Scălat în ploaia de petale ,

Mă ascund în nisipul toamnei ,

Ca sub o plapumă moale 

Și în urmă înfloresc mici stropi de lumină ,

În care sufletul îș va usca trupul ,

Eu sau poate altcineva , sau poate noi toți 

Vom scrie povestea adevărată a universului .

Fost-am ce-am voit să fiu

Toc și foie ca să scriu 

Bocetele tuturora,

Lacrima ce joacă-în gene 

Care plânge pe înfundat

Pentru traiul blestenat.

Pentru ziua care doare

Fără glorie și bani

Lângă semeni lași ,nesimțitori

Lângă ei trăiești și mori

Lăcomia este așa de mare ,

Lupta pentru putere ,fără de hotare

Încă nu s-a gândit nimeni

Să pună dări pe aer și pe soare?

Știu dintr-o  poveste veche,

Că Moș  Crăciun  și Moș Gerilă

Sunt  doi frați ,bine de iarnă  îmbrăcați

Se plimbă c-o trăsurică ,

Cu doi  reni înhămați .

Moș Crăciun ,aduce daruri :

Brazi ornați ,cu beculețe ,

Cu  ghirlande ,jucării

Cum le place la copii .

Moș  Gerilă ,însă vine

Cu  altfel  de bucurii :

Ne aduce nori de zăpadă

Pârtii vesele la munte

Săniuțe ,Om de zăpadă

Strat de omăt peste tot.

Colinde și urăturii

Că așa-i la români .

Moș Gerilă te rugăm

Lasă supărarea ,dusă

Te rog vino pe la noi

Lasă-ne să fim  copii:

Iarna să aduci bucurii!

Pătrate ,rotunde ,ovale

Capete goale...

Soare de sânge

Sub cer care plânge .

Flăcări uriașe

Mistuind orașe

Popor ce nu piere

Purtând greu război

Alături de noi .

Capete nătângi

Cerând de departe

Voie pentru moarte

Ceia ce nu-ți place

Altuia nu-i face

Astăzi la vecini

Mâine la Români ?

              continuare

     Peste câteva zile trebuia să țin orele la școală.La poatră. Petrica îl srtigă pe 

soțul meu. Ies și mă uit întrebător la figura ei uluită  și stingheră.

     -Ce treabă ai tu cu soțul meu ? Petrica e mută, se bâlbâie. Nu-ți pare că îl 

cauți cam des? Ai grijă Petrica , pentru că  certăm urât !

     Nu mai țin minte, era primăvară, sau toamnă, dar era o zi frumoasă. Aveam 

ore  după masă,spre șfârșitul  programului mă trezesc în cancelarie cu Luca.

     -Am trecut prin zonă și mi-am zis,că e bine să te iau și pe tine să mergem acasă.

    -Mă bucur Luca, nu mai aștept autobuzul, care la ora asta trece mai rar. Îmi 

strâng lucrurile și mergem.

     Am fost acasă și am făcut mâncare.Tu nu mai treabă la bucătărie în seara asta.

     -Luca, tu eși o comoară la casa omului.Ce mâncare ai făcut?

     -Mâncarea mea preferată: fasole cu ciolan.

     -Foarte bună. mulțumesc. Deci diseară sunt liberă?

     -Da, poate citești ceva, faci o baie, eu aștept niște materiale pe care le-am 

contractat săptămâna trecută când am fost la Brașov.

     -Renunț la baie, la citit și merg cu tine, îmi face mare plăcere să te însoțesc.

La ce gară vin materialele?

     -În gara nr 8, aproape de locuința tatălui meu.

     -Foarte bine, îl văd și pe el ce mai face.

     -Tu mergi în casă, sau stai în mașină? Nu stau mult.

Era aproape seară, socrul meu verifică poarta dacă e încuiată și vede mașina lângă 

trotuar.

     -Bine Adela ce-i cu tin aici?

     -Luca are treabă la gară...

     -De ce nu-ai venit în casă?

     -M-am gândit că te-ai culcat...

     -Aștepți de mult?

     -Da, m-am cam plictisit...mi s-a părut că socrul meu a bodogănit o înjurătură și

a dispărut după colțul gardului ...nu trece mult și apare Luca cam răvășit...

     -Luca n-am stat degeaba, am fost în gară și te-am căutat, băieții nu te cunosc, dar 

au jurat ,că nu știu ce treabă poți să ai aici...

                       va continua                                          

Curând vei zâmbi. Zâmbetul tău va începe așa, ușor, din colțul buzelor, iar chipul tău se va lumina ca o rază de soare. Ochii tăi vor străluci, iar cei din jur vor putea să vadă, preț de o clipă, un crâmpei din sufletul tău. Și vor rămâne uimiți, fiindcă peisajul acela este unic, irepetabil, prin însăși măreția lui.

Apoi te vei întrista. Zâmbetul tău a pierit precum un fluture, efemer. Nori ușori îți vor încununa fruntea. Fereastra stă acum închisă - de teama ploii - și nimeni nu mai poate să vadă ce se întâmplă înăuntru.

Ești, poate, melancolic, sau poate trist pur și simplu. Unde sunt razele de soare, atunci când ai cea mai mare nevoie de ele? Nimeni nu știe. Sau poate că sunt doar câțiva care știu. Iar aceia sunt îngeri.
    

Nu știu dacă în copilăria ta ai fost vreodată cu bunicii tăi la vreun bâlci de țară... Eu am avut "norocul" să văd un astfel de bâlci și, uite, vreau să suflu, așa un pic, vălul de praf de pe amintirea aceasta, să nu se piardă - căci ar fi păcat - ea încă există în memoria mea ca o poză veche îngălbenită de trecerea timpului, care încă-și strigă dreptul la existență.

