ÎNTREBĂRI...

Bineînțeles că îmi amintesc. Îmi amintesc totul, ca și cum s-a întâmplat ieri. Totul e atât de viu și de proaspăt în memoria mea, încât îmi amintesc până și mirosul tufelor de gențiene care acopereau căsuța vecinilor mei, făcând-o să pară și mai mică decât era în realitate. 

În acea căsuță locuiau trei persoane: un bătrân împreună cu surorile lui, două femei vârstnice. 

Și-mi amintesc că bătrânul stătea seara târziu pe prispa din fața căsuței sale, citind Biblia, în timp ce surorile lui trebăluiau prin gospodărie sau prin curte. Oh, cum aud și acum țârcăitul acelui greiere, ca pe-un ecou îndepărtat și cum văd cu ochii minții culorile amestecate și nehotărâte ale amurgului, în timp ce ultimele raze de soare, sfârâiau în regrete linia orizontului...

Și mai presus de toate, liniștea, liniștea, care se lăsa greu, ca o copertină de catifea, peste un ultim act... înainte ca toate să amuțească, o liniște nefirească, în opoziție totală cu zarva de peste zi.

Îmi amintesc că era o seară plăcută, caldă, de mai. Mierlele încă mai cântau sporadic, spărgând în triluri scurte, liniștea care domnea peste întreaga zare. Iar bătrânul, aplecat peste ceaslovul său, bolborosea cuvinte slavone numai de el știute. Îi vedeam profilul străluminat din-dărăt de o flăcăruie cars îi tremura umbra peste peretele casei, sfințidu-l cu o aură nepământească.

Cele două surori, își terminaseră treburile și stăteau așezate la picioarele bătrânului patriarh, ascultând în muțenie, pierdute-n contemplare, propovăduiala cea de taină. Când și când, cufundacul îi ținea greierului isonul, întregind astfel, acest tablou cu atmosferă rembrandtiană, unic în felul său, creându-mi peste timp o amintire sacră de neuitat.

Și-mi amintesc că se făcu târziu. Era miezul nopții. Una dintre surori, se ridică, oftând din greu, și luând sfeșnicul îi luminează calea bătrânului către odăile pregătite pentru culcare. Abia acum pot observa că bătrânul este adus de spate, purtând parcă întreaga greutate a lumii. 

Poate că exagerez ușor, dar cel puțin așa mi se părea mie și în orice caz cred că mă pot gândi ca "întreaga lume" putea să fie, măcar, acel colț de rai, care se mărginea la o căsuță, mică, pierdută-n tufe de gențiene cu miros de tămâie sfântă. 

    De dorul tău inima mi s-a frânt,
    În zori de zi rămas fără cuvânt,
    Nu mai există-n mine rai sau iad,
    Spre care să zbor, spre care să cad...
    
    Căci de urăști, porți iadu-ntreg cu tine,
    Iar de iubești, așa cum se cuvine,
    Întregul rai ți se deschide-n sărbătoare,
    Străluminat de stele, lună și de soare…

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

    Acolo, urmele ne-am lăsat umili, 
    Precum le-au lăsat şi alţi pelerini, 
    Ce-au fost, cu mult, înainte de noi,
    Doar umbre ce şterg pereţii cei goi... 
    
    Acolo, cu-întrebări multe în glas, 
    În lumina cerului ţinut de Atlas, 
    Am atins nemişcarea, c-un simplu gest,
    Stârnind în fuioare, praful celest... 
    
    Rătăcind printre zei, cu privirea pierdută, 
    Răspuns nu găsesc, căci statuia e mută, 
    Doar frânturi de ecou cântate în lire 
    Ce-mi pare că sunt înspre-a morţii jelire... 
    
    Marmura albă, translucidă şi grea, 
    Străluceşte în soare precum o stea, 
    Salvând înspre ţărm vapoarele-ntregi 
    Ce poartă într-ânsele, mii de pribegi…

De-ai vrea, din nou, să-mi dărui numai mie,
Ce mi-ai promis aseară, ca pe-o apă vie,
Eu tot m-aș mai preface și a doua oară,
Doar pentru tine, în șoapte de vioară...

