Dialog cu Brumărel.

Sub cerul blând, cu zbor de rândunici,

Se-ntinde fluviul larg, cu glasuri mici,

Dunărea curge sublim mângâietoare,

Legănând păduri, câmpii și izvoare.

În ape joacă umbrele de plopi,

Maluri verzi ascund tăcuți cocori,

Vântul aduce miros de fân cosit,

Iar timpul pare-n valuri adormit.

Stoluri de pescăruși zidesc văzduhul,

Cu aripi albe, mângâind vălătucul,

De nori ce-și caută odihna lin,

În apa fluviului, oglindă de senin.

Dunărea, fluviu splendid, fără sfârșit,

Leagăn de viață, drum necontenit,

Îmbrățișezi anumite ținuturi felurite,

Aduci cu tine prin valuri, clipe liniștite.

Delta, în toamnă, e o poezie pe apă,

Capodoperă superbă, minunată,

Iar toți care o văd, pot să priceapă,

Căci a fost de Dumnezeu creată.

Un miracol natural, ce taină revărsă,

Când în anotimpul melancoliei se arată,

Peisajul ce mintea schimbată-ți lasă,

Din memorie, nicicând n-o să dispară.

Delta șoptește că totul rămâne,

Valul poartă un început fără sfârșit,

Iar toamna, în tăcerea ei, ne amintește,

Frumusețea nu moare, negreșit.

În noaptea rece, de cristal,

Pe cer o stea răsare,

E semn divin, e semn regal,

E zi de sărbătoare.

În Betleem, orașul mic,

O taină se împlinește,

Nu e palat, nu e nimic,

Doar ieslea ce sclipește.

Acolo Pruncul s-a născut,

Iisus, al nostru Mântuitor,

De îngeri mulți e cunoscut,

Ce-i cântă osanale în cor.

Păstorii vin să se închine,

Cu inima curată,

Speranța lumii acum vine,

Iubirea-adevărată.

E pace-n suflet și în gând,

E liniște deplină,

Dumnezeu, pe acest pământ,

Ne-a dăruit lumină.

Când se-aude clopotul bătând,
Și te pleci cu fruntea la pământ,
Simți o pace-n suflet coborând,
Mai există ceva sfânt.

Când privești la pruncul ce zâmbește,
Și iubirea-n inimi se trezește,
Iar speranța-n lume nu sfârșește,
Mai există ceva sfânt.

Când te-ntoarce dorul către casă,
Unde pâinea caldă e pe masă,
Și de griji străine nu-ți mai pasă,
Mai există ceva sfânt.

Când mai ai cui spune o poveste,
Și primești o mângâiere, blând,
Câtă vreme dragostea mai este,
Mai există ceva sfânt.

Când un râu își caută cărarea,
Și se-nchină munților și marea,
Când în rugăciuni găsești iertarea,
Mai există ceva sfânt.

Când mai poți să plângi de fericire,
Și găsești în toate o sclipire,
Cât trăim sub cer, în omenire,
Mai există ceva sfânt.

Nu credeam că voi ajunge vreodată adult. Îmi amintesc cu drag de copilărie: n-a fost perfectă, dar a fost copilăria mea. Dacă e toamnă, atunci îmi place să povestesc despre toamna copilăriei mele.

Parcă îmi aduc și acum aminte: atunci când venea toamna, eram și bucuros, dar și trist. Bucuros pentru că se apropia ziua mea, fiind născut în luna Brumărel. Dar, în același timp, simțeam tristețea începutului de școală. Ca orice copil, nu-mi doream să încep școala. Acum însă, ce n-aș da să dau timpul înapoi și să retrăiesc acele clipe, când eram mic și nu aveam nicio grijă!

Când cădeau frunzele din pomi, păreau că formează un covor pe care noi, micii școlari, pășeam. Când călcam pe ele, mă simțeam ca un prinț dintr-un basm. Sentimentele de atunci nu mai pot fi trăite. Am încercat să le retrăiesc, dar n-am reușit; pesemne că s-au pierdut odată cu copilăria și copilul din mine. Bucuria de copil este una dintre cele mai curate, mai pure și mai mari bucurii. Bucuria unui copil este sinceră și minunată. Iar când uiți să fii copil, uiți bucuria adevărată.

Dar, cum spuneam, începerea școlii aducea cu ea oftaturi și suspine. Pentru mine, școala era o închisoare, iar la vârsta aceea nu puteam pricepe de ce trebuia să merg acolo. Lecțiile, temele – nu-mi erau deloc pe plac. Singura alinare venea în pauze, când mă jucam cu ceilalți copii.

Acum să vă povestesc o întâmplare din copilăria mea. Într-o dimineață, când trebuia să merg la școală, nu am vrut să mă duc. Îmi adusesem aminte cum învățătoarea ne spusese despre o boală numită pojar: bube roșii pe piele, febră și altele. Un coleg se îmbolnăvise, iar învățătoarea ne atenționase să fim atenți, iar dacă apar simptome, să le anunțăm imediat. Atunci mi-a venit ideea să mă prefac bolnav de pojar, ca să stau acasă.

Când bunica a plecat să-mi aducă pachetul pentru ghiozdan, am luat repede o cariocă roșie și, cu „talentul” meu de copil, mi-am desenat pete pe față. Numai pe față, pentru că nu știam că pojarul apare pe tot corpul. Bunica, văzându-mă cu fața plină de puncte roșii, s-a panicat și s-a repezit la mine, începând să mă controleze. Când și-a dat seama că petele se șterg cu șervețelul și că erau doar pe față, m-a trimis imediat la școală, dar nu înainte să râdă cu poftă de isprava care-mi trecuse prin cap.