E, totuși, o misiune grea, fiindcă îmi va fi imposibil să-mi aduc aminte de toate detaliile, să descâlcesc cu migală și răbdare, tot ghemul acesta de sfoară diferit colorată care la țară se numește simplu "Bâlciu' di Sântă Mărie"... dar pentru tine și pentru memoria mea o să-ncerc, iar la final, tu să-mi zici dacă am reușit să redau...

... o zi splendidă de vineri din vacanța de vară! De vreo săptămână, un zvon măturase, ca o mică ploaie caldă de vară, toată suflarea satului bunicilor, iar toată lumea era în fierbere, fiindcă cineva dăduse de veste că pe o bucată de tarla de la marginea satului, avea să vie bâlciul... 

Noi, copii, am dat fuguța la fața locului, să cercetăm adevărul spuselor, dar am fost dezamăgiți să găsim doar un sătean care cosea buruienile, nu se vedea nimic, nu se găsea nici scrânciobul cel mare cu lanțuri amețitoare, nici "roata îndrăgostiților" împodobită cu crengi de brad și funde colorate de mătase, nici caruselul cu căluți pentru țânci, nici gheretele cu vată de zahăr sau floricele însiropate de porumb, nici semințe de bostan prăjite cu sare la cornet din ziare, nici standul cu tir, cu puști cu petiție și tragere la țintă mobilă, nici cortul "zicătoarei" care-ți "gâcea" viitorul în cărți de tarot, în ghioc sau în bobi de fasole - depindea de cât mărunțiș aveai prin buzunare! -, nici boxul sau ciocanul cu care-ți măsurai forța și tăria mușchilor, nici "mașinuțele", nici celebrul și doritul stand al "roții norocului", și nici fanfara cu uniforme roșii și alămuri strălucitoare...

Nu "ierea" nimica pe tarla, doar săteanul care stătea sprijinit în coada coasei și rânjea la noi cu doi dinți îngălbeniți de tutun:

-Nu ie niciun bâlci! Care bâlci? Cine v-o șuguit pi voi?, răspundea el întrebărilor noastre care năvăleau ca niște căluți în cascadă...

Dezamăgiți, ne-am risipit fiștecare pe la cășile noastre, dar a doua zi, dis-de-dimineață, când am făcut ochi, am auzit în depărtare marșul fanfarei, care vestea lumii întregi bâlciul... N-am întârziat prea mult cu mic dejunul și spărgând pușculița cu agoniseala mea de-o viață, am numărat cei douăzeci și cinci de lei în mărunțiș (o mică avere!), că m-am și zorit către bâlci dimpreună cu toată gloata noastră de puști puși pe fapte mari! Pasămite, peste noapte, bâlciul se instalase în toată măreția lui, "săteanul" care culcase buruienile de pe tarla, fiind de fapt unul dintre "oamenii" bâlciului.

Cu inima bătându-mi să iasă afară din piept, am pășit pe poarta bâlciului frumos arcuită cu crenguțe împletite de brad, făcându-mi loc cu coatele și îmbrâncindu-mă în mulțimea pestriță care deja aglomera bâlciul. Se găsea acolo toată suflarea satului și de prin împrejurimi cale de alte câteva sate, oameni străini veniți de aiurea la "distracția" bâlciului, fiindcă acesta venea rar la noi în sat - odată la câțiva ani - și toată lumea se minuna de atmosfera gălăgioasă, toți gustau cu maximă intensitate ceea ce oferea bâlciul, toate atracțiile acelea menite doar să ne ușureze de bani buzunarele...

-Da' să nu-ți cheltui toți banii la bâlci, auzi mă?, îmi răsuna vag în urechi ecoul sfătos al bunicilor. 

Da' eu știam mai bine: rând pe rând, am încercat "lanțurili" amețindu-mă bine de tot, mașinuțele, caruselul cu căluți - ce dacă era pentru țânci, eu ce eram? -, chiar și roata îndrăgostiților, momind o fată de prin vecini cu care nu mă aflam în tandrețuri, dar cu care de fapt mă stupeam ca mâțili, am încercat și trasul cu pușca la țintă, (fir-ar să fie de vată de zahăr că-mi făcuse degetele lipicioase pe trăgaci, iar rățuștele de tablă nu se dădeau răpuse cu una cu două), ocolind ciocanu' și boxu' fiindcă n-ajungeam la ele, (da' las' că o să cresc eu mare!), am intrat în cortul "ciudățeniilor" și-am văzut-o pe femeia cu barbă, pe cel mai gras om de pe pământ versus omul-schelet, vițelul cu două capete și femeia strangulată de pitonul uriaș, și câte și mai câte!

Peste tot unde mă uitam, lumea forfotea și se amuza, și-și cheltuia banii în larma bâlciului, iar fanfara o "băga" des pe aia cu "Căpitanu,' Roberto", o aluzie slabă, patetică și ieftină a scufundării Titanicului, în timp ce "maestrul" bâlciului cocoțat pe-o lădiță și îmbrăcat într-o livrea roșie decolorată de trecerea timpului, își striga în gura mare la o portavoce conică din carton, atracțiile:

-Veniți, veniți și vă minunați! Femeia cu barbă (și apoi șoptea către noi: aia are barbă adevărată cum am eu buzunarili căptușiti cu bani!), fecioara cu pitonul! ,(o s-o înghită cu totul, sau nu?) mergeți și vă ghiciți viitorul la madam Olga, cea mai mare ghicitoare a timpurilor noastre, care a ghicit și regelui Suediei! Omu' cu braț de-oțel care rupe lanț de fier! Nu ratați roata mare, cea mai mare din sud-estul Europei! Iar apoi către fanfară: Haidi băieți mai cu viață:

"Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari,
Au plecat pisti mari,
Și-a lovit ghiața tari!!!

Aleu, aleu, io-ti-ti bre!,
Vaporu' cum chiere,
Șî marinari cum moari,
Moari, șî dă din chișioari,
Pâr, pâr!!!"