Întotdeauna am dat răspuns chemării tale,
Urcând un munte, coborând o vale,
Pășind pe nori, pe raza albă-a lunii,
Uitând de toate și de orice simț al rațiunii...

Și-am să te sorb mereu cu aceeași lăcomie,
Pierdut pentru o clipă, în dulce nebunie,
Tu, doar să mă-nvelești cu umbra-ți fină,
Și să-mi săruți pe pleoape roua plină...

Să mă ferești de orice soartă rea,
Căci liber ca o pasăre, să zbor, aș vrea,
Să mă ascund după a lunii paravan,
Și să nu-mi cheltui roua ochilor în van...

Aș fi vrut să mă întrebi cum mă simt acum.
Și poate că ți-aș fi răspuns: un pic fragil,
Ca o rază de soare ascunsă de nori, ca un fum,
Ca un zâmbet, abia început, de copil...

Aș fi vrut să te-ntreb unde-ai fost, unde ești.
Și poate că mi-ai fi răspuns: aici, lângă tine,
Pe drumul ce duce spre porțile cerești,
Cercetând lumina ce-nclină coloane latine...

Aș fi vrut ca dintre toate a cerului petale,
Să-mi dăruiești o clipă, să-ți dăruiesc un an,
Și poate c-aș fi pus o catedrală-n palma mâinii tale,
Ca-n ochii tăi să pierd un val, sau poate un ocean...

Dar ce-am vrut eu, acum, nu se mai poate.
Curând ai să-nțelegi și tu, ce am aflat și eu:
Un univers întreg ni s-a opus și ne desparte,
Sanctificându-ne iubirea ca pe-un uitat trofeu...

încă un vis lăsat

printre crinii imperiali

când mă voi trezi

știu unde este

amurgul cade

ca o cortină

peste neliniști febrile-

în hamac doar amintiri

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melankólia

Micsoda tuskó, micsoda jajgatás ősszel...

És a vad fa üvölt -

Hangzik a fülkagylóban egy bumm,

A hölgy pedig szánalmasabban kezdi.

- Figyelj, te, oké, kicsim!

Ne sírj és ne félj...

Halld, milyen keményen a mélyből,

Neki a föld hív minket...

Târziu în noapte ai apărut 

M-ai mângâiat pe gene

Și am simțit că m-am pierdut

Sub stelele viclene

Nici norii nu se apropiau

De a ta lumină vie

Căci stelele te înconjurau 

Cumva făcând magie

Și printre crengile de brazi

Strecori a ta lumină 

Căci strălucirea ce o posezi

E a ta,mândră lună.

Vara se topise-n zare,

Sorbind razele de soare;

Năluca ei cuprinde valuri

Și mai bântuie pe dealuri.

Frunzele -și luară zborul,

Lăcrimându-si dorul;

Roiau în forfota de vânt, 

Strecurandu se -n pământ  

Pasărea tăcu-n grădină, 

Se pitulă sub streașina,

Tremurând ușor din aripi

De la frigura unor stropi,

Gura Cerului, febrilă

Cerne ploaie fără milă, 

Pomii murmură-surdină, 

Scârțâind din rădăcină .

Toamna suflă cu brumă, 

Iar veșmântul ei de -aramă 

Îl presără pe trupul ud,

Zdrentuit, aproape nud..

Norii se târăsc la vale,

Schimɓăndu-și formele,agale;

Pașii calcă prin noroaie, 

Se pierd în negură, șiroaie...

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Să văd această lună atât de frumoasă,

Cum nu mai moare, ci are să învie,

Toamna noastră cea drăgăstoasă.

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Să văd sufletele oamenilor cum înfloresc,

După ce-au ofilit de-atâta necaz și durere,

Să văd fețele lor cum au să strălucesc'.

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Să văd țara asta atât de minunată,

Cum are să scape de această corupție,

Și are să fie mai liberă ca niciodată.

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Care, din păcate, va rămâne doar un vis,

Și care nu se va împlini în această lume,

Un vis mut, un vis frumos de nedescris.