Rupe toate lanțurile răutăților,

Și-n inimă să fie din nou senin,

Alungă o secundă, grija greutăților,

Bucură-te de tot, ca un copil.

Lasă lumina blândă să te vindece,

De tot ce ieri a fost amar și greu,

Nimic din lume să nu te împiedice,

Să fii curat și bun în pieptul tău.

Adună raze calde de la soare,

Și dă-le mai departe celor triști,

Fii pentru alții binecuvântare,

Cât timp pe acest pământ tu mai exiști.

Simplitatea este cheia fericirii,

Un joc nevinovat, un râs curat,

Urmează doar cărarea mântuirii,

Și vei trăi frumos și minunat.

În poiana încărcată cu flori

Soarele răsare dis în zori.

Mândru se-așează în zare

Și încălzește întreaga suflare.

Din tulpina verde și firavă

Creând o întreagă dumbravă,

Se naște din boboc o floare

Frumoasă ca ruptă din culoare.

Deschisă într-o noanță albastră

Cu ochiul îndreptat printr-o fereastră,

Spre orizont, nevoia spre a lumina

Și caută-n aer vântul spre a germina.

Un nor se-mprietenește cu Soarele

Și își descarcă tunând izvoarele,

Dăruind împreună, de milenii

Viață înmiresmată, multicoloră poienii.

Se scurge Mai prin degetele serii,

Și albul din cireși s-a scuturat,

E ultimul parfum al reînvierii,

Pe care vântul ni l-a împrumutat.

Mugurii verzi s-au preschimbat în frunze,

Iar verdele e crud, dar mai tăcut,

Se pierde-n umbre vremea de demult,

Iar glasul păsărilor a tăcut.

E asfințitul blând, o presimțire,

Când liliacul se usucă-n prag,

Se duce-o lume, mândra ei sclipire,

Lăsând în urmă tot ce-a fost mai drag.

Mai e puțin. Se stinge-ncet visarea,

Și macii roșii bat de-acum la geam,

Se schimbă iar și cerul, chiar și marea,

Pierzând parfumul ce mult îl adoram.

În a nopții beznă deasă, stele mici sclipesc pe cer,

Somnul nu mă mai cuprinde, toate visele îmi pier.

A nopții regină, luna, domnește peste pământ,

Vântul bate printre codrii, copacii lunii îi cânt.

Iar în zare, mari fantasme, se văd plopii de pe deal,

Greieri cântă la vioare și țânțarii la caval.

Sus, din cuibul unei păsări, s-aud foșnete de zor,

Iar în fața lunii albe, agale trece un nor.

Jos, în vale, satul doarme, somnu-i este prea profund,

Câinii acerbi nu mai latră, printre tufe se ascund.

Liniștea se lasă-n lume, nici vântul nu mai răsună,

Toată făptura se culcă și își spune: „Noapte bună!”.

Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene şi roşii.

Trec nouri de argint în valuri

Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru

Şi mă-nfior când scade-un pic,

Căci soarele e tot mai mic

În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai

Trec zile albe după zile,

Mai nestatornice şi mai

Subtile…

Întârziată fără vreme

Se plimbă Toamna prin grădini

Cu faldurii hlamidei plini

De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers

Ca o marchiză,

De parcă-ntregul univers

Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit

De-alura ei de domnişoară

S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit

Şi de emoţie-a-nflorit

A doua oară…

Outubro

Outubro partiu nas colinas

Tapetes amarelos e vermelhos.

Nuvens prateadas passam nas ondas

E cante amor para o galo.

Eu sempre olho para o barômetro

E estremeço quando cai um pouco,

Porque o sol está ficando menor

em diâmetro.

Mas sob o céu quente como em maio

Dias brancos passam dias,

Mais inconstante e mais

Sutil…

Atrasado prematuramente

Outono caminha pelos jardins

Com as dobras da clamídia cheias

De crisântemos.

E como ele mal flutua em movimento

Como uma marquesa

Como todo o universo

Olhe para eles com surpresa, -

Um morcego confuso

Por causa de sua aparição inaugural

Ele ficou amarelo, confuso

E a emoção floresceu

A segunda vez…

Se despart lung şi cad,

Închinându-se-n zbor copacului gol.

Se desculță frunzele, uscate de dor,

În pastelat, visător, foşnitorul covor,

Uşor răvăşite de un vânt călător.

Le seduce en passant ca un fin connoisseur,

Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,

Ştrengar, fluierând nepăsător.

...

Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.

Trupu-i zvelt,

Brăzdat de frumusețe, 

Ce nici n-a existat,

Se arată, printre-a ei eferme,

Și prin mirosul dulce-mi iese,

Un talaz, prea uimit pentru a-l urma!

Si miroase pur a scorțișoară, 

De-a mirosul alb de crizanteme,

Trupu-i zvelt, brazdat de perle, 

In acel loc, in a simfonii mierle, 

Care-mi da, în dulcea-i ființă-n ele, 

Calde bucurii m-a pasă! 

Avusesem eu un loc fantezic, 

Un loc in care pot sa zbor? 

Nu căci aceasta-mi da fior, 

Din acelea care nu ma dor, 

Ci din contra, vad intr-un locșor, 

Ce n-am mai văzut vreodată! 

Acolo, pot visa oricând, 

Doamnă albă a încântării, 

Iazul Zânelor Feeric, 

Si padurea-n Fiorarii, 

Oh, ce dulce-i fiica ceții, 

Acolo, acolo as vrea sa zbor!