Totul în jur era un talmeș-balmeș amețitor, multă poleială aurită menită să mascheze vopseaua scorojită, iar bucăți mici de oglindă erau strategic așezate pe trupul caruselului care se învârtea lent, la nesfârșit, etalându-și picturile decolorate care înfățișau imagini cu sirene, cai înaripați și pitici cu scufii, bărbi albe și felinare! 

Dar toată agitația bâlciului avea să fie spartă de o ploaie trecătoare de vară, - un respiro bine venit -, pentru a face inventarul buzunarelor: un șoricel alb de plastic cu mosor de plumb pe elastic care-l făcea să se miște întru spaima fals simulată de fete, o mingiuță din hârtie colorată roz cu verde și umplută cu rumeguș - premiu de consolare pentru zece trageri neizbutite de la roata norocului, premiul cel mare fiind o așa-zisă vază de cristal de Boemia și care era toată ziua din sticlă -, un fluier din plastic jumate roș, jumate galben, cu rotiță albastră, și o batistă pătată de sângele scurs din nas, amintire de la "lanțuri"!

Cum, n-am mai rămas niciun leu? Măcar cinzeci de bani pe-un jeton de zece minute cu mașinuța! Păi cum așa, stai să fac socoteala: care va să zică, două ture cu lanțurili, trei ture cu caruselu', una cu roata îndrăgostiților, - doi lei cheltuiți degeaba după părerea mea - femeia cu barbă, pitonul, vițelul cu două capete, - da' bine că n-avea și două cozi!, râdeam eu în sinea mea -, rățuștele de la tir, de zece ori roata norocului, - fir-ar să fie de vază! -, a!, și madam Olga care mi-o zis c-o s-ajung om mare de "stat" ș-am să am noroc în dragosti, da' nu și la bani, - uite-al naibii c-o avut dreptate, c-am rămas făr-o lescaie!!!

Ploaia s-a oprit brusc la fel cum începuse,  iar mulțimea aciuată sub liziera de salcâmi a ieșit din nou la soare, frământând în picioare glodul proaspăt și stropind cu noroi potecile care duceau către grătarele unde sfârâiau micii de-ți lăsa gura apă, halbele cu bere blondă și guler înspumat, se ciocneau destul de des, iar fanfara resuscitată, o băga iar pe aia cu Căpitanu' Roberto, maestrul urla din nou despre femeia cu barbă, iar pitonul, iar vițelul, iar lanțurile, iar omu' de oțel...

Când deodată, în mulțime, îl zăresc pe bunicul venind înspre mine cu un carton plin cu mici calzi, împănați cu scobitori și muștar galben într-o mână, iar în cealaltă, cu o halbă brumărită de bere blondă înspumată... Ne-am așezat amândoi pe marginea șanțului, în iarbă, la umbra domoală a unei sălcii bătrâne și pletoase, și-am mâncat micii uitându-ne la lume, și-am gustat și-o gură de bere amară, - prima din viața mea -, iar bunicul a scos cu sfială din buzunări vaza de cristal de Boemia: o câștigase de la roata norocului pentru bunica, care nu voise nici în ruptul capului să dea hodina de sâmbătă după-amiaza pe agitația bâlciului...

Apoi, cu burțile pline, am dat înapoi halba golită de bere primind garanția de cinzeci de bani, (o tură de zece minute cu mașinuța!), iar bunicul mă luă în brațe și ne așezarăm cuminți în fața fotografului care a dispărut vremelnic sub pânza neagră a aparatului de fotografiat pentru a imortaliza momentul, dar numai după ce mi-am pieptănat părul cu grijă, cu cărare pe-o parte, ca un flăcău mare ce mă aflam de-acuma, fără să clipesc, ca să ies bine în poză, căci aveam zece ani și niciun ban în buzunare...

Nu mai știu ce s-au făcut cu fotografia aceea de sepia alb-negru în care bunicul, cu blândețe, mă ținea în brațe pe genunchii lui, iar eu aveam tricoul pătat cu muștar și ochii larg deschiși, să nu care cumva să clipesc... S-a prăpădit demult. La fel cum s-au prăpădit șoricelul cel alb, fluierașul cu rotiță, mingiuța de rumeguș, sau vaza de cristal a bunicii... 

Dar aud, câteodată, un ecou slab răzbătând de demult:

"-Haidi băieți mai cu viață:

Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari..."

"Bunicule, au înflorit din nou salcâmii..." Din păcate anul acesta, floarea lor nu va rodi în prea multă miere fiindcă a plouat, iar albinele n-or avut cum umbla salcâmii... Știu asta de la bunele meu: albinele nu pot zbura în ploaie, întrucât fiind firave, nu pot duce laolaltă și găletușele cu polen, și roua ploii pe aripi...

Parcă și aud zumzăitul nerăbdător al albinelor din prisaca bunicului:

- Bunicule, de ce unii dintre nori aleargă mai răpide decât alții?
- D-apoi, cât unii îs mai de sus decât alții... Puie-te la somn, câtă-i vremi târzie, mă!

Tac, atingând norii cu privirea... D-apoi că nu-mi ierea câtuși de puțin somn, fiind târziu de după amiezi... Taman de ce venisem cu bunicul de la prisacă unde-am verificat stupii și albinele. Erau bine cu toții, măcar de ploaie. Îl ghiceam pe bunicul cu pălăria trasă pe sprâncene, încălțat cu cizme de cauciuc galben - Doamne!, oare de unde le-o fi căpătat? - și îmbrăcat cu haina lui de ploaie lungă până-n pământ, făcută din pânză cauciucată de culoarea măslinelor verzi:

- Haidi, mai răpide, câ s-or răci plașintili lu' bune-ta, mă!, îmi dădea ghes bunicul...

