You searched for: "poems for childrfluturii"
No results found!
Random creations :)
Viața
Când femeia-n chinuri grele
Dă naștere printre urlete unui bebe...
Ea se gândește - apoi la ce e viața
Și de ce Dumnezeu își împovărează creația?
Mama trece prin depresie...
Nu știe care-i calea spre conversie...
Nu știe de ce această luptă cu sine
Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?
Nu înțelege care-i sensul vieții...,
De ce totul este - atât de monoton,
De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...
Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!
Atunci..., în toiul nopții,
Îngrijorată, indecisă și stresată
Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață,
Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...?
Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale,
Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale
pe un magnetofon...,
La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare
Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon ,
la sfârșit de cale.
Ca să știi
Nu-ți ascund că-mi reprezint viața ca pe un joc de Scrabble,
femeia ca pe o linie în acest joc de alungat gândurile tulburi
norii umbroși ai tristeții
cred că fericirea se ascunde în lucrurile mici
mocnește-n atomii minusculi,
nevăzuți,
așteptând doar o răsuflare celestă
nu-ți mai zic că mai toate femeile se omoară după Scrabble,
dacă n-ai văzut o pasăre colibri dând din aripi
n-ai cum să înțelegi,
Larrousse e prea mic pentru câtă nevoie avem de cuvinte,
fiecare punct câștigat e cât un Waterloo,
cât un Picasso veritabil,
Les Demoiselles D`Avignon erau jucătoare de Scrabble,
la fel Galileo Galilei,
Giordano Bruno,
Hristos…
pietrele din Stonehenge,
giganții din In***cenzure*** Paștelui,
sunt urme ale unui joc de Scrabble intergalactic,
însuși Dumnezeu iubește jocul de Scrabble
ca să știi...
Toamnă eternă
Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.
Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.
Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.
Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.
Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.
Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte
Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte,
Să aprindem cîte o lumînare, la a lor morminte.
Căci fără voia lor, au fost mitraliaţi,
Murind atunci, femei, bărbaţi, copii şi fraţi.
Nici cînd, să nu-i uităm vreodată,
Pe aceşti eroi, ce nu mor niciodată.
Prin noi trăiesc, ei luminîndu-ne cărarea,
În cinstea lor, să le aprindem lumînarea.
Să nu uităm nici cînd, acel decembrie sîngeros,
Căci pentru noi atunci, o revoluţie a fost.
Românii cu toţii, la libertate atunci ei au visat,
Dar sînge mult, în ţara noastră s-a vărsat.
Şi au murit la revoluţie şi tineri şi bătrîni,
Fiind îngropaţi atunci, unii ca nişte cîini.
În gropi comune, aruncate trupurile lor,
Să fie identificate, niciodată nu a fost uşor.
Şi li s-a dat atunci la toţi, un nume de martir,
Şi în cinstea lor, un monument este în cimitir.
Pe el e scris, cu litere de aur al lor nume,
Să nu ne uiţi, nici cînd în veci române!
Satul meu (despre Satul Varnița)
Satul meu nu-i ca altul,
Satul meu eu deosebit!
La noi aici în sat.
Copiii, adulții, profesorii, bunicii
Sunt strânși legați.
Avem un sat prietenos,
Că pe oricare-l primește bine,
Iar mai ales când vine iarna,
Poți vedea copii cu sania.
E vesel aici la noi
Vesel dar nu ca la voi!
Atunci când vine primăvara,
O mireasă merge flori îmbătătoare,
Iar când vine vara,
Vezi copiii furând cireșe de la oameni,
Deci ,când toamna sosește.
Oamenii de roadă bogată se bucură.
Așa e satul meu
Am un sat deosebit.
Autor Zamurca Alina 🌷
Urme de pași
În mod iluzoriu, spațiul se extinde și
timpul se diminuează; viziune întunecată,
dimensiune emoțională. Poate că încă mai
putem simți pulsul cosmic, atunci când viața
ne inversează simțurile ; într-un mod spiralat
și sincron cu mișcarea pământului. Există riscul
de a ne pierde definitiv; a privi o boltă cerească
răsunătoare. Suntem într-o cameră plină de amintiri,
cameră pe care pașii tăi o ocolesc mereu.
Sentimentele noastre de iubire sunt pline până la
refuz de ecourile unor vise de mult uitate, vise
ce aparțin trecutului îndepărtat. Pe retină,
noi orizonturi eratice și eterne emerg din pâcla
unei tangibilități cubice; granule de cuarț cristalizat
în cronometre; ciclice precum notele muzicale sau
precum cifra zero; clepsidre care atârnă pe pereți
și care conțin nisip fierbinte. Un timp sonor în
liniștea înserării; bătrânețe privind în oglindă;
cer convex și cristalin; ca o lentilă. În zilele caniculare,
vederea poate suferi distorsiuni; o fată numită
morgana sau un tărâm al iluziei; substituirea realității ;
existență umană, care provine din praful cosmic;
devenit lut; Dumnezeu, un Sculptor; tu și cu mine,
un singur trup având un ochi unic spiritual; cubic
sau la puterea a treia; privirea care arde totul,
în fiecare zi; Creație; Asemănare. Chiar dacă
sunt mai mult decât tangibile, ideile noastre
sunt concepute pentru a fi, totuși, în sine;
ideea de sine; ideea de lepădare de sine
pentru sfințire. Lumea se schimbă și dispare
odată cu trecerea timpului. Dumnezeu rămâne.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Viața
Când femeia-n chinuri grele
Dă naștere printre urlete unui bebe...
