Într-o frântură de gând, privesc tăcerea din lumea ce mă înconjoară, mă alătur plutonului ce mărșăluiește prin timp, ca-ntr-un deșert…Camarazi cu ranița grea de neîmpliniri, sunt un pluton abandonat ce rătăcește prin vârtejul nisipului  risipit din clepsidra timpului, obturând drumul către oază. Ruga lor un răget în pustiul dintre cer și pământ, tremurător pământ, neiertătorul cer... În priviri încețoșate dansează ,,Fata morgana,, în ritmul caravanelor cu iluzii deșarte ca într-un  ,,Boléro,, de Ravel. Mărșăluiesc alături de ei,printre frânturi de gânduri.

9. Viața ca în vise

   Două ființe se strecurau în lumea viselor explorând în subconștient un babilon al vieții din care se prăvăleau în ochii minții cuvinte, priviri, imagini, toate scânteieri de trăiri. Două minți sănătoase se aflau undeva pregătite să intre într-o lume în care nu există bariere, în timp ce în salonul-debara lumea unei nebune dispărea înghițită de firescul unei lumi care se creiona singură departe de rigorile impuse de o judecată alterată, restrictivă. Trei ființe virtualizau clipele nopții aruncând pe același fundal ascunzișurile cele mai intime ale propriilor existențe. Visăm ceea ce suntem, ceea ce dorim a fi, visăm lumea așa cum ne lovește, viața așa cum nu o putem simți. Doar într-un singur cuvânt: visăm. Dar oare visele nu pot deveni ele însele un mod de viață în care să existe acea interacțiune fizică și spirituală pe care o simțim în lumea reală? Am putea face parte simultan din două vieți pe care rațiunea, în marea sa capacitate de a discerne, ar putea să le și depoziteze, fără a le amesteca, în același conștient uman. Și așa cum zilele se adună întregind clipă de clipă viața, tot așa visele ar putea fundamenta o altă existență a aceluiași individ. Sigur, spre deosebire de viața reală care este unică, viața zidită din vise ar fi o viață privată, proprie chiar dacă în ea am cuprinde întregul univers. Doar că unii dintre noi nu suntem capabili să ne deschidem ființa spre lumea viselor de teama de a nu lăsa adâncurile tainice ale firii să ne pătrundă conștientul, iar alții, sufocați de apăsarea permanentă a unei trăiri, nu fac decât să reproducă fără oprire același ciclu de viață, vis după vis. Așadar, lumea construită din vise poate fi goală de orice conținut sau doar o proiecție stereotipă a unei secvențe apăsătoare. Astfel, ceea ce uităm cel mai repede în viață sunt visele. Când deschidem ochii spunem că nu am visat nimic, sau, în cel mai bun caz, ne amintim un vis scurt avut în zorii zilei, vis pe care nu ne obosim să-l facem părtaș al vieții noastre. Și totuși există oameni, și nu puțini, pentru care lumea viselor este lumea în care trăiesc sau din care își hrănesc existența. Cele mai frecvente și, în același timp, cele care ne afectează cel mai mult sunt visele în care retrăim suferințele și bucuriile. În visul lor profund, două ființe diferite se contopeau în aceeași femeie ai cărei pași se petrecuseră prin aceste locuri cu sute de ani înainte, nebuna din Lazaret, fiica bătrânei nebune din Lazaret, nepoata bunicii nebune din Lazaret, ființa perpetuu condamnată a fi nebuna din Lazaret. În aceleași clipe, la câteva sute de metri distanță, un tânăr visa și el contopindu-și ființa cu o existență aflată dincolo de înțelegerea sa, presărată în minte de câteva vorbe furate de vânt într-o seară târzie de iarnă. Și visul lui se năștea acum din viața petrecută aici cu sute de ani în urmă.
   Brațul îl ardea puternic și simțea cum sângele rănilor îi învăluie în căldură trupul amorțit, înghețat. O femeie îl trase din încleștarea morții într-o altă viață pe care o absorbea cu toată puterea minții. În jurul lui, era o altă iarnă, iarna baronului Aaron von Pieler. Și toate lucrurile începură să aibă un sens.
   Căzut jos, caietul își lăsa filele legănate de o pală de vânt care răbufnea din când în când întorcând paginile, de parcă o mână nevăzută încerca să țină ritmul luminii ce-și arunca strălucirea cu aviditate pe scrisul mărunt. De acolo, din inima reflexiilor ce se răsfrângeau pe filele scrise, cuvintele luau forma faptelor strecurate în vise. În lumea viselor noaptea se strecura cu nepăsare adăugând timpului acel răgaz necesar trupului ca să-și regăsească vigoarea. Umbre de vise vor miji odată cu zorii în mintea celor trei punând în balanță realul și subconștientul. Iulia se trezi în încăperea cuprinsă de frig și încă slab luminată. Luă caietul de jos și începu să citească de pe pagina lăsată la vedere de vânt.
   Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, dar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.
— Cine ți-a făcut asta este tot un om. Și oamenii pot greși. Câtă cruzime trebuie să ai pentru a arde mâna unui nou-născut?
— Eu nu trebuia să mă nasc. Necuratul a vrut să încerce credința oamenilor. Ei au făcut ce le-a spus credința. Au încercat să-l alunge cu semnul crucii.
— Și totuși au fost oameni care te-au iubit. Știi că a plecat din sat. M-a implorat să am grijă de tine. A simțit că dragostea mea te ajută și a renunțat la tine.
— Știu. Ion a fost omul meu, dar nu mi-a fost soț. Biserica nu a vrut să ne cunune. Aproape că l-au blestemat când m-a luat.
— De ce?
— Tuturor le este frică să nu fac un copil. Ei vor ca familia mea să se stingă. Ar fi trebuit să trăiesc ca o călugăriță, dar trupul meu nu a înțeles asta.
— Haide să plecăm și noi de aici.
— Peste tot ar fi la fel, doar că eu nu aș mai fi la casa mea.
— Eu am putut să mă desprind nu numai de casa mea, dar și de neamul meu.
— Este suficient un fugar pe lume.
   Iulia închise caietul și adăugă în mintea ei, alături de visul ce încă îi stăruia în minte, aceste ultime cuvinte. Se sculase copleșită de acel vis din care persista mereu ideea de a o părăsi pe bolnavă lăsând-o în grija lui Gabriel. Poate dacă ea nu mai era aici, doctorul va simți nevoia să o ocrotească, să o iubească și lucrurile se vor repeta ca acum câteva sute de ani. Dar atunci ar fi o fugară.
   Pătruns de gândurile sale, Gabriel intră în cabinetul asistentei șefe fără a bate la ușă. Se pierdu în momentul în care constată că de fapt acesta era gol. Rămase nehotărât în mijlocul biroului neștiind ce să facă. Dacă pleca, risca să dea nas în nas cu Doamna și să pară ca un hoț, iar dacă rămânea se punea în postura unui intrus prins asupra faptului. Rămase în așteptare și inspectă cabinetul în care se afla pentru prima dată. Încerca să găsească un cât de mic indiciu privind viața acestei femei atât de respectată de întreg personalul medical, dar nimic nu părea să trădeze că dincolo de a fi un lăcaș al spitalului, acest loc împrumuta ceva și din viața ei de dincolo de zidurile ospiciului. Își aduse aminte de plimbările pe care Doamna le făcea prin pădurea din jurul văii Lotrioarei. Era aici cu un scop anume și avea nevoie de înțelegerea femeii, nu a asistentei șefe. Într-un final se hotărî și părăsi cabinetul la fel de vijelios cum intrase. Spre norocul lui, nimeni nu părea a fi prin preajmă. Cum de nu se gândise? Înainte de orice va trebui să o vadă totuși pe Iulia în salonul ei, din postura de medic. Aproape că cealaltă Iulie, asistenta, dispăruse din gândurile sale. Așa cum îi spusese visul, asistenta luase o hotărâre și sigur va pleca din Lazaret. Mai mult ca oricând, visul din acea noapte era puternic ancorat în realitate și acum nu făcea decât să-l dezvolte. Era convins că Iulia era în salonul-debara în fața acelui caiet misterios şi că ochii ei erau plânşi. Știa deja ce o va întreba și ce o să i se răspundă. Un singur lucru nu putea să vizualizeze. Acea clipă când buzele lor se vor uni consfințind un sentiment care nu putuse fi pecetluit în acea noapte în care făcuse dragoste cu asistenta. Atunci buzele ei l-au respins vrând parcă să pună stavilă oricărei licăriri a inimii în fața unei posibile iubiri. Să fi știut ea că sentimentele lui vor fi medicamentul miraculos prin care o nebună îşi va recăpăta luciditatea și speranța? Și de ce o făcea? Era convinsă că nu ar putea să-l iubească? Într-un fel se simțea rănit în orgoliul propriu, dar pe de altă parte îşi dădea seama că ființa lui este dedublată în entități cu personalități și funcționalități distincte. Gabrielul-mental este rupt de lume, nu are