach, das sie unterrichtet, und nicht nur das, sie möchte den Unterricht dieses Fachs reformieren, sie neigt sogar dazu, den Akt des Unterrichtens zu revolutionieren und zu verbessern, bis es soweit ist Bringen Sie es auf die Ebene der Kunst. Er hat sich entschieden, in dem Bundesstaat, in dem er lebt, Überstunden zu machen, weil er weiß, dass dieses Jahr die Olympiade an der High School stattfinden wird, an der er unterrichtet. An diesem Morgen hatte Cecilia jedoch nicht wirklich Zeit, sich um sich selbst zu kümmern, weshalb sie zum ersten Mal auf die Toilette musste. Ihre gesamte Wimperntusche hat sich durch das Kondenswasser verteilt, zum Glück wischt sie den Überschuss mit ein paar feuchten Tüchern ab. Dann fängt er bei den Trockenen an, sich die Nase zu putzen, und das arme Frau putzt so laut, dass auch die Lehrer in den Nebenkabinen ihren Spaß haben. Es regnet Kommentare wie: „Weißt du, Cecilia, ich habe einen Rasenmäher, mit dem ich den Dschungel rund um das Haus mähe, und er macht genau die gleichen Geräusche.“ Liebe Mitlehrer, zeigen Sie Mitgefühl und lachen Sie nicht über Cecilias Problem, dass es kein Scherz ist mit den Mikroben, die zirkulieren, in denen sie immer wieder auftauchen, wie Pilze nach dem Regen, ich habe den Eindruck, dass das Ende der Welt naht, aber das hier Ist die Realität, sind ökologische Ungleichgewichte, Umweltverschmutzung und Bakterien aufgetreten. Und die globale Erwärmung trägt dazu bei, dass es ihnen gut geht ... Wie dem auch sei ... Cecilia putzt sich genauso leidenschaftlich die Nase wie alles andere. Sie hat mir nicht mit einigen Büchern geholfen, die ich vor 10.000 Jahren brauchte? Natürlich ja, aber ich möchte sagen, dass man bei ihr zu Hause nicht einmal die Farbe der Wände, des Putzes oder, wenn sie Gemälde hat, sehen kann, dass sie Bücher bis hin zum Kronleuchter hat. Und so sieht fast jedes Zimmer der Wohnung aus. Ich habe ziemlich schnell gemerkt, dass sie mit Leidenschaft bei der Sache ist und dass es ihr gut geht. Es ist schwer, in irgendetwas Leidenschaft zu finden. Ich denke wirklich, dass nichts einen Sinn ergibt, oder vielleicht muss ich weiter suchen, bis ich sie finde.

Zurück zu unserer Geschichte: Cecilia putzt sich die Nase, wirft das Taschentuch weg, nachdem es mit Sekreten und Blutgerinnseln gefüllt ist, und schöpft Wasser. Leider gingen mit dem Taschentuch auch die elegante, moderne Uhr den Bach runter, die sie im September von einer Freundin zu ihrem Geburtstag geschenkt bekommen hatte. Es rutschte ihm vom Handgelenk, weil er in seiner unnötigen Eile (er war sowieso zuerst da) nicht fest genug auf den Griff drückte. Um den Kontext ein wenig zu verdeutlichen: Die Uhr verfügt über ein hitzebeständiges Armband, das erfolgreich Wasser widersteht, auf der Verpackung stand zumindest „500 ATM Wasserdichtigkeit“. Die japanischen Hersteller haben nicht über die Qualität des Produkts gelogen, das Cecilia trug: eine Casio G-Shock-Uhr, etwas zu groß für die Hand einer Frau, schwarzes, rundes Zifferblatt, Stundenanzeige mit blauen arabischen Ziffern. Es widersteht, es ist bis heute intakt, nur dass es durch die Kanalisation einen anderen Weg nahm und in das Suceva-Wasser überlief, anstatt es überall hin zu begleiten. Cecilia gerät in Panik, schaltet eine Anzeige in die Zeitung und hängt in der ganzen Stadt Plakate mit Bildern der Uhr auf, auf denen sie eine Belohnung für den Fund verspricht.

