ROMANTICĂ

Cât de searbădă-i e clipa

Când nu mai iubești....

Nu-i lumină de la care

Sâ te încălzești !...

Secat pare a fi izvorul

Dătător de viață

Dacă nu mai simți fiorul

Când te țin în brațe...

Rare ori îți iese-n cale

Ceasul fermecat

Când doi ochi cu a lor săgeată

Te-au străfulgerat!...

     E toamnă, și plouă  și plouă 

Deși este toamnă târzie,

Natura pare că-i vie,

Copacii își păstrează coroana,

Crezantemele, prin grădini ne zâmbesc.

Norii pe cer dau năvală,

Îmi iau umbrela și hoinăresc.

Stropii de ploaie, încet se preling,

Urme îmi lasă, de parcă plâng.

În suflet se țese o melodie,

Ploaie, ploaie, eu încerc 

Să te cânt!

Mă doare geana ce cuprinde 

Atăta gol și disperare

În negura ce se întinde

Din cei carpați ,până la mare.

Mă doare gustul amar de fiere 

Al omeniei care piere

Și-și flutură aripa neagră 

Pe vatra mea și - a cea dragă.

Mă doare, dar o spun în gând 

Ca  ca râul în vale spumegând

Ca un torent deslănțuit 

Din mii de suflete pornit.

Mă doare faptul că nu știu

Să bat în porți când e pustiu

Și glasul slab cum să ajungă

Intligent în țara junglă.

Mă doare și ce dacă doare 

Și ce dacă țara moare?

Și ce dacă floarea-i seacă?

Dragii noștri ,fug și pleacă 

Ducând traiul vinețiu 

Suflet gol și dor pustiu.

           Continuare

     Sora mea mai mică, pe care la cutremurul din noembrie 1940, mama o uitase în casă,

a crescut. A împlinit doi ani. Nu știu ce boală avea, că nu se mai scula din pat.S-a zbătut 

așa, între viață și moarte, ceva vreme. Părinții mei pierduse cu câțiva ani în urmă doi 

copii, un băiat în clasa a 2-a și o fetiță de trei ani. Teama lor cea mare era că va muri .

Ioana și Costică, deși au fost la spitalul din Cahul, atunci Basarabia era a noasrtă, nu au putut 

fi salvați, nu mai aveau încredere. Știu că mama a dus-o atunci, pe la toate -doftoresele- din sat,

dar nici-o schimbare. Ca ultima soluție, conform obiceiurilor, trebuia s-o vândă, pe orice: o găină,

un ciur de mălai, un chilogram de brânză, că dacă vine moartea să nu o găsească acasă. Când am 

auzit că vor să o vândă pe Măriuca m-a cuprins îngrijorarea. 

      Trecuse primăvara, oamenii erau ocupați cu munca câmpului. De Măriuca mă ocupam eu.

Mare lucru nu era de făcut, doar vedeam dacă se mai mișcă, o apăram de muște dacă apuca 

vreuna să intre în cameră. Era o dupăamează plină de soare. Părinții s-au întors de la câmp.

Mama îngrijorată merge s-o vadă pe Măriuca. Nu mică i-a fost mirarea, când a auzit-o că 

bolborăsește ceva mișcând mânuțele ca pentu o îmbrățișare. Bucuria mamei a fost mare când 

a înțeles că ea cerea ceva de mâncare...și ce cerea...nimic deosebit sau greu de găsit.

      -Spune Măriuca, ce să-ți dea mama?

     -Vreau mămăliguță cu zahăr și mămăliguță  cu oțet. Mama a rămas nelămurită lângă pat.

     -Măriucă, nu vrei tu un ou moale, sau lapte tot cu mămăliguță?

    -Nu a spus ea hotărâtă . Mama i-a făcut pe voie, apoi a scos-o afară la aer. Noi toți ne învârteam 

în jurul ei bucuroși. Mare a fost surpriza, când am văzut că Măriuca nu mai știa să meargă, deși înainte

de boală umbla ca un titirez.Mai încearcă odată să facă pași, dar cade din nou.Luată de mânuțe a 

învățat din nou să meargă.

               va continua

Ai plecat, ai tras ușa după tine

Nu am plâns, nu te-am chemat înapoi

Ai să te plimbi ...mi-am zis, ai sâ te gândești

Prin multe am trecut, noi doi.

Ca o gospodină ce sunt

Am făcut ordine-n casă

Am pregătit în bucătărie 

O masă, cum îți place ție.

Toate astea fiind gata

Am pregătit o muzică de ascultare,

Un pahar de vin rece

Așteptând...lasă că-i trece.

Calmă sunt,n-am vorbe grele

Dar mă întreb, ce i-a venit?

Nu i-am de spus nimic de râu

Ce ia căzut așa greu?

A plecat și altă dată

Eu am tăcut n-am spus nimic

Asta-i oare o căsnicie?

Cine îmi dă un sfat și mie?

Țara plânge că-i săracă

Fiindcă atâția banii se toacă

Pentru interese străine.

