Teatru

Pot privi cadavre,

Femei inocente moarte

Cruzimea omenirii nu ma mai misca.

Sunt tare si mare

Pana apare un oarecare..

Si ecourile crezute moarte,

Scancesc cuvantul iubire.

O doamne cum se zbarlica carnea pe mine..

Lumea se clatina, 

Ce drog afurisit!

Te sedeaza intr un paradis efemer,

Te duce mai sus de nori si te arunca.

Te izbeste si doamne, 

Ce as fi preferat, 

Niste oase rupte si un cutit in stomac.

Atat de imprevizibila,

Nu are o structura..

Chimia nu te insala.

Doar uita te la acea persoana, 

Combustie  spontana.

Unde sa ma duc sa cer un gram

Dupa ce iar ai plecat..

Un joc murdar,

Aici nebunul sunt eu.

Mintea nu mi e clara

Ploua torential si aici si afara.

Fara faruri conduc cu viteaza

Si ma rog sa nu doara.

In dreapta mea o bomba cu ceas

Tic tac tic tac,,

azi un baiat mi a sarutat obrajii

pe care ieri curgeau lacrimi

dar pielea mea nu a mai vazut de mult

altceva decat durere, e necunoscut

asa ca s a simtit la fel

usor sarat, plin de durere

el era fericit, ochii ii sclipeau a iubire

cum sa i explic ca sunt bolnava de nefericire

ca inima mea nu a fost franta

a fost arsa, am doar cenusa

imprastiata pe o coasta

Acum cateva luni daca ar fi trebuit sa vorbesc de fericire as fi lasat pagina goala.

In urma cu un an as fi scris despre barbatul ce acum e mort in lumea mea.

Daca privesc spre fetita din mine ea imi spune despre desenele preferate, despre foietaje cu branza, si catelul ei.

Dar astazi imi incep ziua si zambesc cu gandul la cafeaua mea neagra si rece, si storpul de speranta din linistea intersectiei noptii cu crapatul de zi. La tigara cu miros greu fumata in aerul proaspat si taios. La pastilele ce m au scos din mizeria propriului suflet. La amorteala lor cand inima mea nu mai duce. La intuneric si liniste.

La sexul intens, la placerea imbinata cu durere, la libertatea umilintei. La pielea lui pe pielea mea, la dorinta mereu neimplinita de mai mult din fiecare atingere. La libertatea de a deschide cutia pandorei, cu cele mai bolnave fantezi, intr un dans existent parca doar intre noi doi.La lucrurile mici din viata. Ce placeri ironice, cu gust bun are intunericul cand e alegerea ta sa stai in el.

eu nu sunt credincioasa

m am impotrivit

am devenit o pacatoasa

nu am crezut in karma sau vreun dumnezeu

cerul se simte mai greu ca de obicei

cu rozariul in mana imi numar suspinele

stau ingenunchiata

de dragoste si moarte nu scapa nimeni.

cel mai mare blestem al nostru e pierderea,

Tu ai fost pierderea vietii mele.

Nu stiu ce am pierdut,

Pe tine sau pe mine?

Tin minte cand spuneam

Ca o sa fii cea mai mare inima franta.

Dragul meu, nu te a plans nimeni asa

Nici cat erai pe patu de spital.

Te am jelit de mortii ar fi gelosi.

E ironic,

Acum as fi vrut,

Sa te duci atunci, pe acel pat de spital

Asa nu te mai jeleam eu.

Cateodata imi spun ca esti mort,

Asta ar fi mai usor de acceptat.

Pentru  ca o asemenea dragoste

Nu avea sa fie despartita decat de moarte.

Macar  as fi avut un mormant peste care sa ma prabusesc..

Decat patul asta rece.

Ar trebui sa merg mai departe,

Dar cum pleci dupa ce ai iubit asa?

Nu am crezut ca pot iubi pana la tine,

Si cat m am inselat.

Ce as fi vrut sa nu stiu!

Sa ma intreb daca sunt capabila de asa ceva.

Nu esti mort dar eu sunt vaduva,

Vaduva la 23 de ani.

Un amalgam de noțiuni petrecute-n frumosuri,

Pictate-n urât de un simț fără de folosuri

Și fără de sens în contururi iluzorii,

Ce au fost adâncite în strânsoarea uitării... De sine

Și fără culori, dincolo de bine și de rău,

Dincolo de ce-i lăsat în urmă, de ce e al tău?

Mai știi? Până și un gol cere un contur

Prin care sa se definească, chiar lipsit de voință..

Și ce poate fi mai matur?

Un gol, atât de bine definit în lipsa lui de umanitate

Și totuși, incert, totuși fără pic de pietate

Față de un nelipsit continuu al vieții,

Înconjor al nopții până-n plecarea dimineții

Și a soarelui pe cer, căci cere luminare... Te-ntrebi,

Un gol, neant, nimic, primește și el cândva ardoare... Lumină oare?