Einen Monat nach Beginn der Suche wird ihr mitgeteilt, dass es gefunden wurde und dass sie es abholen wird. Er kommt in diesem Büro an, spricht mit der Dame am Schalter, die ihm die Uhr gibt. Cecilia weiß nicht so richtig, wie sie reagieren soll, es ist ihre Uhr und doch ist es, als wäre sie weg. Wie lange liegt es schon im Wasser, wo alles verschüttet ist, es hat eine militärgrüne Farbe angenommen, er wird versuchen, es zu Hause zu entfernen, entweder mit einer Pinzette, oder mit einer Nagelfeile, oder mit Reinigungsmittel, oder mit anderen Reinigungsmitteln er kann finden. Im Ernst, es sieht nicht einmal wie die Uhr aus, die ihm anfangs so gut gefallen hat ...

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Alku on tärkeä

Alku, niin vaikea kuin jännittäväkin. Kannat sydämessäsi monenlaisia kokemuksia, tunteita, tunnelmia, aistimuksia. Monet niistä on ehkä liian kömpelösti käännetty, ilmaistu, niin se nyt on. Se on taitojen muodostumisen, etsimisen, löytöjen, paljastusten, virheistä ja epäonnistumisista oppimisen aikaa, hetkiä, jolloin testaat enemmän, et ole vakuuttunut, että haluat jatkaa aloittamaasi. Toisinaan tiedämme, että uusi elämänvaihe on alkamassa, jota etsimme joko itsellemme tai läheisillemme.

Oli miten oli, alku ratkaisee, kuvittele hyvä urheilija, joka olisi osallistunut erilaisiin kilpailuihin ja en tiedä mihin, pääsisikö hän silti sinne, jos hänellä ei olisi tukea, jos hänellä ei olisi onnea löytää valmentaja oppimistyylinsä ja tarpeidensa mukaan? Ei, ehdottomasti ei.

Samalla tavalla, ehkä kuvittelemme brändinimen, olisiko se menestynyt, olisiko niin moni ostanut sieltä, jos sillä ei olisi ollut tukea, mainontaa, promootioita en tiedä kuinka monessa sosiaalisen median kanavassa? Ei, ei tietenkään, maailma ei edes tietäisi kyseisen brändin olemassaolosta.

Alku merkitsee irtautumista entisestä. Se voi olla suunniteltu tai suunnittelematon etukäteen, se riippuu siitä, mitä haluamme aloittaa. Jos esimerkiksi haluamme ilmoittautua balettitunneille, niin kyllä, aloitus voidaan suunnitella, silloinkaan se ei ole oikein suunniteltavaa, jos ohjaaja ei palaa äitiyslomalta sovittuun ajankohtaan mennessä. Jos olemme äitiyslomalla, synnytystä ei voi ajoittaa, emme voi valita synnytyskuukautta, saati päivää, aikaa. Se tapahtuu hetkellisesti. Silloin sekä meillä että lapsella on alku, uusi polku, jota kuljemme yhdessä. Sillä on merkitystä, miten haluamme lapsen aloittavan elämänsä. Vanhempana voimme valita, mitä haluamme lapselle. Ilmaisemme rakkauttamme vain lähettämällä hänelle rahaa ja paketteja en tiedä mitä lelua maasta, jossa työskentelemme, mutta sillä välin muukalainen hoitaa lastamme? Älkäämme ihmetelkö myöhemmin, että meidän ja lapsen välille tulee esteitä, rajoituksia. Läheisyyden puute lapsen kanssa ja kommunikointi hänen kanssaan vaikuttaa hänen kehitykseensä, koska hän ei olisi koskaan tuntenut olevansa heidän haluttunsa. Hän muistaa vain biologiset vanhempansa, mutta hän ei tunnista heitä vanhemmiksi varsinaisessa merkityksessä.