Eu mergeam pitic în spatele lui luptându-mă cu vântul și ținând strâns de umbrela bunicii, mai-mai să fiu luat pe sus ca pe-un puf de păpădie și dus niciunde... Iar bunele îmi părea patriarhul albinelor, cu anteriul cel lung al hăinii lui de ploaie, și-mi venea să râd, cât era el de caraghios încălțat cu cizmele celea galbene, străduindu-se la rândul lui să steie în picioare de glodul cel cleios...

- Bunicule, da' de ce nu zboară albinele pe ploaie?
- D-apoi cum or umbla săracile di iele la floaria din salcâm, cu aripile îngreunati din ploaie și cu găletușili plini di polen? N-o sâ hie anu' aista multâ mieri din salcâm...

Ai băgat de seamă cum, după ploaie, parfumul salcâmilor aflați în floare se întețește și mai abitir, decât pe soare? Trag aer în piept, umplându-mi zgomotos plămânii cu ambrozia salcâmilor icniți în floare:

- Bunicule, trezește-te! Au înflorit din nou salcâmii...

Ce e iubirea? Și de ce este atât de esențială, de ce ca sa simt un gram de iubire trebuie sa ma pierd pe mine. Ce e iubirea, de ce doare așa, de ce nu putem fii Fericiți, pur și simplu de ce…? cum pot sa devin un monstru care nu simte nimic, ce rost ar mai avea viața ca eu sa nu simt ca trăiesc și sa ofer ceea ce iubesc.

Dintr-un colț de suflet sa născut un sentiment de iubire ce nici universul nu va avea sa știe ca otrava iubiri va persista pe pielea care cândva încălzită de un sărut și o mângâiere a început a tremura in absenta ta.

Precum un copil mic, când îi dai o jucărie, așa mam bucurat când ai apărut in viața mea, o bucurie ce nici stelele nu o pot descrie, o raza de lumina in colțul ochiului ma făcut sa simt ca pot cuceri lumea întreaga.

Eram tineri și nu știam ce e dragostea, nu știam cât o sa doară, cât amar se va scurge pe buzele noastre arse de un sărut otrăvitor al cărui antidot se ascunde adânc in sufletul tău pustiu și întunecat unde am crezut ca voi găsi iubire, și mam rătăcit in negura inimii tale in speranța ca voi fi cea care să te sărute luminând-ți sufletul.

Tot aceleași buze sărutate cu pasiune, m-au înțepat și tăiat adânc in suflet, mâinile tale ce îmi cuprindeau soldul ușor relaxat in prezenta ta, atunci am realizat ca tot aceiași durere provocată de atingerea ta, ma face dependentă de mai mult.

Împânzită de dorința de a te mai vedea o data, ma uit la tine și nu-ți pot spune nimic, crezând ca tăcerea va spune multe, întru cât el sa simtă ce mult arde atingerea lui pe sufletul meu și fără o destinație fixa, fără săi pese de tot ce arde in jurul lui….. tăcerea este rupta in cele din urma de tot aceleași buze a cărui amar îl mai aveam in colțul guri, el ridica privirea la mine și îmi spune ,,nu simt nimic pentru tine”.

Moment in care o briza de are rece ma lovește in creștetul capului și corpul începe a tremura, pierzându-și ușor echilibrul.

Deasupra mea norii se aduna și dorința enorma de a face inima sa tacă, a cărui urlet ar putea muta și munții, al care-i sângerări ar umple un ocean de durere, știu ca nu pot schimba nimic, știu ca durerea o va lua doar timpul.

Așa ca strâng ușor din dinți și îmi ma pierd pe tărâmuri necunoscute, acolo unde nu ma vede și nu ma aude nimeni, locul unde ne-am cunoscut prima data, da este pictura imprimată adânc in mintea mea, ma întorc acolo in trecut unde te-am văzut prima data, eu cu spatele la tine, copil inocent nu știa ce avea sa urmeze, ca doua priviri va avea sa schimbe totul in viața lor…..ma întorc ușor cu fata, curioasa sa văd cine îmi striga numele, și tot ce aud in timp ce-ți privesc chipul zâmbitor este un ,,Hello”.

Fără sa realizez vreo secunda, după ce mia pus un zâmbet pe fața răvășită de oboseala emoțională și cu sete de priviri incendiare, brusc observ ca lângă mine un trandafir alb, ce petale, ce savoare de miros, ce m-au făcut sa ma întorc pe dos.

Trec zile și zile fără ca eu să-l mai fii văzut, așa cum mama a-și așteaptă pruncii de scoala, așa îmi așteptam dragostea, sa vina la mine obosita precum lacrima de pe obraz, rănită in mii de bucăți, ca eu sa le lipesc la loc, săi fiu ghid in a iubi și a merge împreuna in necunoscut, dar nimic din cei frumos nu durează mult.

După atâtea uite la ce sa ajuns, noi chiar nu mai avem nimic de spus….doar in amintiri mai suntem milionari.

Vreau să-mi amintesc de tine așa cum te știam, omul de care m-am îndrăgostit și îl iubeam, și nu am încotro ma doare sufletul tare ca am crezut in noi încă de la prima îmbrățișare.

Ana Maria Heghes

2. Trecut și prezent

    Căldura din sobă stăpânea micul studio amplasat la capătul clădirii care adăpostea bucătăria și câteva cabinete medicale. Gabriel nici nu-și putea dori un confort mai mare aici, într-un colț uitat de lume. A ales izolarea după vacarmul care îl obosise atât de mult în cei șase ani petrecuți într-o capitală din care nu reușise să-și însușească decât neajunsurile care te agasau la tot pasul. Se întinse pe pat și ochii fixară cu intensitate formele geometrice imprimate pe fața de pernă. Era un verde închis întretăiat de linii albe ce formau triunghiuri regulate. Prea regulate pentru ca mintea să poată să le distingă între ele. Se concentră și privirea se lipi de spațiul închis într-un triunghi. Un verde crud îi invadă ochii în timp ce mintea lui percepea o adiere ușoară de vânt printre firicelele de iarbă cuprinse de un dans languros. Corpul se supuse în totalitate simțurilor și comandă picioarelor un drum spre acea insulă verde, triunghiulară, ce arunca în cenușiul înconjurător o stare îmbietoare de paradis. Un copil alerga dinspre marginea satului spre primele case. Vorbele sale zburau strecurate printre hohotele de plâns.