sentimente, deci nu poate fi rănit și, dincolo de orice dubiu, este stăpânul necondițional al celeilalte entități, Gabrielul-om, personaj ascultător, chiar apatic, gata să se sacrifice fără niciun regret. Gabrielul-om era pregătit de multă vreme să iubească la comandă, să sufere sau să se bucure, să jignească sau chiar să laude, într-un cuvânt să viețuiască, pe un făgaș trasat cu grijă de acele urme pe care mentalul le întrezărea din când în când în oglinda vieții. Între urme, puteau exista pentru Gabrielul-om clipe de libertate în care strecura întâmplări născute dintr-o altă voință aflată în așteptare. Bătu de câteva ori în ușa salonului-debara. Nu auzi nicio voce răspunzând în vreun fel. Deschise ușa și intră. La masa din colț, Iulia părea cufundată în a descifra misterul caietului pe care singură îl construise. Când ridică privirea spre Gabriel, puteai vedea că pe fața ei străluceau urmele lacrimilor ce păreau a nu se mai opri. Privirile lor se întâlniră pentru prima oară de când se afla aici. Erau amândoi conștienți de dialogurile avute sub perdeaua ocrotitoare a întunericului. Acum îi vedea îndeaproape trăsăturile feței, dungile adânci ale suferinței care te împiedicau să descoperi adevăratul chip al femeii. Se apropie adăugând privirii ocrotitoare și un zâmbet încurajator.
— Te voi ajuta, Iulia.
— Pleacă, Gabriel! Pleacă! Nu vreau ajutorul tău.
— De ce, Iulia?
— Dacă nu pleci tu, pleacă ea.
— De unde știi? Ți-a spus ea că pleacă?
   Iulia își scutură puternic umerii vrând parcă să se elibereze de o greutate enormă care ar fi împiedicat-o să vorbească. De fapt vorbele sale erau guturale, scuipate cu multă caznă, dând impresia că acestea sunt făcute să trăiască doar în mintea ei.
— Am visat.
— Și eu am visat. Asistenta va pleca. Este decizia ei și va pleca spre binele tău. Ea știe că pot să te ajut.
— Cum poți fi așa de sigur că o poți ajuta?
   O altă voce, de această dată sigură pe ea și tăioasă, se auzise dintr-un colț aflat încă în umbră. Gabriel se întoarse.
— V-am căutat în biroul dumneavoastră.
— Știu, Gabriel. Și eu am visat. Am visat că mă vei căuta, am visat că vei veni aici și că aici trebuie să te aștept.
— Nu puteați visa. În visul meu eram doar eu și cele două Iulii. Dumneavoastră nu ați fost în visul meu.
   Se lăsă un moment de tăcere, după care Doamna îl întrebă oarecum zeflemitor.
— Tu chiar crezi în vise, Gabriel?
   Gabriel așteptă și el câteva secunde. Se întoarse spre Iulia, dar privirea acesteia era adânc pironită pe filele caietului, iar din bărbie continuau să cadă lacrimi ce se contopeau cu scrisul mărunt.
— Las-o să plângă, acolo în lumea ei lacrimile pot fi și durere și fericire. Vrei să o vindeci și ai început prin a-i aduce suferință.
— Vreau să o iubesc!
— Așa ți-a spus ție visul?
— Cine suntem noi să hotărâm dacă visele fac sau nu parte din viața noastră?
— Cine suntem noi să ne lăsăm conduși de vise? adăugă asistenta șefă zeflemitor.
— Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?
   Doamna se ridică brusc și părăsi salonul-debara. În clipa când fața ei ieși din umbră, sub lucirea puternică a razelor dimineții, Gabriel putu să fotografieze pe chipul ei o stare de adâncă emoție însoțită de cutele suferinței ce reușise să răzbească din adâncul sufletului. Părea chiar că, în colțul ochilor, două lacrimi se legănau gata să cadă. Privi în urma ei. Doamna se îndreptase spre poarta spitalului. Probabil în dorința de a-și regăsi echilibrul, se va lăsa pradă rătăcirilor prin albul nămeților din pădure. Gabriel se întoarse din nou spre Iulia și îi cuprinse fața în mâini obligând-o să-l privească în ochi.
— Voi vorbi cu asistenta să nu plece, așa că nu mai plânge.
— Nu o să te asculte.
   Gabriel nu luă în seamă remarca Iuliei și mâinile sale începură să-i șteargă urmele de lacrimi de pe obraji, apoi palmele se transformară în senzori de iubire ce treceau cu răbdare peste fiecare cută a obrazului, peste asprimea înghețată a gurii în încercarea de a scoate din încremenirea desenată de boală o altă ființă, femeia luminată de zâmbet și fericire. Exact ca în visul lui.
   Câteva bătăi ferme în ușă rupseră insula de liniște din biroul asistentei șefe. Doamna era așezată pe scaunul înalt postat în fața ferestrei ce dădea spre apele Oltului. Dincolo de fereastra închisă jucau razele unui soare palid printre crengile îmbrăcate într-o dantelărie albă, țesută din milioane de stropi de apă împietriți în matrițele frigului din noapte. Din când în când, câte o picătură se desprindea din vârfurile aplecate ale crengilor, alunecând pe alte ramuri și redevenind parte a sculpturii. O formă renăscută noapte de noapte pentru a se pierde departe de orice simțire artistică în albul zăpezii, din ce în ce mai mult scrijelită de văi înguste, urme ale curgerilor din copaci. Pe măsură ce soarele creștea în putere, auzul putea distinge zgomotul apei ce se aduna în streșinile vechi, iar mai apoi clipocitul șiragului de apă ce se strecura prin găurile dăinuite de rugină în tabla subțire. De afară, spre ființa așezată parcă de o veșnicie în fața unui tablou ce nu-și găsea echilibrul static, stropii de apă băteau cu insistență la o poartă nevăzută implorând găzduirea unui suflet prea mult surghiunit din propria ființă. Un suflet alungat care îmbătrânise așteptând să-și reia locul în ființa ce Domnul i-o hărăzise ca lăcaș. În urmă cu mulți ani această ființă ce părea atât de răbdătoare și primitoare cu alte suflete își golise existența de propriul eu dumnezeiesc alungându-l pe un tărâm în care nu exista iertare, ci doar remușcare. O remușcare perpetuă care pârjolea țărmurile credinței alungând speranța că oamenii ar putea totuși avea parte de iertare, mai ales de iertarea de sine. Privirile ei treceau prin pâcla de copaci sfredelind depărtarea în căutarea izbăvirii. Dar gândurile se încăpățânau să rămână prizoniere în carapacea ființei incapabile să întrebe și să răspundă. Printre ele, acea întrebare a lui Gabriel, concentra în ea esența unui răspuns mereu întârziat, mereu refuzat: „Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?”.
   Trupul ei se scutură sub impulsul unei tremurături ce părea a se fi instalat într-un corp lipsit de dorința de a se apăra, un corp care începea să-și reconstituie viața din amintiri depozitate cu grijă la periferia memoriei. În mâinile împreunate, ce până nu de mult atârnau desincronizate, se găsea o fotografie prinsă într-o ramă îngustă care tremura gata să alunece pe podea. Apoi mâinile se încleștară și fotografia se poziționă în lumina venind dinspre geam, iar privirea ei reveni din orizontul nedefinit învelind gingășia chipului unui copil ce strângea în brațe un clovn de lemn purtând o bluză albastră prinsă cu nasturi mari albi, iar pe cap un con roșu terminat în vârf cu o sferă de aceeași culoare ca bluza. Doamna fixă fotografia cu privirea și lăsă gândurile să alunece undeva într-un trecut pe care se străduise atâta timp să-l izoleze de viața ei.
   Încă nu împlinise șase ani, trăia alături de mama ei într-un apartament din Râmnicu Vâlcea aflat la parterul unui bloc cenușiu, un copil cu nimic diferit de sutele de copii răspândiți prin cartierele orașului. Un oraș la fel ca oricare oraș dintr-o țară care își punea amprenta pe viața oamenilor mult prea dureros dirijându-le traiul de zi cu zi. Ca în fiecare dimineață, oamenii plecau grăbiți spre clădiri în care ar fi trebuit să-și găsească rostul existenței, unii îndeplinind o profesie ca pe o corvoadă necesară traiului nu spiritului, alții, dimpotrivă, cuprinși de noblețea unei îndatoriri asumate prin conștiința formării. În drum, copiii erau abandonați în școlile de cartier pentru cel puțin o jumătate de zi, problema recuperării fiind adesea lăsată în voia sorții. Majoritatea se întorceau singuri acasă printre cozile de pensionari aflați în așteptarea alimentelor. Nu intrase bine pe ușă și copilul îi sări în brațe.
— Mamă, sâmbătă mergem în excursie pe valea Lotrioarei. Mă lași? Ne duce tovarășa.
— Mai vedem. Sâmbătă mi-am luat liber ca să stau cu tine.
— Dar, mamă, este prima mea excursie. Of, de-aș avea și eu un tată. El sigur m-ar lăsa.
— Dar ai un tată. Știi bine. Ți-am mai spus.
— Un tată de care trebuie să ne ascundem ca să nu mă fure. Ce fel de tată este acesta?