Vastakkaisella puolella ovat vanhemmat, jotka päättävät jäädä maahan. Huominen synnyttää epävarmuutta, tämä epävarmuustekijöiden synnyttämä stressi, jonka kuvittelemme, leviää lapselle, jos emme osaa hallita itseämme ja antaa heidän tehdä mitä haluavat. Sitten vanhemmat kiihtyvät, puhuvat hölynpölyä, käytännössä hölynpölyä, lapselle, aivan tyhjästä. Kiinnitämme paljon huomiota lapseen lapsen alkuvaiheessa, koska hänen mielensä on kuin sieni. Imeydy kaikkiin, jokainen sana, ele, äänensävy. Haluttomasti hän ottaa sen alun. Se ottaa vallan, tunnelmia, ajatuksia, vaikutelmia, asenteita. Olisi sääli, jos näin tapahtuisi. Hänen täytyy kasvaa kauniiksi kaikista näkökulmista, koska hänen vanhempansa olisivat vienyt hänet läpi parhaiden koulujen, parhaiden lukioiden, paljon unelmoidun korkeakoulun ja en tiedä missä, se olisi turhaa. hän saavuttaisi korkeuden 1,90, hyvin kehittynyt, urheilullinen ja en tiedä kuinka, jos sisältä löydämme sekoituksen traumoja, joita on säilytetty itsessämme, ei ajoissa tajuttu, ei ilmaistu, ei parantunut. Ulkoapäin se näyttäisi hyvältä, mutta sisältä näkisi, ettei sielua pantu sen kasvuun, koska siitä puuttuisi ehdottomasti se, mikä olisi arvokkainta, myötätuntoa ja inhimillisyyttä. Minkä perheen hän puolestaan löytää? Mitä sukupolvia siitä perheestä syntyy ja niin edelleen.

Se tarvitsee sielun lämpöä, kuten puu, kun istutamme sen, kastelun lisäksi huolehdimme siitä, että se kasvaa suoraksi ja paksuksi, se tarvitsee myös auringon lämpöä kehittyäkseen kaikin tavoin.

Joskus alku voi tarkoittaa urheilun aloittamista, pyöräilyä, uusien reseptien valmistamisen oppimista ja niin edelleen. Ole kuitenkin varovainen, jos päätät oppia jotain, jota ei voi oppia vain katsomalla YouTube-videoita ja siinä se, tarvitset ohjaajia tai opettajia kyseiseen työhön, yritä etsiä henkilö, jolla on vähintään vähimmäishalu Ymmärrä halusi oppia tuo taito, sisäinen motivaatiosi tulla itsenäisemmäksi tuosta näkökulmasta, pelkosi, tukea sinua siellä, missä et oikein onnistu, voittaa tämä este yhdessä. Muuten sinäkin kärsit, olet myös täynnä turhautumista, hermoja siitä, että maksoit kurssin ja ohjaajalla ei ole aikaa sinulle, hänellä on aina muita, hän priorisoi heidät aina sinua vastaan, kaikella mitä sinä myös maksoit rahaa kuin suositut.