— Loiza! Loiza!

Loiza zăcea în mijlocul izlazului întinsă pe o parte. Ochii negri erau larg deschiși în capul ce încerca spasmodic să prindă înălțime. Picioarele băteau aerul în timp ce întregul corp tremura sub starea generată de fulgerul care o străpunsese cu toată puterea. Alerga fără încetare zguduit de bătăile inimii ce nu-l mai ascultau. Oamenii, ieșiți în stradă cu sape și furci, în izmene albe ce atârnau larg până la genunchi, încercau să înlăture din șanțurile pline de apă crengile aduse din deal de vijelie. O ploaie de vară se prăvălise din dealurile care mărgineau satul spre est, coborând cu surle și scântei spre cealaltă margine până în izlazul unde Gabriel scosese iapa lui favorită la păscut. În ritmul pașilor, mintea lui zvâcnea ca un arc scăpat din strânsoare, blestemând cu sufletul de copil inocența clipelor care îi umpluseră inima de bucurie în acea dimineață când, pentru prima dată, tatăl lui îl așezase călare pe cal și i-o încredințase pe Loiza. Savurase cu toată ființa fiecare pas al animalului spre moarte.

— Nebunule, unde ți-e capul?

— Dobitocule, te crezi pe câmp?

Două tramvaie închiseră unghiul de verdeață în vacarmul stăruitor al frânelor și înjurăturilor vatmanilor.

Tânărul pătrunse pe covorul verde și se așeză pe iarbă. În fața lui era o altă lume, o lume a gândurilor fără stăpân. Tramvaiele se petrecură și lăsară în urmă clipele de rătăcire statornicite în minte. Aerul, împrospătat de umezeala căzută din cer, pătrundea încet-încet în plămânii lui alungând din minte colosul negru despuiat de viață. Se strecură cu abilitate printre mașinile ce înaintau greu prin intersecția aglomerată și luă tramvaiul spre centru. Mai putea ajunge la timp la cursurile de după amiază.

Căldura răspândită de soba de teracotă garnisită din belșug cu lemne îl doborî adâncindu-l într-un somn adânc, odihnitor, fără vise. În curtea spitalului se lăsase ușor întunericul peste vacarmul ce încă se strecura prin găurile de lângă tocurile de ferestre umplute cu cârpe. Un cor de voci își etala prezența ducând la infinit laitmotive personale din cele mai diverse. Majoritatea invocau divinitatea. Peste unduirea disonantă de sunete se așezau sporadic comenzi scurte.

— Tratamentul la salonul 2!

— Aduceți cina la salonul 1!

— Mizerie la salonul 1!

— Căutați nebuna cu bastonul la turnul roșu!

Nebuna cu bastonul, sau tanti Crina, cum era apelată de toată lumea atunci când stăteau față în față cu ea, își făcea rondul de seară în jurul turnului roșu. De când a intrat în această curte a fost atrasă de farmecul acestui turn care părea să fie acolo dintotdeauna. Îl îmbrățișase cu toată dragostea ei adunată în zeci de ani de tăcere voluntară. Oricine se apropia de zidul roșu era apostrofat fără milă arătându-i-se amenințător și bastonul de care nu se despărțea niciodată.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Tanti Crina avea doar două tipuri de manifestări. O deplasare greoaie de om invalid în spațiile închise dublate de un limbaj coerent pe care îl redobândise de când își împărțea traiul cu alte nebune, dar pe care refuza cu desăvârșire să-l aplice și cu lumea normală, și un umblet absolut normal prin curtea spitalului unde bastonul nu-i mai era de trebuință decât pentru a profera amenințări însoțite de veșnica apostrofare „Nu pune mâna!”. Erau singurele vorbe pe care le adresa oricui în afara salonului.

Un vânt ușor se strecură dinspre malul Oltului spre ferestrele clădirilor. Prin micile crăpături trecerea aerului aduse în cameră o undă de prospețime dublată de un șuierat mai convingător decât zgomotele în continuă scădere, care mai răzbăteau dinspre saloane. Întunericul înghițea ca într-o joacă săgețile de lumină care mai răzbăteau din ultimele convulsii ale resturilor de jăratic ce-și plângeau neputința în marea de cenușă. Scârțâitul patului vechi alungă somnul din mintea lui Gabriel iar întunericul îi pătrunse cu dușmănie în ochi. Se ridică brusc încercând să-și adune gândurile. Un proces lung și anevoios după un somn atât de pătrunzător. Înainte chiar de a-și fi putut stăpâni mintea, văzu umbra propriului corp alungită peste zidul turnului roșu. Din spate, o lună generoasă spinteca văzduhul cu săgeți de lumină ce încercau să treacă prin zid până în inima timpului ținut prizonier de pietrele roșii.