— Tatăl tău te iubește, dar te vrea doar pentru el.
— Nu puteai să te îndrăgostești de un român?
    Era o întrebare la care nu putea răspunde fetiței sale. De multe ori, privind înapoi, se întrebase și ea același lucru. Cum de a fost să fie? Dar, ori de câte ori se imagina cu un alt bărbat simțea că-și trădează propria fiică. Fiica pe care o are cu acel om există și nu și-ar putea imagina că în fața ei ar putea sta acum un alt copil. Cât de nedreaptă poate fi viața. Te îndrăgostești, iubești copilul născut din dragoste, dar nu mai iubești omul care ți-a dat această nouă iubire. Poți urî faptul că l-ai iubit? Că ți-a dăruit o minune în viață? Atunci a visat. A visat că fetița ei se pierdea printre copaci înghițită într-o prăpastie peste care vântul așternea mormane de nisip. Iar deasupra, se încăpățâna să plutească conul roșu al clovnului. Se sculă și se îndreptă spre bucătărie. Îi pregăti o prăjitură și hainele pentru excursie. Dacă nu ar lăsa-o, ar fi de acum înainte o prizonieră în propria ei viață. Și ce ar fi mai grav, fetița ei ar ajunge să identifice propria copilărie cu o traumă greu de acceptat la acea vârstă. Dar visul? Oare visul nu înseamnă nimic? Cu un gest aproape involuntar îndepărtă cu mâna din fața ei acea urmă de îndoială strecurată în suflet.
— Asta mai îmi lipsește, să cred în vise.
A doua zi, fetița se întoarse de la ușă și se repezi la clovnul ei.
— Mamă, îl iau cu mine să mă păzească de tata.
    Pe biroul asistentei, alături de fotografia ce își găsise în sfârșit un loc în acest lăcaș al uitărilor, un con roșu terminat în vârf cu o sferă albastră părea un obiect straniu ce aștepta să fie pus pe capul unui clovn, așa cum arăta fotografia. Era tot ce-i mai rămăsese de la fetița ei, când o căutaseră pe valea Lotrioarei în urmă cu 20 de ani. Avea din nou nevoie să privească acea fotografie din care doi ochi nevinovați puteau să o ajute să-și ofere iertarea de sine.
   În liniștea aparentă generată de simțurile Doamnei ce treceau din spațiul biroului în inima pădurii, lăsând să pătrundă în mintea ei doar plânsetul naturii sub razele din ce în ce mai puternice ale soarelui, bătăile din ușă se făcură în sfârșit auzite. Doamna așeză pe noptieră poza și alături conul roșu terminat în vârf cu o sferă albastră.
— Intră!
Gabriel deschise ușa doar atât cât să se poată strecura ca un hoț ce se ferea de privirile indiscrete ale personalului. Era pentru a doua oară în această încăpere și avea vagul sentiment că biroul nu mai era același. O privi pe asistenta șefă și primul impuls care îl cuprinse era să-și ceară scuze că a greșit camera. În fața lui era o altă femeie, parcă cu zece ani mai tânără și cu mii de apăsări lipsă, apăsări ce-și luaseră zborul lăsând lumina să dezvăluie o privire prietenoasă, umană. Apoi îi atrase atenția poza rezemată pe birou, poză din care oricui trecea pragul biroului îi zâmbea o fetiță care îi semăna leit Doamnei. Doamna își apropie mâna de fotografie părând să mângâie chipul ce transformase această încăpere dintr-un loc rece, singuratic, într-un birou primitor în care simțeai că ai în față nu doar respirația apăsătoare a spitalului ci și sufletul unui om.
— Este fiica mea. Ar trebui să aibă 25 de ani. Cred că ați fi de aceeași vârstă.
   Gabriel rămase în continuare cu privirea ațintită asupra fotografiei, doar că pe chipul lui se așternu acea expresie de tăcere interioară care exprima ceea ce cuvintele nu o pot face. Nu îndrăzni să o privească direct pe Doamna, aștepta neclintit ca ea să treacă peste această mărturisire. Câte fațete poate ascunde o propoziție atât de simplă, „ar trebui să aibă 25 de ani”. Eu am 25 de ani, eu sunt aici în fața unei mame și a unei amintiri. O amintire extrem de dureroasă. Dacă eu nu aș fi aici, dacă nu aș fi deschis această ușă. Dar această fotografie nu a fost ieri pe birou, iar Doamna nu pare mai apăsată de viață ci dimpotrivă, parcă este eliberată de orice supărare. Apoi conul roșu de lângă poză cu imensa bilă albastră în vârf, un albastru ce parcă stăruia în mintea lui, dar pe moment nu reușea să înțeleagă prea bine cu ce anume să-l asocieze.
— Sigur, ați venit să vorbim despre Iulia. Și despre vise, dacă nu mă înșel.
Gabriel ridică în sfârșit privirea spre chipul extrem de senin al Doamnei.
— Da, doamnă. Așa este. Dumneavoastră ați întocmit fișa Iuliei și mi se pare extrem de sumară.
— Corect. Eu nu am competențe să scriu mai mult decât am scris. Vedeți, oficial ea este pacienta spitalului, dar mai degrabă o putem considera o tânără adăpostită de noi. O tânără cu probleme psihice ale căror cauze ne sunt necunoscute. Ca atare și tratamentul este limitat. La fel și rezultatele.
— Dar măcar datele personale.
— Nu le știm. Nici nu bănuiți cu câtă ușurință pot dispărea sau apărea oamenii în aceste locuri.
— Poliția?
— Deocamdată, de niciun ajutor.
— Dar și-a spus numele, Iulia. Atât?
— Nici măcar atât. Îi spunem Iulia pentru că așa i-a spus tanti Crina. Orice referire la datele ei de identificare îi provoacă o criză.
— Își refuză originile.
— Așa se pare.
— Dar caietul?
— Am văzut caietul. Este ca un rebus pe care nimeni nu poate să-l descifreze. Doctorii spun că notițele ei nu au legătură cu boala ei, ci mai degrabă reprezintă un mod de a-și ține ocupată mintea cu un nimic care să îndepărteze orice manifestare reală a vieții. Sunt cuvinte fără sens.
— Asistenta pare să știe mai multe despre ea.
— Asistenta are și ea un nume, domnule doctor! spuse Doamna pe un ton dojenitor. Nu este o jucărie pentru doctori, mai adăugă ea la fel de răspicat.
— Nu mă înțelegeți greșit. Vreau doar să-mi limpezesc mintea. Nu pot să spun „Iulia” fără să fiu eu însumi confuz asupra persoanei pe care o vizez. Mai ales că..., se opri brusc și pe față îi apăru o umbră de îndoială. Iulia, asistenta, își ascundea semnul de pe braț, iar el l-a văzut într-un moment de intimitate. Are oare dreptul să divulge ceea ce doar el și ea știa? Ceea ce lui îi spunea că cele două ființe au ceva în comun, ar putea să însemne o pistă pentru aflarea adevărului, dar numai asistenta știa adevărul și doar ea ar putea măsura consecințele unei dezvăluiri. Va trebui să cerceteze lucrurile cu discreție, fără a răni pe nimeni.
— Mai ales că? reluă Doamna privindu-l țintă.
— Mai ales că cele două seamănă atât de bine. Par a fi gemene.
— A, da, așa este.
   În gândul ei, asistenta șefă încerca să afle dacă acest om, acest tânăr mai bine zis, are maturitatea de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Iubirea poate fi un tratament, dar poate fi și moartea definitivă a unui suflet. Gabriel părea gata să-și ofere trupul și inima unei ființe pierdute de lume. Din ce rațiuni? Din milă? Din orgoliul de a-și demonstra capabilitățile de medic? Din ascunzișul propriei nebunii? Dar dragostea? Ea unde este, dragostea? Ascunsă în cuvinte pe care el o să i le servească ca pe niște pastile de trei ori pe zi, înainte sau după masă. Dizolvată într-un ser al pasiunii prefăcute revărsată peste trupul unei femei fără apărare? Gabriel percepu acest moment de tăcere ca pe un semn de neîncredere. Ar fi vrut să-i vorbească despre visul lui, dar bănuia că va fi luat din nou în derâdere. Doamna nu credea în vise, doamna era o ființă normală, judecata ei nu putea trece dincolo de limitele raționalului, Doamna nu părea a purta în suflet sămânța fecundă a nebuniei care ne transformă uneori din oameni în zei. Dar el, Gabriel, simțea cu toată ființa sa că este supus unei alte gândiri, o gândire a unei existențe paralele căreia trebuia să i se supună. Acea gândire putea doar să știe de ce el, Gabriel-omul, trebuia să o smulgă pe Iulia din tenebrele unei lumi nepătrunse de om. Sau poate dimpotrivă, dorește ca el, mintea lui, să pătrundă în lumea Iuliei pentru a cunoaște viața pe care sufletul lui a avut-o de la începutul dumnezeiesc al încarnării sale. Oricare ar fi adevăratul motiv, știa că este gata să-și sacrifice sufletul oferindu-și în avans iertarea de sine.
Doamna luă un plic de pe masă.
— Am vorbit cu doamna directoare. Iulia este de astăzi pacientul dumneavoastră.
— Ați avut și dumneavoastră un vis?
— Nu, domnule doctor. Am avut un vis acum 20 de ani. Atunci poate ar fi trebuit să cred în el.