Kuten koululuokissa, on olemassa useiden älykkyyden teoria, jonka mukaan älykkyyttä on 9 tyyppiä. En tiedä, miksi jotkut opettajat edelleen ajattelevat, että heidän oppilaidensa täytyy olla hyviä aineessaan. Jos hän päättää nöyryyttää häntä julkisesti luokan edessä, koska hän tietää vähän matematiikkaa, hänen olisi reilua, että hän sen tunnin jälkeen rahoittaisi hänet, antaisi hänelle rahaa terapiaistuntoihin menemistä varten, parantuakseen pelosta. epäonnistuminen, ahdistuneisuus, joka johtaa nenäverenvuotoon, pahoinvointi, huimaus, uni ja sydämen rytmihäiriöt. Jos hän ei ole hyvä matematiikassa, se ei ole ongelma, ehkä hän on ilmeisempi, parempi maalaamisessa, lyömäsoittimissa, kielissä, urheilussa ja muissa aineissa. Ei olisi missään nimessä reilua leimata häntä, että hän ei voi tehdä mitään, että hän ei tietäisi eikä ymmärtäisi joka tapauksessa, ettei hänen ja hänen kanssaan voida tehdä mitään, ettei mikään tule olemaan mitään elämässä. ja kaikenlaisia tämän kaltaisia skenaarioita. Jokainen mies on ainutlaatuinen, hänellä on omat ominaisuutensa, joita on harjoitettava, työstettävä, hiottava. Sitä vanhempien ja opettajien, joilla on tämä vanhentunut ajatus, että jos hän ei voi oppia matematiikkaa, hän ei voi tehdä mitään, pitäisi tehdä. Uteliaisuudesta matematiikan tiedekunnan valmistuneet tuntevat tyytyväisyyttä sen valmistuttuaan, kuinka moni todella päätyy opettamaan matematiikkaa, kun tie halutuiksi on täynnä esteitä joka askeleella, eikä edes ansioilla ja tiedolla ole enää väliä? Kun 10 kriteerin luettelosta hän ei vastannut vain yhtä, muuten hänellä oli ne kaikki, eikä häntä koskaan hyväksytty? Mitä järkeä on pakottaa heidät seuraamaan polkua, jota edes matematiikkaa rakastavat eivät seuraisi? Anna lasten, oppijoiden, kaikenlaisten oppijoiden valita oma polkunsa, kuinka paljon tai kuinka vähän heille sopii! Älä aseta itseäsi muiden ihmisten asemaan ajatellen, että tunnet heidät paremmin, että ymmärrät, mitä he haluavat, mitä he tavoittelevat. Itse tekemäsi virheet on paljon helpompi korjata kuin ne, jotka on tehty, koska muut neuvoivat sinua tekemään virheen.

Se riippuu tapauksesta, jos hän on tottelevaisempi lapsi, hän hyväksyy tilanteen ja yrittää käsitellä sitä, vaikka hän on masentunut, ei rauhassa itsensä kanssa, täynnä vihaa ja kerääntyy piilotettuja turhautumisia. Mutta jos puhumme luonteesta, joka ei tottele, joka haluaa olla itsenäinen omissa päätöksissään ja mieltymyksissään, vaarana on, että koulun keskeyttäneiden määrä kasvaa. Hän ajattelisi, että miksi mennä tuolle mate-info-tunnille, kun häntä ei muutenkaan löydy mistään, josta siellä keskustellaan, mikään ei koske häntä eikä sovi hänelle. Siksi on suositeltavaa, että vanhemmat ymmärtävät lapsiaan ja tukevat heitä kaikissa tärkeissä elämänvaiheissa.

Vaikka keskityin vähemmän miellyttäviin puoliin, ne ovat osa jokaisen alun todellisuutta, alkuhan on monimutkaisin. Matkan varrella asiat yksinkertaistuvat, sujuu ja kaikesta tulee kokemus, joka on paljon elämisen, kokemisen ja tuntemisen arvoinen. Tietysti jokaisen nuoren elämän kaikissa vaiheissa kohdatuilla ihmisillä on puolensa.

Kiitämme siis vanhempiamme, jotka tukivat meitä niin paljon kuin pystyivät, tiettyyn ikään saakka he antoivat meille mahdollisuuksia, vaatteita, asusteita, vempaimia ja kaikkea muuta, he ruokkivat meitä, sekä ruoalla että positiivisilla tunteilla, joita he antoivat meille. pilleri, että he sidoivat haavamme jokaisen kaatumisen jälkeen, että he helpottivat masennustamme, kun ajattelimme, että se oli turhaa, että heillä oli kärsivällisyyttä tutkia meitä, analysoida meitä ja kertoa mikä sopisi meille paremmin useimmissa tilanteissa, että he kävelivät meidät puistojen läpi, taidegallerioihin, gelaterioihin ja makeisiin, että he viljelivät joitain makuja musiikista ja kuvataiteesta, että he antoivat meille ensimmäiset ohjeet, elämän ensimmäisen ohjekirjan.

