RĂSARE LUNA...

AMINTIRI DE CIOCOLATĂ (24. 03. 2018)

Cu mentă, cu alune sau fistic

te răsfăţam în miezul nopţii,

câte-o tabletă, un  nimic

pentr-un sărut în faţa porţii...

Cu lapte, caramel sau aerată

voiai să guşti, să savurezi

făr' a gândi că, vreodată,

în mine, nu ai să mai crezi...

Dar eu, cel mincinos, perfid,

îţi dăruiam câte-o bucată

cu care ridicam un zid

ce-avea să îmi fie cazemată...

Puneam tabletă pe tabletă,

zi după zi, ceas după ceas,

făr' a simţi că, incompletă,

îmi era viaţa şi... în impas!...

Acum văd ceasurile toate

cum tac pe veci, nu mai ascultă

de-a' mele sfaturi idioate,

cum tac şi întruna mă insultă...

Şi văd în mine zidul care

s-a ridicat, fără să ştiu,

doar din bucăţile de sare

ascunse în sufletu'mi pustiu...

Şi văd în mine zidul care

s-a ridicat, mai altădată,

doar din bucăţile de sare

ce-au fost, cândva, de ciocolată...

Şi văd în mine zid îngust,

pătrunzător, plin de licheni,

ce s-a învechit de-atât dezgust

şi-a putrezit printre coceni...

Căci, bate vânt de disperare

în sufletu'mi, de dor de-o fată

ce mi-a fost, cândva, alinare...

Azi, amintiri de ciocolată...

CĂLĂTOR STRĂIN (13. 02. 2018)

Se duce noaptea la culcare

când ziua în taină poposeşte

printre clădiri cu felinare

la care nimeni nu soseşte...

De strajă, stat-au noaptea întreagă

şi, obosite, se aşează

pe cai pierduţi în zarea largă

la care sufletu'mi veghează...

Tu te-ai trezit mult mai devreme...

Cocoşii tăi cântau pe când,

de demoni, încercai a nu te teme,

dar te temeai de al tău gând...

În prispa'ţi au cântat cocoşii

cu mii de clipe înainte!

Tu nu-i auzi căci, pene roşii

te-au prins în mreje, jurăminte!...

Şi n-ai văzut cum dimineaţa

s-a prefăcut într-o sulfină

şi n-ai simţit în tine viaţa

cerându-şi rolul de verbină...

În nopţile de sărbătoare...

Ştiu că visezi dar, în zadar,

dacă nu rogi această floare

să îţi vindece un gând hoinar...

Verbina, numai dânsa, ştie

a ne fi leac desăvârşit

de aceea, o sădeau prin vie

romanii şi cei din Egipt...

Or, dacă astă iarbă sacră

ne-ar fi salvat de dor, de chin,

am fi aflat ce ne consacră...

Iubirea sau un alt destin!

Căci, a iubi nu e un drept,

nu e pedeapsă de la zei,

ci e destin de înţelept

pe care nu-l primeşti, ţi-l iei!

Încă e timp, de înţelegi

că tu eşti soarta, eşti puterea,

întinde mâna să alegi

iubire pură, nu durerea!

Întinde mâinile amândouă,

nu obosi, mai e puţin

şi alte mâini pline cu rouă

te-or mângâia, ţi-or fi alin!

Se duce noaptea la culcare

când ziua în taină poposeşte,

printre clădiri cu felinare

un călător străin soseşte...

ABSTRACT (18. 07. 2018)

Tu eşti doar calea, nu iubirea,

iubirea'mi, tu, nu eşti,

ci eşti pedeapsa'mi, izbăvirea,

povestea unei poveşti!...

Nu mai plânge maică dragă, că și codri te jelesc,

Cu ochii stinși în zori de seară,

în apus te învelesc.

Nu mai plânge maică dragă, de-oi piere să-mi jelești,

La morminte să dai de-o seamă,

Doar tu-n împărăția mea ești!

Nu mai plânge maică dragă, și în sat oi da de veste, ca atât când plângi tu mamă, ca atât să putrezesc.

Nu mai plânge maică dragă, chiar de-n cavou mă învelești,

că te-oi privi de-o seamă,

Doar de sus, să vezi cât te iubesc!

Nu mai plânge maică dragă, că și florile-s în grădini,

dar ca tine nici-o floare, un trandafir prins printre spini.

Două mâini bătrâne
Ce-au legănat mereu
Cobaiul suflet negru
A unui mic flăcău.

Din firul amintirii,
Cu păr alb și bălai,
Ținea în brațe casa
Un vis si cu un trai.

Cocioaba era mică,
Dar plină de lumină,
Căci taina era sfântă –
Iubirea cea divină.

Ochii blânzi priveau
Cu frică și credință,
Era a mamei pace
Și-a mamei umilință.

Ajuns flăcău înalt,
Cu harnică voință,
Păstra în piept un dor
Și-un strop de pocăință.

Zi de zi venea,
Cu sufletul plecat,
Să pupe mâinile
Ce l-au legănat.

Dar mâinile acum
Nu-l mai întâmpinau,
Trecuse vremea, tainic,
Și-n vise-l așteptau.

Anca Acatrinei 

Mamă, suflă-mi pe suflet cum îmi suflai pe genunchi când mă durea,

Împarte-mi drumurile, în bune și rele, cum părul, când mă pieptănai, mâinile tale mi-l împărțea.

Ia-mi durerea de pe inimă cum mi-o luai când fruntea-mi sărutai...

Mamă, liniștește-mi cu vocea ta lină, gândurile rele, vocea cu care când eram mică povești îmi spunea.

Unica fiinţă Mama mea, icoană sfântă, Mama mea, suflet de pâine, Tu eşti unica fiinţă Care în sufletul meu veşnic va rămâne. Va trece timpul peste mine, Va trece timpul peste noi, Dar tu vei fi unica fiinţă Care mă va apăra de vânt şi ploi. Pentru tine, scumpă mamă, Aş trece munţii în zbor, Căci tu eşti acea fiinţă Care mi-ai dat un viitor. În faţa ta mă închin Şi multă sănătate îţi doresc, Căci tu eşti unica fiinţă Pe care cu adevărat o iubesc. poezie de Vladimir Potlog

Mama mea, tu eşti anume

Cea mai dulce de pe lume,

Sǎ am eu întreaga viaţǎ

Miere, zahǎr şi dulceaţǎ.

Tu m-ai învǎţat anume

Cǎ averea doar un fum e,

Cǎ în viaţa asta mare

Sǎ am parte de-alinare.

Mama mea, mi-ai spus anume

Basme, cântece şi glume,

Ca inima mea sǎ ştie

Sǎ trǎiascǎ-n bucurie.

Eu nu sunt destul de mare

Ca sǎ pot sǎ-nvǎţ mǎcar,

De pe carte, o urare,

Şi nu sunt destul de mare

Ca sǎ-ţi dau un dar anume.

Dar îţi dau o sǎrutare,

Ici, pe obrajor,

Şi pe mâna asta care

Mǎ-ngrijeşte-n fiecare

Zi, cu-atâta dor!

Mamă dragă te ador .

de Marian Adrian Darosi

                                  Mamă dragă, mama mea,

                                  Azi, cu drag de ziua ta

                                  Ți-aș da-n dar un ghiocel

                                  Alb, firav și mititel.

                                  Lâng-acest ghiocel mic

                                  Aș pune o scrisoare-n plic,

                                  Dar cuvinte nu găsesc 

                                  Să îți spun cât te iubesc.