Un concept paradoxal de nimic, într-o existență ciclică perpetuă, în renaștere și infinit,

Un vid plin de înțelesuri neînțelese prin el însuși... și corupt de un ceva antitetic care țese

În firul lumii chiar viața. Te întrebi de ce ești si cum și ce?

Între viață și moarte poate fi orice, lipsit de libertate, ascuns în opțiuni nenumărate

Și alegeri, în toate și în tot, pierdut, iar în nimic, găsit.

Și nu știi de crești tu, ori golul, ori tu, oricine? Cine ești si cum și de ce nu-ți vine.

Te zbați și întrezărești, contururi și linii și încerci să citești,

Printre ele să cauți spuse și nespuse, scopuri și țeluri, departe parcă-s duse.

În prima parte a vieții,

Într-un decor de fast,

Apar două vedete: o fată și-un băiat

Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,

Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.

Sunt frați într-o iubire

Ce s-a înfiripat

Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.

Renunță la părinți, la ordinea firească,

Iar școala se transferă în glastră la fereastră.

În partea a doua a vieții,

Pe-o scenă amenajată …

Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.

El, plin de îngânfare, drogat și tatuat, 

Deja e într-o gașcă, se crede împărat.

Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,

În aburi de beție, ajunge dezaxată.

Povestea lor e tristă, dar personalizată,

Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!

Realitatea, însă, ne spune cu tărie,

Avem un tineret cu fală și mândrie!

Învăță-n școli înalte, în universități,

Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.

Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,

Ei știu cum să separe neghina de secară.

Le celebram știința și munca-n cercetare,

PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!

Viorica E.

Nepoatei mele după altă mamă

Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...

Că viața e ciudată pentru toți...

Un ghem de ață moale, fără rost.

Suntem ceea ce suntem toți

Niște mașini ce umblă fără roți,

Scoțând scântei ce ard pe fiecare,

Un singur drum și nicio altă cale.

Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul

Asfaltul și prundișul ăsta tare...

Și-n fiecare răsărit de soare

Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.

Ne salutăm plângând cu crucile din drum,

Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun

Și împărțind din noi la fiecare

În cursa vieții la sfârșit se moare.

Eu mă pierd în mulțime,

Dar as vrea sa știi, tu, străine,

Daca simți, dureros, ca și mine,

Perlele se găsesc în adâncuri,

Și doar ce-i ce-ndraznesc din ruine

De placeri, interese meschine,

Să se-afunde in mari cristaline

Ca-al tau suflet, și al meu, și al lor,

Vor găsi în trăirile vii, colorate, divine,

Minunatele perle zămislite din iubiri,dor, suspine...

-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.

Cu ființa subnutrită, încet, am tot chivernisit,
Cu picioarele-ngreunate, anevoios, am tot agonisit,
Cu spinarea grea de-o avuție amăgitoare,
Am încetat să mai caut o măreție înșelătoare.
Și totuși, tranșee adânci am lăsat în urma mea,
Săpate-n scop de apărare, împlinirea-mi să-mi păzească,
De-un fals profet al izbăvirii, gata să mă cotropească,
Care, cu înflăcărare, profitând de acalmie,
Șerpuiește printre șanțuri cu distinsa-i infamie,
Tânjind să-mi frângă venele fragile, să-mi subțieze esența vie.
Tactică străveche greu de suportat,
Când stomacu-mi urlă să-mi fac sufletul uitat.

Și-n zarva pământească de-un insistent agonizant,
Și-n liniștea spirituală de-un discret stupefiant,
Sufletul flămând l-am uitat — dar mai pot oare fi blamat?
Când, într-o zi, peste fortăreața-n care m-am baricadat,
Firavă, dar măiestuoasă, o cometă scindea văzduhul,
În divina-i inocență și-n albui nestemat, m-a zărit și-a așteptat,
Din înalta-i existență, cu modestie, permisiunea-mi căuta.
Onorat și rușinat de o astfel de cerință, cu privirea i-am îngăduit,
Moment în care, cu un zâmbet larg și diafan, m-a îmbrățișat,
Și, cu un „mulțumesc”, sufletul golaș mi-a îmbrăcat căldura ei...
Să fie oare adevărat? Încă sufletul-mi icnea? Poate fi resuscitat?

Acum realizez: am fost investitor de timp în acțiuni parazitare,
Devorat și risipit — câte comete-am lăsat să piară-n zare?
Simplu-a fost să fac un bine, fără eforturi colosale, doar cu-un strop de implicare.
Spune-mi, conștiință, ce te cuprinde mai blând decât înfăptuirea binelui?
„Când demonii-ți sfâșie ființa, salvarea-ți vine din zâmbetul aproapelui.”
Și din egoist materialist, hamster prins în roata visului capitalist,
În egoist sufletist am renăscut — fochist al inimii, hrănind cu vis focul altruist.

N-am să vânez o clipă mare, un moment de eroism,
Dar aleg, cu hotărâre, al sufletului nobil egoism.
Vă îndemn la egoism!