Dezbrăcat de cele sfinte

Blestem greu trimit la cei

Ce fac din noi,ai sărăciei eroi ...

Domni sunteți azi ,ce veți mâne...

Oameni ...fără de rușine!

Sunetul ușii deschise

împletește râsete și pași grăbiți.

Pe masa din bucătărie,

cafelele se amestecă cu povești

și felii de pâine uitate.

Frigiderul știe secretele noastre,

dar tace.

Fotografiile de pe perete

ne privesc fără judecată,

cu ochii care recunosc fiecare zi.

Uneori ne certăm,

cuvintele se lovesc de pereți,

dar seara ne regăsim

în liniștea unei îmbrățișări.

Râsul copiilor răsună ca un clopoțel

aduce lumina în colțurile uitate,

iar poveștile spuse la cină

ne țin împreună, zi de zi.

Și chia dacă lumea ne poartă în toate direcțiile

acasă e aici, în gesturi și tăceri,

în mâini care se ating fără să întrebe,

în inimile care rămân legate

chiar și atunci când pașii se îndepărtează.

Să uiți de casa părintească
E cel mai nou păcat din lume
Unii pleacă să muncească
Să-și facă un viitor, un nume

Să nu uiți de mamă și de tată
Doar ei știu cât ți-e de greu
Să le mai calci pragul înc-o dată
Că ușa-i deschisă mereu

Să nu uiți nici de bunicii
În a căror brațe adormeai
Sunt cei ce făceau față fricii
Pe care tu o dobândeai

De frați, surori, nici nu mai spun
Sunt bine, ca de obicei
In cuvinte dorul nu pot să îl pun
Crește la fel cum cresc și ei

Acasă începe cu vocea lor,

scurtă, caldă, pe numele meu.

ușile știu pașii,

masa este timpul,

pâinea se rupe mereu egal.

Vorbim puțin,

ne înțelegem mult.

greșelile bat în pereți,

dar nu sparg nimic.

Râsul vine din bucătărie,

se leagă de seară,

de lumină

de mine.

Familia e ritm:

plecări, întoarceri,

o lumină lăsată aprinsă

când ajung târziu.

Și chiar când tac,

ei aud,

chiar când greșesc,

mă așteaptă

pentru că familia e iubire.

Iubeam mereu poveşti cu zmei şi zâne
când noaptea sta cu seara să se-ngâne,
citeam din cărţi ce n-au în lume seamăn,
doream un Făt-Frumos să-mi fie geamăn.

În zile prinse-n ierni de farmec pline
torcea pe coşuri fumul, cerul să-l aline,
flăcăi şi fete se băteau în glume,
vorbeau de câte-n stele şi în lume.

Priviri zburau ce-n suflet sta povară,
iubiri năşteau crescând spre primăvară,
în vrajă mâini de mijloc se-mpresoară
când buze se prindeau întâia oară.

Sfătoşi săteni, în crez de carte sfântă,
purtau din moşi doar datini ce încântă,
călcau pământu-n răsărit de soare
culcând pe-o parte brazde în sudoare.

În holde-au pus credinţă şi iubire,
trăiri de suflet din străbuni menire,
să prindă satu-n brâu de avuţie,
un loc de fală omului să-i fie.

Lucram şi noi cuprinşi de multă zoală,
treziţi din somnul dulce de la şcoală,
din deal şi până-n câmp la arătură
nu sta  în loc nici frunza-n bătătură.

Copii eram, lăstari de viţă vie
prin locul care multor ne-a fost glie,
ades cuprinşi de-un dor de altă zare
purtam în noi a satului chemare.

Mă plâng cărări ce am pierdut în viaţă,
nici gânduri noi sau vechi nu mă răsfaţă,
să-mi poarte satul dorul mai cutează,
acum, când toamna vieţii mă veghează.

S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,

De când curtea ,casa e pustie

La ferești perdelele-s lăsate 

În poartă nimeni nu mai bate.

Pe cărări ,cu flori odată 

Crește iarbă înaltă și uscată

Cântă un cuc cu jale-n glas

Casă dragă ce  singură ai rămas.

Plouă-n creștet,într-un fir subțitr

Lacătul la ușă abia se mai ține.

Geamu-i spart și fără de mușcată

Floarea de cireș e scururată.

Cât de triste îmi par azi toate

Gardurile-s știrbe aproape jumătate,

Un umbrar e alunecat pe-o partw

Fructe neculese deși-s coapte,

Mă opresc în prag întrebătoare,

Priveliștea ce-0 văd mă doare...

S-au dus acele vremuri în risipă

Deși mai cred că le am găsit o clipă.

Copil as vrea eu sa mai fiu

Sa nu am griji, sa nu mai stiu,

La mama, tata sa tot fiu.

Sa nu am griji, sa n-am nevoi

Sa fiu acolo langa voi.

Cu mic cu mare sa-nvatam

Ca viata noastra-i ca un pom.

Crestem mari si ne-nflorim

Dar nur stim de ce muncim!