Kiitämme myös kasvattajia, opettajia ja professoreita, koska hekin viettivät suuren osan ajasta kanssamme, ja he ovat saattaneet kokea sen, mitä me koimme, kokeiden tunteet eivät olleet vain meidän, ne olivat myös heidän. Arvostamme jokaista hyvää ajatusta, joka kerta, kun he antoivat meidän lähteä luokasta, jos emme voineet hyvin, kun he korjasivat meitä, kun he pakottivat meidät en tiedä mihin kilpailuun, kun he selittivät meille, kun kirjoitimme, luimme heidän kanssaan, kun he opettivat meille uusia asioita, kun he muuttivat kohtaloita, kun he toivat merkityksen elämäämme, kun he auttoivat meitä hallitsemaan aikaamme paremmin, lakkauttamasta olemasta niin hajallaan kuin olimme.

Kiitos sydämemme pohjasta kaikille, jotka auttoivat meitä kehittymään, käymään läpi hyödyllisiä muutoksia, veivät meidät suojaavan siipiensä alle.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vandtæt ur

Det er en smuk tidlig januarmorgen, vi er på et af de mest prestigefyldte tekniske skoler i Suceava county, hvor vores fornemme engelsklærer, Cecilia (vi kender ikke hendes efternavn) er på badeværelset. Nærmere bestemt på lærernes badeværelse, i kvindeafdelingen. Det er en barsk start på dagen efter 4-5 alarmer sat på telefonen, en til 12:30, en anden til 2:40, to mere til hendes søn og en mere til 4:50 om morgenen. De to første skulle tage antibiotika, efter at han havde en eller anden infektion med Staphylococcus aureus og jeg ved ikke hvor mange andre stammer af nosokomiale og gram-positive bakterier som hans søn havde med fra børnehaven, var den sidste alarm at nå frem til tiden kl. station og tage bussen til gymnasiet (for dem der ikke ved det, Cecilia er pendler med 15 års erfaring indenfor transport). Normalt kunne Cecilia have bedt om orlov, indtil hun begyndte at få det bedre, for at komme sig, for at blive mere energisk, men du kender hende, du ved, hvordan hun har det. Hun vil kun have olympiere, hun vil have, at alt hvad hun gør skal give mening, hun kan lide det fag, hun underviser i, og ikke kun det, hun vil reformere undervisningen i dette fag, hun har endda en tendens til at revolutionere og forbedre undervisningshandlingen, indtil- ville bringe det til kunstens niveau. Han valgte at arbejde over i den stat, han er i, fordi han ved, at der i år bliver holdt olympiade på gymnasiet, hvor han underviser. Her til morgen havde Cecilia dog ikke rigtig tid til at passe sig selv, hvorfor hun for første gang skulle på toilettet. Al hendes mascara har spredt sig, fra kondensen, heldigvis tørrer hun det overskydende af med nogle vådservietter. Så begynder han med de tørre at pudse næsen, og stakkelen blæser, at lærerne i de tilstødende hytter også hygger sig. Det regner med kommentarer som: "Du ved Cecilia, jeg har en plæneklipper, som jeg bruger til at klippe junglen rundt om huset med, og den giver nøjagtig de samme lyde." Kære medlærere, vis empati og lad være med at grine af Cecilias problem, at det ikke er sjovt med de mikrober, der cirkulerer, hvor de bliver ved med at dukke op, som svampe efter regnen, jeg har indtryk af, at verdens undergang er på vej, men dette er virkeligheden, jeg er økologiske ubalancer, forurening og bakterier dukkede op. Og global opvarmning hjælper dem med at trives...Cecilia lægger lige så meget passion i at pudse næsen, som hun gør noget andet, hun hjalp mig ikke med nogle bøger, jeg havde brug for for 10000 år siden? Selvfølgelig ja, men jeg vil sige, at hjemme hos hende kan man ikke engang se farven på væggene, gipsen eller hvis hun har malerier, at hun har bøger op til lysekronen. Og sådan ser næsten alle rum i lejligheden ud. Jeg forstod ret hurtigt, at hun brænder for det, hun laver, og godt gjort ved hende. Det er svært at finde passion i noget, hvad som helst, jeg synes virkelig, at intet giver mening eller måske skal jeg blive ved med at lede, indtil jeg finder det.