O ușă masivă din fier, care părea țintuită în tocul gros de lemn de multe veacuri, nu lăsa loc de dubiu oricărui cutezător prea curios. Pe aici nu intră nimeni. Dincolo de ea, puteai iscodi doar cu închipuirea. În varianta oficială, turnul, destul de bine păstrat, cu ziduri intacte și acoperișul doar pe ici-colo străpuns de vegetație, adăpostea o singură încăpere pe pereții căreia atârna o scară de piatră ce permisese cândva, când încă era intactă, vizitarea crenelurilor lăsate în scop de apărare. Ploile și vânturile strecuraseră în interior atâta praf încât mijlocul camerei era acum ca o movilă înaltă acoperită cu tot felul de tufișuri ce-și urmau ciclul de viață în funcție de anotimpuri. Vântul venea dinspre Olt încărcat cu răcoarea nopții de iarnă. Fulgii curgeau din înalturi, nu atât din ninsoarea ce se oprise cu câteva zile înainte, cât din copacii crăcănați spre cerul cenușiu care atârna ca o cupolă încremenită peste albul muntelui de dincolo de râu. Doar câteva stele reușiseră, în acea noapte, să străpungă întunericul de culoare cenușie așternut deasupra celor câtorva lămpi ce trimiteau spre curte fiori de lumină. Dincolo de conurile firave de lumină agățate pe stâlpii de lemn, doar animalele mai puteau distinge puținele forme de copaci care se aciuaseră în vreme prin curtea spitalului. Un zid gros de piatră, peticit pe alocuri de un gard de scânduri, așternea și el patina istoriei peste acest loc lipit de malul Oltului, închizând cărări ce încercau să te conducă spre cotul larg al râului, cot ce cuprindea ca într-o potcoavă spitalul. Clădirile erau răzlețite pe latura ce închidea potcoava, de-a lungul drumului, cu excepția clădirii administrative care trona ca un comandant de pluton inspectându-și trupa aliniată. Din coșurile știrbe, rotocoale de fum alunecau leneșe, înșurubându-se fără vlagă în întuneric. Umbra doctorului Gabriel se micșora pe zid. În mintea lui încă mai răsunau cuvintele repetate neîncetat de tanti Crina.

— Nu pune mâna!

Dar căldura ce i-a străpuns corpul în prima zi când se contopise cu zidul îl atrăgea ca un magnet care îi comanda mișcările. Printre zvârcolirile de trupuri ce îi răsăriseră în ochii minții fără urmă de tăgadă, se strecurau fețe luminoase care îl priveau de undeva din trecutul pierdut al timpului care se revărsa peste timpul său înghițindu-i existența. În venele sale un alt sânge alimenta creierul săpând milioane de striațiuni umplute cu trăiri din care prezentul lipsea cu desăvârșire. Sau poate acesta era adevăratul prezent, iar el gusta uneori și din timpul viitorului. Mâna se sprijini pe tabla rece, trupul se îndoi spre turn. Umbra se pierdu sub picioarele sale afundate în albul nevinovat al zăpezii. Simțea că alături de acest turn poți trăi clipa revelației. El, Gabriel, făcea primii pași spre o altă viață cu care poate mai fusese oropsit cândva.

În curtea școlii copii se hârjoneau fără prea mare tragere de inimă într-un joc stupid în care doar fetele puneau mult suflet. Gabriel se desprinsese din cerc și se năpustise spre grădina ce se întindea dincolo de ultima clădire. Nu cu mult timp în urmă, în locul lecției de ştiințe ale naturii, într-o bucurie nedisimulată, toată clasa ajutase la scosul morcovilor. Așezat departe de ceilalți copii, Gabriel scormonise pământul cu mâinile goale. Unghiile i se negriseră mult dincolo de uniunea cu carnea lăsând șuvițe de sânge să înmoaie pământul. La un moment dat, în conul deschis cu atâta trudă, degetele se clătinară fără a mai întâlni vreun obstacol. Își adunase toate puterile și încercase să-și strecoare mâna prin deschizătura îngustă. Rezistența, pe care credea că o va întâmpina, se topise, conul săpat mulându-se fără niciun efort pe brațul său. Încă puțin și, odată cu umărul, pieptul lui ar fi dispărut în hău.

— Hei, Gabriel! Ce faci acolo?

Speriat, își retrase mâna și, ridicându-se, încercă să astupe cu piciorul groapa făcută. Dar sub piciorul lui, pământul își etala negrul sănătos din care, speriate, se clătinau câteva fire de iarbă. Atunci a înțeles că el este o fărâmă din lumea de deasupra, iar dedesubt, o altă lume îl va primi cândva. Doar că acest dedesubt, pe care atunci îl simțise ca fiind ceva aflat sub tălpile sale, simțea acum că este peste tot. Era suficient să lase timpul să-i străbată trupul, nu să-l conducă. Turnul roșu devenise izvorul său de timp.