15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

 
— Oamenii au nevoie de prieteni.
— Într-o lume așa de mare este greu să ai prieteni. Unde este Iulia? Ea este prietena mea și are nevoie de mine.
— Într-o zi va veni. Sunt sigur. Dar eu? Eu nu sunt prietenul tău?
— Bărbații nu sunt prieteni. Ei rup păpușile.
— Care păpuși?
— Scrie în caiet.
— De ce ștergi ce scrii? De ce lași rânduri goale de cuvinte?
— Și sufletul este gol. Este gol de iubire.
— Nu Iulia. Sufletul tău are multă iubire de dat.
— Dar nu poate da iubire dacă nu și primește. Iulia poate da iubire. Și baronul.
— Dar eu sunt baronul. Nu-ți amintești? Am luat trupul său în acea noapte în care am privit împreună cerul și sufletul lui a revenit aici, pe Pământ. Iulia, am primit sufletul baronului. Eu sunt baronul Aaron von Pieler.
    Doctorul Gabriel întinse brațele spre Iulia. Aceasta se retrase într-un colț al salonului și închise ochii. Dacă este el? Iulia i-a promis că într-o zi baronul va sosi și o va îmbrățișa. Că mâinile lui îi vor cuprinde obrajii și orice urmă de spaimă va dispărea. Și atunci, sufletul ei va fi liber să iubească curat iar trupul ei va fi părăsit de demonii care o siluiseră. Doctorul Gabriel își apropie mâinile de chipul ei. Va face așa cum citise în caietul baronului. Îi va cuprinde fața și va modela palma sa urmând zbaterea de pe obrajii ei până când acea grimasă se va transforma în surâs iar privirea se va elibera de spaimă dând ochilor culoarea cerului. Încet, încet căldura palmei doctorului Gabriel se pierdu în fierbințeala care cuprinse fața Iuliei. Pielea se destinse, buzele se uniră, apoi altfel de cute își făcură simțită prezența sub mâna lui. Iulia zâmbea în prezența unui bărbat. Ridică capul spre doctor și privindu-l stăruitor în ochi îi spuse în șoaptă.
— Atunci, du-mă acolo.
Oare știa Iulia că el descoperise drumul spre acea încăpere încremenită în timp dar care părea plină de viață? Știa Iulia drumul? Nu dorea decât să păstreze în palmele sale căldura ce părea să aducă liniște și încredere în mintea Iuliei. O căldură care îi pătrundea și lui în sânge. Simțea că acea căldură o va putea înapoia Iuliei atunci când o va cuprinde în brațe și buzele lor se vor uni. Ajunseră în spatele turnului și Gabriel înlătură crengile așezate cu grija de a ascunde deschiderea oblică din peretele stâncii ce prelungea gardul spre malul Oltului. Îi luă mâna și se strecurară amândoi în întunericul galeriei ce cobora ușor. În liniștea absolută o auzi pe Iulia cum numără pașii, apoi, după un timp, glasul ei se pierdu sub vuietul apei. Galeria cobora pe o porțiune sub albia râului, după care urca în interiorul acelei peșteri aflată pe un mic intrând în albia Oltului. Pe la mijlocul galeriei, Iulia se opri și pipăi peretele căutând lampa. I-o dădu lui Gabriel. Acesta simți tremurul corpului fetei. Lumina se zbătu câteva clipe după care fețele celor doi răsăriră din întunericul apropiat. Se priviră câteva clipe în ochi, apoi Gabriel ridică felinarul deasupra capului și continuă să înainteze. Ajunși în peșteră Iulia se înfășură în blana așezată pe divan în timp ce Gabriel aprindea focul și lumânările așezate în candelabru. Lumina începu să scoată la iveală cele câteva obiecte de mobilier aflate de sute de ani în încăpere.
— Citește-mi!
   Iulia îi întinse doctorului cartea lui Jean-Jacques Rousseau. Acesta o luă mirat. Nu observase când Iulia o luase din salonul-debara. Înainte de a deschide cartea, Iulia indică printr-un citat de unde anume dorea să i se citească.
   Que je suis malheureuse ! j’ai besoin d’aimer, et je ne vois rien qui me plaise. Mon cœur repousse tous ceux qu’attirent mes sens.[1]
   Așadar ultima parte, cea dedicată lui Sophie. Avea certitudinea că Emile și Sophie nu erau doar simple personaje dintr-o carte ci mai degrabă tovarășii ei de viață. Cartea lui Rousseau putea fi pentru Iulia o poartă de intrare într-o altă lume, o lume simplă în care ea devenea stăpână pe viața personajelor uitând frustrarea pe care o simțea în lumea reală, cea încorsetată conveniențelor de conduită impuse prin regulile celui mai puternic. Am început să citesc.
   Son éducation n’est ni brillante ni négligée ; elle a du goût sans étude, des talents sans art, du jugement sans connaissances. Son esprit ne sait pas, mais il est cultivé pour apprendre ; c’est une terre bien préparée qui n’attend que le grain pour rapporter.[2]
   A fost suficientă o clipă de așteptare și Iulia dădu o nouă replică pasajului citit.
  Elèvée de la nature ainsi qu’Emile, elle est faite pour lui plus qu’aucune autre ; elle sera la femme de l’homme. Elle est son égale par la naissance et par le mérite. ^[3]
   Nu era pasajul care urma ci unul anterior. Echilibrul calculat al doctorului se clătină brutal la această demonstrație simplă, dar elocventă, de inteligență deosebită. Să deții o asemenea memorie poate fi o însușire neobișnuită dar deseori prezentă la bolnavii psihici cu o îndelungată manifestare a bolii, dar să combini secvențele memorate pentru a crea un dialog, sigur implică un grad ridicat de înțelegere. Întoarse la întâmplare câteva pagini intrând în acest joc al unui dialog între Rousseau-bărbatul, adică doctorul, și Rousseau-femeia, adică pacienta.
   Emile aime Sophie ; mais quels sont les premiers charmes qui l’ont attaché ? La sensibilité, la vertu, l’amour des choses honnêtes... *
   O lovitură de palmă pe canapeau veche îl făcu să ridice privirea. Iulia ridică o mână lăsând-o atârnată undeva în fața ei, dar ochii ei păreau să caute o imagine afișată undeva pe reflexul flăcărilor ce se zbăteau în cămin încercând să evadeze prin deschizătura din tavan. Apoi închise ochii și dădu replica.
   Les femmes ne sont pas faites pour courir ; quand elles fuient, c’est pour être atteintes.[4]
   Jocul putea să continue. Iulia deschise ochii și îl privi insistent pe Gabriel așteptând o nouă șarjă pentru un nou dialog, dar acesta închise cartea și se apropie de canapea. Îi cuprinse mâinile și, așa cum făcuse Emile când ceruse mâna Sophiei, îi acoperi palmele cu sărutări. Apoi privind-o în ochi, adăugă unul din multele paragrafe pe care și el le reținuse ca precepte ce făceau parte de mult, chiar înainte de a le înțelege, din conștiința sa. Transformă pasajul într-o mărturisire personalizată.
   Sois, chère épouse, l’arbitre de mes plaisirs comme tu l’es de mes jours et de ma destinée. Dût ta cruauté me coûter la vie, je te rends mes droits les plus chers. Je ne veux rien devoir à ta complaisance, je veux tout tenir de ton cœur.[5]
   Replica Iuliei nu se lăsă așteptată. La rândul ei modifică textul, ridicându-l la rang de răspuns. Eterna victorie a femeii asupra bărbatului.
   Homme, aime ma compagne. Dieu te la donne pour te consoler dans tes peines, pour te soulager dans tes maux : voilà la femme. ^[6]
   Îi cuprinse obrajii cu ambele mâini și o privi adânc în ochi. Buzele lor se apropiară și, înainte de a se uni, cuvintele se strecurară în umbra nopții ce cuprinse încăperea odată cu tot mai slaba pâlpâire a lumânărilor.
   Ô, délire ! ô, faiblesse humaine ! le sentiment du bonheur écrase l’homme, il n’est pas assez fort pour le supporter. ^[7]
   Ultima lumânare își opri și ea pâlpâirea. Umbrele începură să danseze odată cu zvâcnirile flăcărilor din cămin. Pe tavanul rotund al adăpostului candelabrul se prinse și el într-un dans nebunesc, amenințător. Un muget prelung se născu din inima stâncii ce-i adăpostea pe cei doi. Dar plânsul pietrei nu putea răzbi dincolo de zidul fonic pe care mințile, unite într-o singură trăire, îl ridicaseră între ei și lume. Uniți carnal și sufletesc, Iulia și Gabriel modelau universul plăcerii într-un spațiu în care nu era loc pentru altceva decât pentru iubire. O iubire care ardea trupurile, înrobea fără scăpare timpul care se zbătea să-și reia curgerea, o iubire ce descătușa lacrimile curate ale sufletului Iuliei la prima lui întâlnire cu curățenia trupească. Pojghița mucegăită în care corpul ei trăia de ani de zile, din acea seară a sacrificiului, se topi lăsând trupul să respire plăcerea împerecherii.
   Dincolo de micul univers rezervat plăcerii, furnicile umane care roiau cu simțul rațiunii treaz sau, dimpotrivă, haotic prin saloanele spitalului, se opriră încremenite când becurile atârnate începură să se clatine aruncând limbi de lumină amenințătoare deasupra capetelor, iar pereții se înclinară ca după o beție fără sfârșit. În acele momente panica se instaură ca stăpână absolută peste toate sufletele din Lazaret. Personalul medical și pacienții, toți se regăsiră în curtea ospiciului. Cutremurul trezise la viață cele mai confuze gânduri din mințile bolnave. Nici urmă de teamă în privirile lor. Părea că aceste ființe subordonate unui regim aproape spartan deveniseră stăpâne pe mințile personalului. Dacă omul normal trăiește panica amplificată și datorită grijii pe care o are pentru viața celor dragi, mintea bolnavului psihic nu recunoaște teama nici măcar pentru sine. Cumpăna unei clipe ce balansează viața înspre moarte este prilej de descătușare a celor mai ascunse secrete ale sufletului. Acele secrete ce nu pot fi divulgate pentru a nu te simți gol în mijlocul goliciunii în care trăiești se năpustesc pentru a îngenunchea și ultima fărâmă de împotrivire. Oare de câte ori nu se ascunsese în mințile lor dorința de a ucide? Era suficientă o singură clipă de înțelegere, pentru ca acea pastilă băgată aproape cu forța sau măcar cu amenințarea forței în gură să depoziteze în ascunzișul minții gândul răzbunării. Iar clipa răzbunării nu putea fi mai potrivită decât atunci când omul era încolțit de propria-i frică. A fost suficient un strigăt și, odată pericolul cutremurului trecut, un alt pericol se ivi în întunericul nopții. O masă de femei se năpustiră spre camerele personalului medical. Asistentele apucară să simtă primejdia și în loc să facă față situației prin escaladarea tensiunii cu o altă tensiune, prin proferarea de noi amenințări, cedară sentimentului de frică și se baricadară în spatele ușilor. Fuga asistentelor deveni cea mai puternică armă venită nesperat în sprijinul nebunelor, armă pe care o manevrau acum fără nicio stângăcie pentru a conștientiza simțul victoriei. Fiecare pacientă își striga cu furie propriul monolog războindu-se cu propria minte. Dar dincolo de războiul interior al trăirilor, trupurile ascultau de un singur comandament. Acela de a pedepsi femeile în alb. Rămase singure în curte, se dezlănțuiră fără teamă.
— Când vrea, Diavolul ia locul Domnului.
— Ce faci?
— Așa, singură?
— Care diavol?
— Proasto! Mă joc cu diavolul.
— Pe Dumnezeu nu-l vezi? E ascuns în mine?
— Fugi, nebuno!
— Simți?
— Aici, la inimă. Pune și tu mâna. Vezi cum bate? Ca clopotul de la biserică.
— Dă-mi și mie Dumnezeul tău.
— Dracul. Sigur că dracul este deasupra.
— Facem schimb?
— Îmi dai și mâncarea ta?
— Soro, hai spune-mi. Unde mi-ai dus copilul?
— L-am lăsat să zboare acolo sus, printre nori, și tu mi l-ai furat.
— Uite, după norul acela negru se ascunde de mine. Hai copile. Coboară.
O umbră țâșni din spatele turnului roșu, dar mult înaintea ei un răcnet se răspândi cu toată vigoarea peste capetele femeilor care se buluceau gata să spargă ușa camerei de gardă.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
   Apoi bastonul atât de bine cunoscut se abătu năprasnic asupra spinărilor femeilor care se grăbiră să părăsească care încotro câmpul de bătaie. Tanti Crina și bastonul ei erau puterea puterilor în această mică țară de femei incapabile de a înțelege viața și de a-și asuma conștiința propriilor fapte. Brusc totul reintră în normal. Bolnavele se întoarseră în saloanele lor și uitară că pentru o clipă au fost stăpânele ospiciului sub impulsul unei voințe comune, voință pe care nu ar fi avut vreodată puterea de a o descoperi în propriile ființe.
O ultimă încordare și trupurile se liniștiră, golite de putere dar pline de amintirea fiecărei clipe. Rămași strâns uniți, Iulia și Gabriel păreau să retrăiască frântura de timp care se înscăunase în subconștientul lor ca un perpetuum mobile căruia trebuie să i te supui ca parte componentă. O singură vorbă și cercul în care gândurile alergau fără a fi capabile de a găsi o ieșire se va sfărâma. Dar cine va arunca această primă vorbă? El, bărbatul, cel ce plănuise în detaliu acest experiment medical, sigur, în scopuri medicale, sau ea, ființa rătăcită într-o lume guvernată de coșmarul violului, ființă care pentru prima dată în viață își putea privi trupul cu respect și înțelegere? Timpul, scăpat din capcana întinsă de cele două minți, își recâștigase dreptul la continuitate. Clipele se scurgeau cu repeziciune încercând disperat să se sincronizeze cu bătăile celor două inimi ce păreau că nu vor găsi niciodată un ritm comun. Vorbele se încăpățânau să se acumuleze în tăcere fără a fi capabile să rostuiască o propoziție convenabilă. Gabriel simțea până în adâncul ființei fiecare bătaie a inimii Iuliei și încerca să facă față acestei presiuni. Va vorbi. Îi va spune. Obrazul ei se odihnea pe pieptul lui și simțea adierea ușoară a respirației. Ritmic, firele de păr se înălțau, apoi reveneau să-i mângâie pielea. Nu era oare iubirea un tratament ca oricare altul? La fel ca hipnoza, de exemplu? Încerca acum să-și amintească tot ce învățase despre hipnoză. Mai ales ar fi vrut să știe cam ce trebuie să-i spui pacientului când acesta se trezește la realitate. Dar la hipnoză nu medicul este cel care generează noua realitate. Ori el a alungat cu bună știință realitatea Iuliei, generând un univers fals, inexistent. Iar acum nu este capabil să-și readucă pacienta în timpul clipei prezente, exact în această clipă în care inima ei va bate o nouă secundă. O secundă a bucuriei sau o secundă a disperării. O secundă a speranței sau o secundă a pierzaniei. Tic-tac-ul inimii se prelingea nestingherit spre urechea minții iar mintea lui era incapabilă să întoarcă un semnal de receptare. Dar oare ea, mintea ei, aude tic-tac-ul inimii sale? Încercă să se concentreze, să alunge acel zgomot străin și să asculte dacă inima lui mai bate. Făcuse acest lucru de atâtea ori. Doar că acum din mintea lui nu voia să plece acest nou tic-tac pe care singur și-l asumase, nu ca medic, ci ca om. Simți pe piept cum buzele Iuliei se deschiseră.
— Mulțumesc, Gabriel.
Se ridică de pe pieptul lui, apoi adăugă:
— Dar nu vei ști niciodată pentru ce îți mulțumesc.