For at vende tilbage til vores historie pudser Cecilia sin næse, smider vævet efter at have fyldt det med sekret og blodpropper, trækker vand. Desværre gik det sammen med vævet i afløbet, og det slanke, moderne ur, hun havde modtaget af en veninde til sin fødselsdag i september. Det gled af hans håndled, for i sin unødvendige hast (han kom der i hvert fald først) trykkede han ikke hårdt nok på grebet. For at give lidt sammenhæng har uret et varmebestandigt armbånd, som med succes modstår vand, på æsken stod der i hvert fald "500 ATM vandmodstand". De japanske producenter løj ikke om kvaliteten af det produkt, Cecilia havde på, et Casio G-Shock ur, lidt for stort til en kvindehånd, sort, rund skive, der viser timerne med blå arabertal. Den gør modstand, den er intakt selv i dag, kun at den gennem kloakken havde en anden rute og løb over i Suceva-vandet i stedet for at følge den overalt. Cecilia går i panik, sætter en annonce i avisen, sætter plakater op over hele byen med billeder af uret og udlover en belønning for at finde det.

En måned efter at eftersøgningen startede, får hun besked om, at den er fundet og vil komme til at gøre krav på den. Han ankommer til det kontor, taler med damen ved skranken, som giver ham uret. Cecilia ved ikke rigtig, hvordan hun skal reagere, det er hendes ur og alligevel er det, som om det er væk. Hvor længe har det været i vandet, hvor alt er spildt, det har fået en militærgrøn farve, han vil forsøge at fjerne det derhjemme, enten med en pincet, eller med en neglefil, eller med rengøringsmiddel, eller med andre rengøringsmidler han kan finde. Seriøst, det ligner ikke engang det ur, han kunne lide så meget i starten...

-Uite, acolo, îi Ursa Mare, iar mai gios, înspri stânga, Ursa Mică!
-Unde bunicule, unde?, că eu nu văd nicio ursoaică! Unde-i puiul?
-Uite!, îmi zise luându-mi mâna în palma lui mare, sfătoasă și dreaptă, înscriind pe cer semne tainice de neînțeles pentru mine. Acolo! Acum vezi?, cum ursoaica își apără puiul?
-Parcă... da!, am mințit eu cu grijă, întrucât, cu toată imaginația, nu reușeam cu mintea mea de copil să cuprind vastele cunoștințe astronomice ale bunicului meu.

Era o noapte superbă de vară, cu un cer înalt, întunecat ca smoala, acoperit cu o puzderie de stele strălucitoare, păstorite calm de o lună plină și îngăduitoare. Eu, împreună cu bunicul, ședeam pe prispa casei și priveam cerul. Becul de sub streașină era stins, pentru a vedea mai bine stelele și Calea Lactee.

-Cum adică Calea Laptelui?, că doară din cer nu curge lapte, bunicule! Tu vreai să mă păcălești!

-Ei, tre' să "vezi" cu ochii minții!

-...

Am tăcut, plimbând toate aceste idei noi, în mintea mea cea tânără. Mă uitam la bunicul cu adorație sinceră și mă minunam cât de înțelept este! Îmi părea ca un patriarh biblic, - știam de la bunica cum arătau aceștia -, și-mi imaginam cu mintea mea de copil, că bunicul era de fapt un înțelept din vechime care știa mai multe decât dădea de înțeles.

Apoi, îmi vorbi cu voce caldă și domoală despre semnele celeste, despre cum Soarele și Luna, - frate și soră -, nu-și dau niciodată mâna peste cer fiind certați, vezi, de aia nu-i bine să fii certat, uite, acolo, steaua aceea care lucește mai tare, da, da, cea care clipește și ne face cu ochiul, se cheamă Luceafărul de noapte, îi o stea călăuzitoare, dacă știi s-o citești față de celelalte stele, nu vei rătăci niciodată calea...

-Învață-mă și pe mine bunicule!, am zis eu pe un ton rugător.