Fulguiala născută de vânt se transformase treptat într-o viforniță stăruitoare ce acoperea vuietele venite dinspre Olt cu șuieratul inconfundabil al vijeliei care se prăvălea din înaltul munților, rupând fără remușcări crengile înghețate ale copacilor. Gabriel rămase împietrit în fața porții, sprijinindu-și trupul pe palmele întoarse ce păreau lipite de metalul înghețat. Rotocoale de zăpadă se strecurau pe sub paltonul desfăcut, lăsând pete albe pe pieptul gol sau sub mâneca largă. Dinspre gât, cărări reci de apă își făceau loc spre șira spinării. De dincolo de poarta turnului, răzbătea un glas feciorelnic care îi cuceri dintr-odată mintea. Râsete și suspine se înverșunau să guverneze peste vuietul iernii. Un pas, doar un pas, și ochii lui, ascunși adânc în orbitele trecutului stăpânit de chemarea timpului, ar fi putut pătrunde în altă lume, lumea pe care o căuta ca pe o povară trebuincioasă. Din acea lume își va hrăni Eul care să poată să-i întregească toate trăirile, prezente dar, mai ales, trecute. Era un moment de răscruce și calea lui se tulbura în vadul fluviului temporal tocmai pentru că nu găsise încă izvorul sufletului său. Știa că oricâte trăiri ar avea, nu există decât un singur suflet, sufletul primordial oferit de divinitate unui purtător creat din lutul dumnezeiesc. În el se vor perinda, în timp, trupuri care vor acumula toate păcatele lumii, până când, bolnav de propria osândă, acesta va muri lăsând pe lume o nouă monstruozitate, omul fără suflet, omul închinat diavolului fără cale de întoarcere. Dar el trebuia să șteargă toate păcatele adunate de antepurtători, în încercarea de a salva o singură sămânță care să dăinuie asemeni lui Dumnezeu, ca om cu suflet neprihănit. Iată de ce trebuia să caute filonul de țărână peste care El a suflat puritate pentru prima dată. Cărarea lui trecea prin acea poartă, iar cheia era sufletul uneia dintre nebunele ospiciului. Poate că doar el și tanti Crina cunoșteau secretul turnului. Tot ce putea face acum era să-și încarce trupul cu credința pe care fiecare atingere a turnului o revărsa asupra minții sale. Depărtă brațele și lăsă trupul să îmbrățișeze poarta. Închise ochii și-și desprinse privirea de propriul trup, lăsând-o purtată de minte în spațiul  care o înghiți aruncând-o într-o spirală purtătoare de imagini. Acum putea să vadă. Jetul de lumină se despica în milioane de făclii ce-i pătrundeau prin vene înegrindu-i sângele. Doar așa putea să știe cât de posedat îi era sufletul de balamucul crescând al omenirii. Ici, colo, frânturi roșii se furișau spre inimă, regenerând speranțele spre mântuirea veșnică. Fiecare vizită în sufletul său, aducea minții o lespede de granit asamblată de El în piramida purtătoare de voință.

— Gabriel! Deschide ușa!

Se piti în spatele porții fără să schițeze niciun semn că ar fi auzit chemarea.

— Gabriel! Deschide odată!

Lângă el, pe podea, zăceau lucruri înșirate din toată camera. Oamenii, ei, oamenii, nu știu că în case lucrurile aduc păcatul mai iute decât vorba. Apăru ca din senin lângă mama lui, lângă ușa încuiată.

— Nu ești înăuntru? De ce este ușa încuiată?

— Nu este încuiată, mamă!

Apăsă clanța și ușa se deschise oferind privirii o cameră aflată în perfectă ordine.

— Of, ce m-am speriat, adăugă maică-sa și se îndreptă spre treburile ei.

Gabriel rămase în mijlocul camerei și, surâzător, adăugă pentru mintea lui rămasă tributară propriilor idei:

— Lucrurile au propriul lor ciclu. Noi le înlocuim cu altele care au același rost. Trupurile sunt și ele lucruri. Rostul lor este să poarte sufletul. Când se strică le înlocuim cu alt trup. Sufletul este rostul.

Luă o carte de pe masă și se urcă în dudul din mijlocul curții. Foamea din sufletul lui rodea rândurile din cărțile deschise de-a valma, fără alegere.

Într-un târziu, se desprinse din îmbrățișarea porții și, mai mult târându-se prin zăpadă, se îndreptă spre pavilionul unde tanti Crina sigilase poate, în propria nebunie, cheia spre izbăvire.

Acoperit de zăpadă, ajunse la camera de gardă. Două asistente moțăiau pe fotolii încercând să facă abstracție de lumina pe care nu aveau voie să o stingă. La intrarea doctorului se scuturară repede de starea de amorțeală și începură să rânduiască, din nou, pungile de medicamente. Gabriel se apropie de masă și începu să studieze dosarele pe care în cursul dimineții refuzase să le vadă. Fără să scoată un cuvânt, pe măsură ce le parcurgea, punea din teancul de dosare câte unul deoparte. Pe fiecare dosar era trecut salonul. Zece saloane, în total 60 de bolnavi împărțiți în funcție de diagnosticele primare. Tulburare bipolară cu episoade maniacale în primele două saloane aflate în clădirea dinspre poartă, schizofrenie într-o clădire mai mare care cuprindea patru saloane și tulburări distimice în alte patru saloane aflate în clădirea în care era și camera de gardă. Părea complet absorbit de studiul dosarelor și nu observă privirea insistentă a uneia dintre asistente. Iulia, o fată roșcată, era de mai puțin de un an la spital și gândea că este oarecum în aceeași situație cu tânărul doctor. Un început de carieră într-o locație destul de depărtată de casă. La început, până ploile au început să fie supărătoare și frigul să muște, făcea naveta cu un autobuz dărăpănat care mai avea și obiceiul să se strice pe drum. Apoi a hotărât să părăsească garsoniera din oraș în favoarea unei locuințe luate cu chirie în sat. Era mulțumită că după o tură de 24 de ore putea să-și oblojească sufletul ascultând vuietul pădurii ce aproape invada curtea casei. De când se mutase aici, totul părea mai ușor, viața prinsese culoare în obrajii ei atât de șterși până nu de mult. În toată singurătatea, era fericită să-și lase auzul încântat de muzica stranie ce înconjura casa așezată pe o prelungire de pământ care se opintea să pătrundă în valea Lotrioarei, de căderile zgomotoase ale valurilor de zăpadă venite din cer și din arbori, de murmurul cuvintelor absorbite cu nesaț de ochii mari din cărțile pe care le iubea atât de mult. Așezată în fotoliul vechi, în fața geamului, ar fi dorit de multe ori să-și poată împărți privirea între filele cărții și dinamica tabloului ce-i copleșea ființa. Iar acum, iată că un tânăr își aruncase zilele tot într-o odaie împrejmuită de atâtea minuni. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ce frumos cântă vântul, cât de grațioase sunt vârtejurile de zăpadă și câtă liniște sufletească poate respira o ființă rătăcită într-un colț de rai. Dar nimic din ce gândea nu se cuvenea a fi spus în această lume a suferinței, printre oameni care nu aveau ca sprijin în viață decât o minte rătăcită. Închise ochii și respiră adânc, moment în care Gabriel ridică privirea și părea că, pentru prima dată, o zărește. Simți căutarea lui și se întoarse ușor cu spatele să-și ascundă tremurul mâinii bandajate. Cealaltă asistentă părea să trăiască departe de aceste secvențe de timp ce-și căutau sincronizarea. Se spune că fiecare om poate trăi în propriul timp, interacțiunile umane nu sunt decât anomalii în parcursul sinusoidal al actului de voință generat de minte. Când apare un impuls se produce anomalia și curg cuvintele. Dar dacă mintea părăsește propriul timp, sincronizările devin imposibile. O oră de liniște poate fi o barieră serioasă în calea oricărei comunicări, dar acolo unde cuvintele refuză să zboare, filonul întâmplării produce scânteia așteptată de gândurile ascunse.

