Nu știu
Și să te simt, și să te miros,
Să-ți pot atinge firele de păr, să le gust,
Și să-ți ling urechile și obrajii,
Să-ți sărut pleoapele și sprâncenele,
Să pot simți pasta ta de dinți în respirația mea
Și să nu te mai las din priviri, să fii a mea și numai a mea.
Mort, asta sunt.
Ca un mort mă bălăngănesc, ca drogat iți visez atingeri de ceață și ca dement îmi închipui căldura-ți pe fruntea mea oarbă și învălurită.
Și ce lucru...da...ce lucru; de m-ai săruta și toate s-ar preschimba-n eternul iubirii mele, praful ar fi tot iar materia nimic, aș distruge-o cu simpla privire și iarba ar crește din venele-mi, sângele ar da viață și sudoarea lumină.
Am nevoie de timp, de un moment de răgaz și lipsă de sufocări, doar de aerul tău delirant și pielea-ți să ți-o mușc.
Negru....negru? Doar asta pot gândi când te văd, când te miros si când gândesc imposibilul atât de apropiat de inima-mi. Nu-l pot distruge, m-ar omorî. Nu vreau să-l distrug, am murit deja. Nu vreau să-l uit, te-aș omorî. Nu pot să te las, ne-am distruge.
Suntem doi fulgi de nea într-o mare de copii cartonate,
De kitschuri,
De mizilicuri,
Iar noi ne otrăvim cu singura trăire inedită, vie, palpabilă în metafizic și dincolo de infinitate,
Cu gânduri din inferiorități, în plebe; doi necunoscuți frați, soți, amanți, iubiți, două părți ale aceluiași suflet, aceleiași ființe, pe veci dezbinate de nimicul vieții materiale.
Nu mai pot plânge, lacrimile mi-au secat, au fost înghețate în pământ și s-au cristalizat
În piept, în ură și nimicnicie, în goluri de micegai și puroi ce mi se ridică ușor pe șiră.