-Vezi tu, ea stă fixată pe cer, nu se mișcă odată cu celelalte stele, Carul Mare și cel Mic, se mișcă, își scârțâie osiile toată noaptea, urșii pot să râdă sau dimpotrivă, dar Luceafărul nu se mișcă. El doar privește...

Mă străduiam să înțeleg, și-mi aduc aminte că-mi era ciudă pe neputința mea, dar priveam cerul simțindu-l, îmbrățișându-l cu brațele larg deschise, se făcea că, desculț, zburam lin către cer, iată, acum pășesc peste această iarbă înaltă și întunecată, stelele, precum mii de licurici strălucitori, îmi arată calea către o Lună mare, galbenă și mândră:

-De ce v-ați certat, tu și cu Soarele? Bunicul îmi spune că nu-i bine să te culci îmbufnat!

Dar Luna tăcea, nepăsătoare și rece, privindu-mă peste umăr cu indiferență, nu-mi auzea ruga din pătuțul meu cald și moale, doar că întinse o mână subțire pentru a-mi aranja pe frunte câteva șuvițe rebele... Și ca prin ceață, priveam ochii albaștri ai bunicului meu care mă purtară către pat, ceasul fiind târziu, mulțumit că stelele și Luna și Luceafărul vor rămâne cu mine peste ani, stelele pot să se piardă, dar nu și Luceafărul care îmi va arăta întotdeauna să nu rătăcesc calea...

     Azi, orașul părea liniștit. În afară de claxoanele cu care deja m-am obișnuit, nimic nu era gălăgios. Era o dimineață...normală. Bineînțeles, aglomerația mă enerva, la fel și cei neatenți, însă, cu timpul, acesta a devenit Universul meu, ceva cotidian, fără de care, probabil, m-aș simți singură, ba chiar pierdută.

    Tot azi, în mașină, am deschis radio-ul. Da, un lucru banal. Și, atunci, cu ajutorul unei știri despre război, am înțeles ceva.

    Aici, oamenii nici nu vorbesc despre suferință. Aici, toată lumea este liniștită când are ce vrea, dar se aprinde când brusc ceva nu îi este pe plac. Acolo, în cealaltă lume, aceea năpăstuită de război, cerul se întunecă de nori de cenușă, de bombe care cad din cer, aducând Iadul. Oamenii de ACOLO sunt în suferință, murind pentru o cauză care nici nu este a lor. Mor chiar copii, adolescenți, care abia dacă au trăit. Tancurile zguduie pământul, distrug orice fel de liniște...

    Soldații, murdari stând în tranșee, zac acolo, fără să poată face ceva. Soarta ce le-a fost hărăzită, a fost una nemiloasă, crudă. Plânsul și urletul- acestea sunt singurele sunete umane care persistă pe timp de război, o perioadă în care oamenii își pierd umanitatea, mărinimia, esența speciei atât de inteligente. În război, lacrimile se rostogolesc peste obrajii deveniți așpri. Nimic în afară de suferință, nimic nu aduce războiul... Suferință și distrugere... 

    Iar conducătorii, cei care manipulează și provoacă actul de canibalism între oameni... Aceștia stau pe scaune din piele și beau băuturi fine, la căldură, în protecție, fără a le păsa. Liderii care își transformă cetățenii în cadavre, un zid uman făcut pentru iluzia gloriei și a puterii, sunt niște oameni egoiști.

    După ce am închis radio-ul, am ajuns la o concluzie: cei care se comportă ca și când nu ar exista războaie și suferință, cei care nu fac nimic pentru semenii lor, sunt ignoranți și egoiști, transformând aceste trăsături în unele tipice umane. Acești oameni provoacă suferință psihică tocmai prin faptul că își întorc privirea în altă parte! Refuză să audă strigătul de ajutor al celor aflați în nenorocire.

    Persoanele care chiar au crezut că războaie nu sunt, se înșeală. Aceștia sunt ori proști, ori prefăcuți. Dar, chiar și așa, dragi OAMENI care sunteți în stare umană încă, vă rog să vă treziți și să îi treziți și pe ceilalți!

 Cu respect și părere de rău, cu multă durere în suflet,

               UN OM