Un deal și-o vale, și-apoi iar un deal și-o vale... E cale lungă până la casa bunicilor. Inima îmi bate cu putere. Ne apropiem, mașina mănâncă din șosea, nesătulă, kilometru după kilometru, ocolind gropile băltite care marchează din loc în loc drumul desfundat. A fost o iarnă grea, cu viscol și ger, cum nu s-a mai văzut de mulți ani, dar totuși, cumva, cu greutate, am răzbit la primăvară.

Suntem aproape, dar... Inima mi se strânge brusc: liziera de salcâmi care mărginea curtea bunicilor, nu mai este... Mă reped afara din mașină trântind portiera, intru în curte, unde bunicul ne așteaptă cu lacrimi în ochi:

-Ghini a'i vinit! O vinit băieții! O vinit băieții!

-Bunicule! Ai tăiat salcâmii!, am spus eu cu glas moale.

-I-am tăiet din toamnă!, răspunde cu părere de rău bunicul. Că nu ne-ar fi ajuns lemnele de astă iarnă! Și-apoi erau bătrâni și găunoși, făceau numai frunze, iară eu nu mai ieram în putere să strâng după dânșii...

Salcâmii copilăriei mele nu mai sunt... Dragii mei salcâmi, sfătoșii mei salcâmi în umbra cărora am crescut, nu mai sunt... Cu sufletul strâns și lacrimile înghețate în colțul ochilor, număr buturugile rămase în urma lor, una, două, trei,... șase... 

Mă opresc înfrânt și tac. Durerea mea este mult prea mare, adulții vorbesc vrute și nevrute, își povestesc ce-au mai făcut, necazurile și bucuriile vieții, dar mie-mi vine să-mi urlu neputința! Nu înțelegeți că salcâmii nu mai sunt! Că sângele lor a fost înghițit de focul din sobe, că jertfa lor v-a încălzit doar oasele nu și sufletele! Cum ați putut? Cum ați putut? Pentru mine este o crimă!

Curtea îmi părea acum imensă și pustie, când brusc, îmi amintesc de o vară în care bunicul a trebuit să se urce pe o scară sprijinită pe unul dintre salcâmi, și să-i taie acestuia, cu fierăstrăul, un braț care se uscase, descoperind cu acest prilej ascunzătoarea celor două coțofene ce-și făceau veacul hărțuind salcâmii și care, croncănind asurzitor, țopăiau și protestau pe brațul unui alt salcâm...

Atunci l-am privit pe bunicul ca pe un felcer de copaci, care, odată ce i-a descoperit rana, îi făcea inventarul cu mult umor în glas:

-Ioti-ti, bre! Undi ierau lamele meli di ras! Hoațele di coțofene! Au șutit tot ci le-a picat în clonț! Uiti și unghiera, cât am cătat-o! Șî ci di bani! Uiti-ti ci comoară! 

Pasămite, coțofenele, ani de zile, furluaseră dijmă tot ceea ce era lucitor și ușor de cărat prin gospodăria bunicilor, tot ceea ce le plăcuse, iar mie-mi părea rău pentru ele, fiindcă le auzeam cât erau de supărate, toată agoniseala lor de-o viață fusese dată-n vileag!

Apoi bunicul a coborât de pe scară, certându-le și amenințându-le cu cârja: Huși! Blestematelor! Hoațelor!, cu buzunarele doldora de ceea ce furaseră coțofenele: printre un munte de mărunțiș, am regăsit foarfecele pentru broderiile bunicii, vreo două furculițe din aluminiu, o linguriță de alpaca - tot din setul bunicii,- un degetar, o sumedenie de ace de cusut de toate marimile, - de-aia nu găsea niciodată bunica ace de cusut! -, ace de siguranță cu același regim cu cele de cusut, lame de bărbierit, petice de poleială argintată, și câte și mai câte! 

Și dintre toate monedele găsite, am ales deoparte o duzină de bani vechi de pe vremea regalității, grămadă, care mai târziu, s-a constituit în baza colecției mele de numismatică, fiindcă și-n ziua de astăzi le sunt recunoscător celor două coțofene pentru că mi-au insuflat această pasiune...

Iar eu mă agățam disperat de această amintire haioasă, în urechi răsunându-mi ecoul îndepărtat al coțofenelor, și vedeam cu ochii închiși salcâmii cum aplaudau frenetic la scenă deschisă, doi actori înaripați, un bunic cu o cârjă și un nepot care râdea în hohote ținându-se cu mâinile de burtă...

Blajinii mei salcâmi, eu am băut atâtea veri din seva voastră, neștiutor la ziua-n care voi nu veți mai dăinui decât în amintirea mea, dar parfumul florilor voastre, umbra voastră de catedrală, îmi vor însoți pașii oriunde m-aș duce, căci voi mi-ați fost călăuzitori ai copilăriei mele, nemuritori precum veșnicia acelui colț uitat de lume: salcâmii mei nu au murit, doar s-au mutat în mine...