[1] Ce nenorocită sunt; am nevoie să iubesc şi nu văd nimic care să îmi placă! Inima mea respinge pe toţi cei pe care simţurile mele îi atrag.

[2]. Educația ei nu este nici strălucitoare dar nici neglijată; are păreri  fără a fi fost școlită, talente fără a studia artele, judecăți fără cunoaștere. Fără a ști, spiritul ei este antrenat  pentru a învăța; este un pământ bine  pregătit care nu așteaptă decât semințele pentru a rodi.

[3] Elevă la școala naturii la fel ca Emil, este crescută pentru el mai mult decât pentru oricine; ea va fi femeia omului. Ea este egalul lui prin naștere și prin merit.

* Emile o iubește pe  Sophie;  dar  care  sunt  primele farmece care   l-au atras? Sensibilitatea, virtutea, onestitatea...

[4] Femeile nu sunt făcute pentru a alerga; când ele fug, o fac pentru a fi prinse.

[5] Fie, dragă soție, arbitru al plăcerilor mele  așa cum ești și sensul zilelor mele și a destinului meu. Chiar dacă cruzimea ta m-ar costa viața, eu îți ofer drepturile mele cele mai dragi. Eu nu vreau nimic prin îngăduința ta, eu mă las  în seama sufletului tău.

[6] Omul, iubește prezența mea. Dumnezeu o permite  pentru a te consola în necazurile tale, pentru a alina suferințele tale: aceasta este femeia.

[7] O, nebunie! o, slăbiciune umană! Sentimentul de fericire zdrobește omul, el nu este suficient de puternic  pentru a și-o însuși.

În zorii zilei sau în miez de noapte, Când sufletul plânge sau când e în fapte, Există un semn, subtil sau clar, Ce poartă cu el o poveste adâncă, în dar.

Semn de recunoștință sau semn de ghinion, Ce poți citi în linii sau într-o privire adâncă, E mereu acolo, în umbra tăcerii, Ca un mesaj al vieții, cu toate tainele ei.

Uneori e un zâmbet, uneori e o lacrimă, O îmbrățișare caldă sau o ușoară răpăire, Semn de căldură sau semn de durere, Ce poartă cu el amintiri și speranțe sincere.

În labirintul vieții, semnele ne călăuzesc, Ne îndeamnă să credem sau ne-nvață să tăcem, Fie ele semn de recunoștință sau de ghinion, Rămâne în noi puterea de a le da un sens și un rost, ca-ntr-un dans de sioni.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

La fiction de Roald Dahl dans la vraie vie

L'histoire pour enfants de Roald Dahl, Matilda, contient aussi une part de vérité. Le portrait de Mathilde (avec de légers écarts par rapport à Mathilde reflété dans ses écrits) existe dans la vie de tous les jours. Cette personne faisait des permutations, des logarithmes, des équations de je ne sais quel degré, des calculs à la puissance 1000 sans utiliser la fonction calculatrice du téléphone, lisait depuis l'âge de 4 ans, voyait ses propres intérêts et passions tandis que sa sœur aînée lui faisait du vernis à ongles, et son frère regardait un match de football avec je ne sais quelle équipe argentine, si son père la sous-estimait, il enduisait la doublure de la veste qu'il portait le plus souvent avec de l'antisudorifique roll-on, il savait combien de temps il lui manquerait avec toutes les céréales dans son bol, elle savait aussi qui lui fournirait et avant qu'ils ne soient épuisés, elle choisirait toujours le lait de la même entreprise (parce qu'elle n'aimait que celui-là), elle pouvait aussi le savoir à partir de les regards combien verser pour ne pas inonder la nappe, elle savait comment ne pas se moquer des danses en marchant sur le pied de son partenaire, elle savait quand il allait pleuvoir avec une bien meilleure précision que l'application AccuWeather, elle sentait quand elle a été rejetée ou acceptée par ceux de Je le jure, elle s'est souvent sentie incomprise, même si elle comprenait tout le monde tout le temps, elle savait quelles étaient les raisons et les peurs de chacun, elle savait ne pas se laisser inférieure, elle savait se battre pour ses droits , pour la justice et la vérité. Pour elle, ce qui était juste comptait toujours. Il a toujours été une personne calme, terre-à-terre, mais tout aussi drôle. En chantant les efforts de tous, personne n’a été lésé ou ignoré.

Il a vu les intentions de chacun, ce qui anime chaque homme, ce qui le revigore, ce qui le déprime ou le fatigue. Elle savait à qui faire confiance et qui l’aurait laissé tomber dans une situation plus complexe. Cam pouvait presque imaginer à quoi s'attendre de chacun, comment ils réagiraient, ce qui les pousserait à coopérer ou à rejeter l'idée de coopération, comment ils parleraient à chacun individuellement. Personne ne pouvait la surprendre, elle connaissait la plupart des situations qui pouvaient survenir en cours de route.