Ea se gândește - apoi la ce e viața
Și de ce Dumnezeu își împovărează creația?
Mama trece prin depresie...
Nu știe care-i calea spre conversie...
Nu știe de ce această luptă cu sine
Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?
Nu înțelege care-i sensul vieții...,
De ce totul este - atât de monoton,
De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...
Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!
Atunci..., în toiul nopții,
Îngrijorată, indecisă și stresată
Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață,
Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...?
Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale,
Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale
pe un magnetofon...,
La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare
Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon ,
la sfârșit de cale.
Ca să știi
Nu-ți ascund că-mi reprezint viața ca pe un joc de Scrabble,
femeia ca pe o linie în acest joc de alungat gândurile tulburi
norii umbroși ai tristeții
cred că fericirea se ascunde în lucrurile mici
mocnește-n atomii minusculi,
nevăzuți,
așteptând doar o răsuflare celestă
nu-ți mai zic că mai toate femeile se omoară după Scrabble,
dacă n-ai văzut o pasăre colibri dând din aripi
n-ai cum să înțelegi,
Larrousse e prea mic pentru câtă nevoie avem de cuvinte,
fiecare punct câștigat e cât un Waterloo,
cât un Picasso veritabil,
Les Demoiselles D`Avignon erau jucătoare de Scrabble,
la fel Galileo Galilei,
Giordano Bruno,
Hristos…
pietrele din Stonehenge,
giganții din In***cenzure*** Paștelui,
sunt urme ale unui joc de Scrabble intergalactic,
însuși Dumnezeu iubește jocul de Scrabble
ca să știi...
Toamnă eternă
Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.
Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.
Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.
Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.
Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.
Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte
Şi în Decembrie, în fiecare an să ţinem minte,
Să aprindem cîte o lumînare, la a lor morminte.
Căci fără voia lor, au fost mitraliaţi,
Murind atunci, femei, bărbaţi, copii şi fraţi.
Nici cînd, să nu-i uităm vreodată,
Pe aceşti eroi, ce nu mor niciodată.
Prin noi trăiesc, ei luminîndu-ne cărarea,
În cinstea lor, să le aprindem lumînarea.
Să nu uităm nici cînd, acel decembrie sîngeros,
Căci pentru noi atunci, o revoluţie a fost.
Românii cu toţii, la libertate atunci ei au visat,
Dar sînge mult, în ţara noastră s-a vărsat.
Şi au murit la revoluţie şi tineri şi bătrîni,
Fiind îngropaţi atunci, unii ca nişte cîini.
În gropi comune, aruncate trupurile lor,
Să fie identificate, niciodată nu a fost uşor.
Şi li s-a dat atunci la toţi, un nume de martir,
Şi în cinstea lor, un monument este în cimitir.
Pe el e scris, cu litere de aur al lor nume,
Să nu ne uiţi, nici cînd în veci române!
Satul meu (despre Satul Varnița)
Satul meu nu-i ca altul,
Satul meu eu deosebit!
La noi aici în sat.
Copiii, adulții, profesorii, bunicii
Sunt strânși legați.
Avem un sat prietenos,
Că pe oricare-l primește bine,
Iar mai ales când vine iarna,
Poți vedea copii cu sania.
E vesel aici la noi
Vesel dar nu ca la voi!
Atunci când vine primăvara,
O mireasă merge flori îmbătătoare,
Iar când vine vara,
Vezi copiii furând cireșe de la oameni,
Deci ,când toamna sosește.
Oamenii de roadă bogată se bucură.
Așa e satul meu
Am un sat deosebit.
Autor Zamurca Alina 🌷
Urme de pași
În mod iluzoriu, spațiul se extinde și
timpul se diminuează; viziune întunecată,
dimensiune emoțională. Poate că încă mai
putem simți pulsul cosmic, atunci când viața
ne inversează simțurile ; într-un mod spiralat
și sincron cu mișcarea pământului. Există riscul
de a ne pierde definitiv; a privi o boltă cerească
răsunătoare. Suntem într-o cameră plină de amintiri,
cameră pe care pașii tăi o ocolesc mereu.
Sentimentele noastre de iubire sunt pline până la
refuz de ecourile unor vise de mult uitate, vise
ce aparțin trecutului îndepărtat. Pe retină,
noi orizonturi eratice și eterne emerg din pâcla
unei tangibilități cubice; granule de cuarț cristalizat
în cronometre; ciclice precum notele muzicale sau
precum cifra zero; clepsidre care atârnă pe pereți
și care conțin nisip fierbinte. Un timp sonor în
liniștea înserării; bătrânețe privind în oglindă;
cer convex și cristalin; ca o lentilă. În zilele caniculare,
vederea poate suferi distorsiuni; o fată numită
morgana sau un tărâm al iluziei; substituirea realității ;
existență umană, care provine din praful cosmic;
devenit lut; Dumnezeu, un Sculptor; tu și cu mine,
un singur trup având un ochi unic spiritual; cubic
sau la puterea a treia; privirea care arde totul,
în fiecare zi; Creație; Asemănare. Chiar dacă
sunt mai mult decât tangibile, ideile noastre
sunt concepute pentru a fi, totuși, în sine;
ideea de sine; ideea de lepădare de sine
pentru sfințire. Lumea se schimbă și dispare
odată cu trecerea timpului. Dumnezeu rămâne.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.