Il pouvait voir la beauté naturelle des gens, et non la beauté artificielle, qu'ils se maquillaient, qu'ils mettaient du rouge à lèvres, qu'ils créaient un volume bouffant dans leurs cheveux, ou qu'ils étaient au gymnase en train de travailler sur tous leurs cheveux. groupes de muscles. Non, rien de tel, elle appréciait les gens pour ce qu'ils étaient, pas pour ce qu'ils voulaient paraître. Elle n'avait pas besoin de produits cosmétiques inutiles, le naturel était ce qu'il y avait de plus réel, c'est pourquoi elle était belle. Ce qui était le plus spécial chez elle, c'était le fait qu'elle appréciait les gens pour ce qu'ils étaient, pas nécessairement pour ce qu'ils offriraient ou prouveraient. Tout cela s'est produit parce qu'elle voyait les gens sous tous les angles, absorbait leurs regards, les lisait comme si elle lisait des romans. Elle avait hâte d'observer les détails de la personnalité de chacun, de tirer le meilleur de chacun, tout comme une abeille cueille le pollen des fleurs pour le transformer en miel.

En même temps, elle était modeste, elle réalisait ce qu'elle pouvait et ce qu'elle ne pouvait pas faire. Elle n’a jamais pensé un seul instant qu’elle pourrait tout faire seule. Il connaissait ses limites. Elle a compris qu'il y a des situations où elle a également besoin de consulter ses connaissances pour donner leur avis et agir en connaissance de cause.

Il avait une appréciation très fine et minutieuse des conséquences de ses propres actions et de la manière dont elles pourraient affecter son entourage.

Le personnage du livre de Roald Dahl pourrait trouver son équivalent moderne en la personne de Cecilia.

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Of mikið næmi

Lélegt næmi er gott á sinn hátt. Það er gott að vera næmur, láta í ljós eftirsjá okkar þegar einhver hefur upplifað minna skemmtilega atburði, vera með honum, hlusta á þá, hughreysta þá, skilja þá, lina þjáningar hans, andvarpa með þeim, gráta með þá, að vefja þá þegar þeir eru kaldir, binda þá þegar kötturinn klóraði þá (að það var líka þeim að kenna að hann klóraði þá, því þeir kunna ekki að leika sér með hann), setja íspoka á þá úr ísskápnum yfir tognuðum ökkla, þurrka tárin þeirra, gefa þeim lyf til að lækka hita, varasalva til að koma í veg fyrir að þau séu svona sprungin, sótthreinsa blæðandi naglaböndin þegar þau vissu ekki hvernig á að gera handsnyrtingu, þau vildu hafa neglurnar lengri en þær höfðu náttúrulega, því það er tískan, og nú er bara blóð á þeim, þá skulum við setja flugnanet, svo að þær bíti þær ekki svo mikið, sjúgi blóðið, berist ekki malaríu né gulusótt, tökum skordýraeitur, ef þau krefjast þess enn að fara inn í húsið, fáum líka viftu til að dreifa lyktinni af skordýraeitri, hafa gluggann á lofti svo að moskítóflugur komi ekki inn og lykt af skordýraeitri komi út. Stillum ketilinn þannig að hann gefi líka heitt vatn, ekki bara kalt, því þá þarf enn meiri aðgát. Hagkerfi taka í raun ekki tillit til einstaklingsbundinna þarfa fólks, þau eru frekar eigingjarn þörf eins manns.

Við skulum heldur ekki spara á ónæmisbætandi bætiefnum eins og C-vítamín, sem bragðast dásamlega sítrónuríkt og kostar ekki of mikið, það er á viðráðanlegu verði, þú getur fengið það úr einföldu límonaði, svo höfum við ekki ástæðu til að forðast að kaupa það .

Við skulum fá þær þykkar, dúnkenndar blússur, bara gott til að vera heima. Við skulum taka andlitsmaska þeirra, maska sem kemur í veg fyrir að krákufætur og tjáningarlínur komi snemma fram. Við erum of ung til að vera með hrukkur!

Almennt séð er næmni systir fyrir gjafmildi og umhyggju, en hvað gerum við þegar það fer úr böndunum, nær nýjum hæðum, hefur engin takmörk? Er það enn gagnlegt, heilbrigt, vel skilið næmni? Nei auðvitað ekki. Nú þegar er eitthvað í hegðun okkar brakandi og þetta næmi er aðaleinkennið. Það væri við hæfi að spyrja okkur spurninga: "Af hverju er ég svona?", "Er ég að ýkja?", "Hvað er það sem veldur því að ég fæ svona ákafar viðbrögð við í rauninni léttvægum hlutum?"

Þú munt finna svarið glatað einhvers staðar í fortíð þinni. Kemur næmnin sem við erum að tala um vegna áfalls lífsþáttar? Tókstu ekki eins langan tíma og þú bjóst við í prófi og síðan þá hefur þú ákveðið að gefa allt upp og haldið að það sé ekkert vit í því lengur? Fékkstu ekki tækifærin sem þú varst að vonast eftir? Varstu ófær um, vegna aðstæðna, að gera eitthvað sem þú ætlaðir þér? Ef svarið er „já“ við að minnsta kosti helmingi þessara, þá erum við ekki beinlínis að tala um næmi, heldur um aukaverkanir á hluti sem gerðust, sem særðu okkur um stundarsakir og skildu eftir sig ógróið sár algjörlega.

Hvernig var hægt að lækna svona sár? Klóra það meira og meira. Sitjandi og greinandi, hvaðan kemur þessi reiði samfara næmni? Þú hafðir hugrekki til að fara í ég veit ekki hvaða sænska háskóla. Og þegar þú ert 19 ára þarftu virkilega hugrekki, til að taka flugið, yfirgefa foreldrahús, frá héraðsbæ, einmitt til stórrar háskólamiðstöðvar. Og það sem á að sjá, leiðin til velgengni og áhugaverðra deilda til að fara framhjá í ferilskránni, er ekki aðeins stráð af friðsælum augnablikum, að hún er ein sem finnst gaman að öskra, öskra, niðurlægja nemendur fyrir að bera ekki þetta norðurlandamál fullkomlega fram - germönsku, að ég þekki tíðirnar ekki fullkomlega, að ég nái ekki tökum á málfræði og setningafræði... samt fullkomin? Ég veit ekki einu sinni hvað væri fullkomið, hversu fullkomið væri og ég held að huglæg fullkomnun ætti ekki að skipta máli. Ef það voru einhver hlutlæg viðmið, þá já, það er þess virði að fylgja þeim, reyna að ná þeim, því þannig er raunverulega hægt að mæla og fylgjast með framförum. En ef þetta eru markmið sem aðeins ein manneskja vill, en hinir vilja þau ekki, þá þýðir ekkert að bera okkur saman, engu að síður getum við ekki metið eða vegið neitt af því sem við heyrum. Víst er að sá sem niðurlægir nemendur fyrir að vita ekki fullkomlega hefur hjarta skógarfræðings sem fellur tré á færibandi án þess að horfa á það sem hann skildi eftir sig. Já, matsviðmiðin eru mjög hlutlæg, hvernig getur þú sem 58 ára kona, sem hefur aðeins umkringt þig sænsku allt þitt líf, litið svo á að 19 ára nemandi verði að vera jafningi þinn í leikni, leikni ? Við erum þarna til að læra, ef við fæðumst tilbúin til að læra myndum við ekki skrá okkur í neina sérhæfingu og það er það, hvað þyrftum við ef við vissum það nú þegar? Var það ekki ódýrara, engin leiga, engar lestarferðir, engir heimavistir, engin aðild að bókasafni, enginn matur auk margra annarra tækja? Það er fyndið hvað gerist þegar 58 ára konur dæma þig út frá eigin gildum. Þetta er eins og nemandinn hugleiðir 8 ára barn. Hann getur varla skrifað á sínu eigin tungumáli á þessum árum, hvað þá á ensku, frönsku... Væri það ekki áfall að fara að skamma hann af hverju hann hefði ekki tíma til að ná fullkomlega tökum á efninu? Á meðan? að sá sem veitir einkatíma verður óljós í tjáningu? Tími, það er, hann hefði getað samið við móður sína um að biðja hana um að fæða sig 5 mánaða, ekki 9 mánaða, eins og eðlilegt er, að koma fyrr í heiminn, læra fyrr, bara vegna þess að það er það sem manneskjan vill sem gefur kennslu. Það er líka spurning um jarðtíma. Svo lengi sem við búum á sömu plánetunni höfum við öll sama tíma, 24 klukkustundir, ekki lengur.

Þessi huglæga fullkomnun annarra gefur tilefni til hvers kyns viðkvæmni. Það er heldur ekki skynsamlegt að þrá að snerta það. Við vitum ekki hvað sá sem er ekki ánægður með okkur vill. Við vitum ekki hvað hann hugsar, hvernig hann hugsar, hvað hann vill, hvað hann vill ekki, hversu mikið, hvað, hvernig og að hve miklu leyti.

Huglæg fullkomnun annarra er lamandi, bæði tilfinningalega og staðreyndalega. Ef nemandinn er niðurlægður í hvert sinn sem hún opnar munninn, mun hún þá samt treysta því að hún eigi möguleika á að verða góður sænskumælandi? Mun hún enn finna styrk, í djúpum sálar sinnar, til að halda áfram, til að vilja æfa sig, lesa, bæta sig, þar til hún nær mælsku, takti og tónleik tungumálsins? Nei, það er engin leið. Hann hafði góðan ásetning sem féll í sundur á leiðinni.

Huglæg fullkomnun annarra hægir á sér, bælir niður. Eins og að láta kennarann skipuleggja hvert hljóð hvenær á að segja það, hvernig á að segja það. Myndi þessi námstækni ekki hræða þig? Hvar er ástríðan, sjarminn, óreglulegasta og fjölhæfasta fegurðin í tungumálinu? Hvenær hefurðu tíma til að einbeita þér að orðaforða, málfræði, setningafræði og hvað hún vill þegar fókusinn er alltaf á hvernig þú talar? Verður það ekki hindrun sem þú getur ekki yfirstigið? Lagað eins og með krossapróf. Þú hefur komið að spurningu sem þú veist ekki rétt svar við, þó þú hafir þegar svarað henni vel. Hvað ertu að gera? Festist þú þarna og heldur ekki áfram, bara vegna þess að þarna veistu það ekki? Það væri mikill missir, bæði fyrir matsmanninn og fyrir þig (í fyrsta lagi).

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Förlåt mig för detta barnsliga infall

Förlåt mig, kom tillbaka till mig som förut

Jag älskar dig för mycket och jag kan inte leva utan dig

Förlåt mig för detta barnsliga infall

Förlåt mig, kom tillbaka till mig som förut

Jag älskar dig för mycket och jag kan inte leva utan dig

Det var tiden för "Jag älskar dig"

Vi två levde lyckliga i våra drömmar

Det var tiden för "Jag älskar dig"

Och så ville jag flyga med vingarna

Jag ville uppleva andra kärlekar

Andra "jag älskar dig", andra "alltid"

Men det är dig jag drömde om på natten min älskade

Förlåt mig för detta barnsliga infall

Förlåt mig, kom tillbaka till mig som förut

Jag älskar dig för mycket och jag kan inte leva utan dig

Det var att vilja och veta

Allt i livet, för snabbt kanske

Det var att upptäcka livet

Med sina sorger, sina glädjeämnen, sina galenskaper

Jag ville leva som tiden

Spåra mina timmar, leva i nuet

Ju mer jag levde, desto mer älskade jag dig ömt

Förlåt mig för detta barnsliga infall

Förlåt mig, kom tillbaka till mig som förut

Jag älskar dig för mycket och jag kan inte leva utan dig.

Un băiat simpatic, George...

Un băiat introvertit, George...

Un băiat amuzant, George...

Un băiat cum nu am mai întâlnit până acum, George,

Un băiat pentru care orice atenție contează, George,

Un băiat căruia îi plac poeziile, George,

Un băiat expresiv și artistic, George,

Un băiat care chiar vrea să ne plimbăm cu hidrobicicleta, George...

Un băiat care chiar vrea să stăm să povestim la picnic, George,

Un băiat cu care se poate merge la cinematograf, piese de teatru, George,

Un băiat cu gusturi simple, dar bine alese, George,

Un băiat curajos și hotărât, George,

Un băiat cărui îi plac revistele vechi de modă, George,

Un băiat care cu fiecare ocazie, aduce mai multe flori, bomboane, George,

Un băiat ale căror poezii mă atrag tot mai mult, George,

Un băiat care scrie, taie și rescrie și de 1000 de ori, până să exprime exact ce își dorea, George,

Un băiat cu care merg la vecina ce dă meditații la spaniolă, George,

Un băiat care, dacă rămân în urmă cu învățatul, mă meditează și pe mine, George,

Un băiat care ascultă cam același gen de muzică, George.

George, amintirile mele legate de tine, cum te-am cunoscut și cât de mult mi-a plăcut cum scriai, cum mâncai pizza, cum râdeai la glumele mele (că în mod normal, doar eu râd), cum râdeai de mine câteodată, cum ne plimbam pe alei, cum mergeam amândoi cu motocicleta, pe autostrada Soarelui, depășind limita de viteză, cu pletele în vânt, lipsiți de griji, cum știam să ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine, să ne ridicăm moralul, să ne distrăm prin crâșme, să mergem la meciuri de fotbal, să țipăm și să scuipăm semințe, să ne jucăm cu pisica mea de rasă Nebelung, să îmi dai un stilou de care te-ai plictisit, ți-l reparam și te bucurai foarte mult. Dulci amintiri, păcat că ai plecat cu nu știu ce proiect in Brazilia. Nu e nimic, erai tânăr, cum ar spune Otilia din ,,Enigma Otiliei" aveai visele tale și trebuia să ți le îndeplinești. Mai sunt atâtea fete, dar de proiectul acela chiar aveai nevoie. Te înțeleg, nu mi-ai lăsat multe poezii, dar eu le voi păstra, amintirea lor va înflori din ce în ce mai mult când le voi citi, răsfoi, când mă voi bucura de scrisul tău și de ce ai vrut să exprimi prin acele rânduri.

Le printemps de mon coeur

Un gentil garçon, George...

Un garçon introverti, George...

Un drôle de garçon, George...

Un garçon comme je n'en ai jamais rencontré auparavant, George,

Un garçon pour qui chaque attention compte, George,

Un garçon qui aime les poèmes, George,

Un garçon expressif et artistique, George,

Un garçon qui veut vraiment nous emmener faire un tour en vélo hydroélectrique, George...

Un garçon qui veut vraiment qu'on s'assoie et raconte des histoires lors du pique-nique, George,

Un garçon avec qui aller au cinéma, qui joue, George,

Garçon aux goûts simples mais bien choisis, George,

Un garçon courageux et déterminé, George,

Un garçon qui aime les vieux magazines de mode, George,

Un garçon qui, à chaque occasion, apporte plus de fleurs, de bonbons, George,

Un garçon dont les poèmes m'attirent de plus en plus, George,

Un garçon qui écrit, coupe et réécrit mille fois jusqu'à exprimer exactement ce qu'il veut, George,

Un garçon avec qui je vais chez le voisin qui donne des cours d'espagnol, George,

Un garçon qui, si j'ai du retard dans mes apprentissages, médite sur moi aussi, George,

Un garçon qui écoute à peu près le même genre de musique, George.

George, mes souvenirs de toi, comment je t'ai rencontré et combien j'ai aimé la façon dont tu écrivais, comment tu mangeais de la pizza, comment tu riais de mes blagues (parce que d'habitude je ris seulement), comment tu te moquais de moi parfois, comment nous avions l'habitude de marcher dans les ruelles, comment nous roulions tous les deux en moto, sur l'autoroute du Soleil, dépassant les limites de vitesse, les cheveux au vent, insouciants, comment nous savions nous faire du bien, nous remonter le moral, nous amusez-vous dans les pubs, allez aux matchs de football, criez et crachez des graines, jouez avec mon chat Nebelung, donnez-moi un stylo qui vous ennuyait, je le réparerais et vous seriez très heureux. Doux souvenirs, dommage que tu sois parti avec je ne sais quel projet au Brésil. Ce n'est rien, tu étais jeune, comme dirait Otilia de "Otilia's Enigma", tu avais des rêves et tu devais les réaliser. Il y a tellement d'autres filles, mais tu avais vraiment besoin de ce projet. Je te comprends, tu ne l'as pas fait. laissez-moi beaucoup de poèmes, mais je les garderai, leur souvenir s'épanouira de plus en plus quand je les lirai, les feuilleterai, quand j'apprécierai votre écriture et ce que vous vouliez exprimer à travers ces lignes.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Skáldskapur Roalds Dahls í raunveruleikanum

Barnasaga Roalds Dahls Matildu hefur líka sannleikskorn. Andlitsmyndin af Matildu (með lítilsháttar frávik frá Matildu sem endurspeglast í skrifum hans) er til í daglegu lífi. Þessi manneskja var að gera umbreytingar, lógaritma, jöfnur af ég veit ekki í hvaða gráðu, útreikninga að krafti 1000 án þess að nota reiknivélaraðgerð símans, lesa frá 4 ára aldri, sjá eigin áhugamál og ástríður á meðan eldri systir hans var að naglalakka hana og bróðir hennar var að horfa á fótboltaleik með ég veit ekki hvaða argentínska liði, ef faðir hennar vanmat hana þá smurði hann fóðrið á jakkanum sem hann klæddist oftast með svitalyktaeyði, hann vissi hversu langur tími mun renna upp af öllu korninu í skálinni hennar, hún vissi líka hver myndi útvega henni og áður en hún kláraðist myndi hún alltaf velja mjólk frá sama fyrirtækinu (því hún var bara hrifin af því), hún gat líka sagt frá útlitið hversu mikið á að hella fyrir til að flæða ekki yfir dúkinn, hún kunni að láta ekki hlæja sig að dansleikjum með því að stíga í fótinn á maka sínum, hún vissi hvenær það myndi rigna með mun betri nákvæmni en AccuWeather appið, hún fann þegar hún var hafnað eða samþykkt af þeim sem voru í ég sver það, fannst hún oft vera misskilin, þó hún skildi alla allan tímann, hún vissi hverjar ástæður og ótta allra voru, hún vissi að láta sig ekki vera síðri, hún kunni að berjast fyrir réttindum sínum , fyrir réttlæti og sannleika. Fyrir hana skipti alltaf máli hvað var sanngjarnt. Hann hefur alltaf verið rólegur, jarðbundinn maður, en jafn fyndinn. Með því að syngja viðleitni allra var enginn látinn óréttur eða hunsaður.

Hann sá fyrirætlanir allra, hvað lífgar hvern mann, hvað hressir hann, hvað dregur niður eða þreytir hann. Hún vissi hverjum hún ætti að treysta og hver hefði svikið hana í flóknari aðstæðum. Cam gæti næstum ímyndað sér hvers megi búast við af hverjum og einum, hvernig þeir myndu bregðast við, hvað myndi fá þá til samstarfs eða hafna hugmyndinni um samvinnu, hvernig þeir myndu tala við hvern og einn. Enginn gat komið henni á óvart með neinu, hún þekkti flestar aðstæður sem gætu komið upp á leiðinni.

Hann gat séð náttúrufegurð fólks, ekki gervifegurð, að það myndi farða sig, að það myndi setja á sig varalit, að það myndi búa til dúnmjúkt bindi í hárið eða að það væri í ræktinni að vinna við allt sitt. hópar vöðva. Nei, ekkert svoleiðis, hún mat fólk fyrir það sem það var, ekki það sem það vildi líta út fyrir að vera. Hún þurfti engar óþarfa snyrtivörur, eðlislægðin var hin raunverulegasta, þess vegna var hún falleg. Það sem var sérstakt við hana var sú staðreynd að hún mat fólk eins og það var, ekki endilega það sem það myndi bjóða eða sanna. Allt þetta gerðist vegna þess að hún sá fólk frá öllum sjónarhornum, gleypti augum þess, las það eins og hún væri að lesa skáldsögur. Hún var fús til að fylgjast með smáatriðum persónuleika hvers og eins, að taka það besta úr hverjum og einum, rétt eins og býfluga safnar frjókornum úr blómum til að vinna úr og breyta í hunang.

Á sama tíma var hún hógvær, hún gerði sér grein fyrir hvað hún gat og hvað ekki. Henni datt aldrei í hug eitt augnablik að hún gæti gert þetta allt sjálf. Hann þekkti sín takmörk. Hún skildi að það eru aðstæður þar sem hún þarf líka að hafa samráð við kunningja sína til að segja álit sitt og starfa með vitneskju um málið.

Hann hafði mjög vel og vandlega skilning á afleiðingum eigin gjörða og hvernig þær gætu haft áhrif á þá sem í kringum hann voru.

Persónan úr bók Roalds Dahls gæti fundið nútímaígildi sitt í engri annarri en Ceciliu.

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

Meglepetések az új lakásban

Miután az új lakásba költözött, pontosabban minden holmiját magával vitte, Cecilia egyre több természetellenes dolgot kezdett felfedezni. Például bútorokat mozgatott, és egy ponton recsegést hallott a falban. Cecilia érdeklődve egy kicsit megkocogtatta a falat a körmével, a vakolat pillanatok alatt leszakadt, gyönyörű lyukat tárva a falon. Így szorgalmas és elhivatott építtetőink átlátszó szalaggal fedik le a lyukakat, amelyekre meszelik. Finoman szólva is furcsa lenne, de azt is mondhatnánk, hogy ez csak a világ szeme által végzett munka. Földrengés vagy ilyesmi esetén mit csináljunk az ilyen falakkal? Ráesnek a bérlőkre, mielőtt kiszabadulhatnának a lakásból.

Aztán a mosdóba akarta vinni a törlőkendőket, a fürdőszobában mi mást talált, egy dupla sajtburger szendvicset, amit egy hónapja ott felejtettek, de szinte tökéletes állapotban. Már semmiképp ehető, de elképesztően jól néz ki. Van még csomagolás cordon bleu-ból, almás pite Hornbachból, osztrák sonka (a legfinomabb sonka építőknek), Martinel kolbász, úgy tűnik, hogy az emberek a német minőséget részesítik előnyben az elfogyasztott ételekben, ez csak egy megfigyelés.

De ezek az oldalmérnökök kicsit álmosak, mert otthon felejtették a mechanikus ceruzákat, notebookokat, nem tudom hány tollat. Ceciliának megfelel, nagyon jól jön neki, ha négyes és kettes osztályzatokat tesz, mert a szíve csak ezt engedi. Akinek sikerül hetest szereznie a tesztjein, az tényleg tud valamennyire angolul. De szerinte nem lenne nehéz, hisz az erőfeszítésnek mindkét irányból kell jönnie, nem csak az egyik ad, a másik kap. Ráadásul úgy véli, hogy ez nagyon jól megkönnyíti a tanulást, de ebben a képességében kicsit elbizonytalanodik, a gyerekek tesztjeinek elolvasásával szeretné meggyőzni magát. Hidegnek tűnik, de belül meleg, érzékeny, sőt gyerekes szív rejtőzik. A túl nagy gyerek akarástól nem idegeskedik, még nevet is, ha meglátja az asztalt a nappaliban, ugyanazt a régi asztalt a nagyszülei lakásából. Mennyire firkált, zsírkrétával, színes ceruzával, vízfestékkel rajzolt maradt a fia 2-3 éves korából. Amikor kicsomagol, látja a korábbi évek kifestőkönyveit, azt látja, hogy milyen ügyetlenül, mégis imádnivalóan színezett ki minden szereplőt, minden házat, minden részletet a képeken, milyen jól ment a színezéshez. Nem hagyja ki az üzeneteket tartalmazó kártyákat sem, amelyeket idősebb korában, körülbelül 5 éve kapott. Voltak olyan mondatok, amiket be kellett volna fejeznie, például: "Ha lenne egy virágom, odaadnám neki...", Ha megköszönném anyámnak, megtenném, mert... " rövid szövegei hála, karácsonyi ajándék egy nénitől.

Szép emlékek, de a meglepetések a lakásban nem maradnak el, folytatódnak. A parketta mindig csikorog, amikor Cecilia rálép. Hasonló hangjegyeken az ajtók is nyikorognak, amikor kinyitod őket. A fiókok kiesnek az éjjeli szekrényből, amely az egyetlen éjjeliszekrény a hálószobájukban. Mit mondhatunk a gyerekszobáról? Minden doboz, amiben a játékaikat tárolják, egymásra csapódik, ráadásul leírhatatlanul hideg van. Minden szobában átlagos a hőmérséklet, csak a fiam szobájában elviselhetetlenül hideg. Az ablak dupla üvegezésű volt, de nem volt jól rögzítve, hiányzik egy hőszigetelő réteg is.

Cecilia figyelmeztette, mit fog kezdeni a fiával, aki egyébként is állandóan arcüreggyulladást kap, és gyakran kell megküzdenie az orrával, mert hasonlít rá? Kapucnis fürdőköpenyt rendelt, hogy állandóan viselje, beleértve az alvást is.

A mennyezeti lámpa egyben diszkófényt is ad, mert mindig villog, kicsit idegesít írásnál, olvasásnál, körömvágásnál, de szobai világításnak úgy jó, ahogy van, egyelőre. A jövőben hidegebb világítású csillárt fog vásárolni, mert cseresznye egyenruhája van, és nem szereti, ahogy a cseresznye sárga fényben néz ki. A lilát viszont szereti, és ha kék a fény, akkor az egyenruha lilának fog kinézni, amit elbűvölőnek találna, hogy sokkal érdekesebb, látványosabb egyenruha lenne, mint amilyet eddig megszokott. hosszú évek.

Összegezve mindazt, amit a szűkölködőknek sikerült Cecília lakásba költözéséig megcsinálni, sok meglepetés ért, és minden szobában sár a padlón, ételmaradékok, ottfelejtett tárgyak, de lakható lakás, elég meleg van, néhány szobában működik a tévé, a hűtő, az internet, és reméljük, működni fognak tovább, nincs vége, mivel novemberben fúj a szél, minden tönkremegy, és a bérlők a hibásak, a vezetékek régiek, hogy hőérzékenyek, hogy egy rakás technikai részlet, amitől megborzongunk, nincs értelme, megnehezítik az életünket, és fontos lenne, hogy mindenhez hozzáférjünk, amíg a teljes összeget fizetik. ár, nem fele vagy negyede. Miért kapjon rossz jegyeket a gyerek, mert nem fejezte be hajnali kettőig az érettségi dolgozatát, miért kellett volna megromlott az étel a hűtőben, mert nem állandó az áram, a hűtőben el van szedve az étel és büdös, a a gyermek megeszi, majd szüksége van rá az iskola vagy a meditáció alóli felmentés alól, hogy nem tudja magát olyan állapotba hozni, amelyben van? Miért kell neki pótolnia ezeket az órákat? Szándékosan kihagyták? Vajon szándékosan nem azt tette, amit mások elvártak tőle, vagy nem volt módja? Igen, inkább mondd meg nekünk, ki akar ítélkezni mások felett, akik nem. Manapság, ha nincsenek egyenlők, nem tud.

Kevesen vannak, akik igazán megértik, leülnek és elemzik a helyzeteket. A vagyontalanoknak mindenre ugyanolyan esélyekkel kell rendelkezniük, mint a vagyonosoknak. Ez nem lehet akadály. Ha felvételt akar adni a biológiára, és meghibásodik az internetje, hogyan tekinthet meg speciális értekezéseket? A szülőknek gondoskodniuk kell a gyermek tudás- és kiteljesedési igényéről. A szülők vigyázzanak, nem ez a probléma. A probléma ott kezdődik, hogy ki tudta olyan jól, hogyan kell mindent beállítani. Cecilia, ha törődik gyermeke jövőjével, fossza meg őt néhány kifogástól (aki bocsánatot kér, önmagát vádolja), a "talán túl egyszerű" senki által meg nem emésztett magyarázatoktól, amiket évek és évek múltán ad majd ki. Tedd meg neki a szívességet, és költöztesd át egy olyan városba, ahol több lehetőség kínálkozik, ne hagyd, hogy olyan helyzetekbe kerüljön, amelyeket egykor megbánni fog.

Unforgettable, that's what you are

Unforgettable though near or far

Like a song of love that clings to me

How the thought of you does things to me

Never before has someone been more

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too.

Uforglemmelig

Uforglemmelig, det er det du er

Uforglemmelig, men nær eller fjern

Som en kjærlighetssang som klamrer seg til meg

Hvordan tanken på deg gjør ting med meg

Aldri før har noen vært mer

Uforglemmelig på alle måter

Og for alltid mer, det er slik du forblir

Det er derfor, kjære, det er utrolig

At noen så uforglemmelig

Tenker at jeg også er uforglemmelig

Uforglemmelig på alle måter

Og for alltid mer, det er slik du forblir

Det er derfor, kjære, det er utrolig

At noen så uforglemmelig

Tenker at jeg også er uforglemmelig.