Paradox uman
Cine, cine sunt eu oare?
Trup viu de lut par în oglindă
Prin care curge praf de stele
Și-i căptușit cu piele fină.
În timp ce filmul derulează
Părul tot încărunțește
Scoarța mi se încrețește
Lent se metamorfozează.
Și iată, corpul îmi cedează
Vârsta iute-naintează
Și spre final, mereu, mereu
Mă întreb: cine-am fost eu?
Și mai e ceva în mine, e-acel suflet făr' de care
Trupul meu de carne-ar fi ca o vază fără floare.
El de nicăieri răsare
În mine pare a se naște.
Încontinuu crește, crește;
Ființa mea prinde culoare.
Timpul fără capăt înainte zboară,
Tot mai bogată e a mea conștiință.
Dar trupul ciob se face, intră în neființă.
Sufletul acum în vid total coboară.
Așa ca trupul cerul învelește-acest pâmânt
Care altfel ar pluti în monotonele neanturi.
Căci iată, aflat-am cine sunt –
Vietate-n două planuri
Care, prin a lor natură separate,
În unitate scriu o prea-frumoasă carte.
Poems in the same category
Iluzia
Oricât de tare aș striga
Oricât de mult aș divulga
Vorbesc în gol de parcă-s singur
Cu cât vorbesc cu atât înlătur
Și simt nevoia să-ți explic
Și făcând asta mă ridic
Și-ți zic ce-i dincolo de vorbe
Și-ți arăt spre căi superbe
Și pot să stau să-ți zic o viață
Dar vei ajunge într-o ceață
Căci câtă vreme stai adormit
Nu vei știi ce zic de Infinit
Câtă vreme doar m-asculți
Dând din cap fără să-nveți
Rămâi în inconștiență
Stai și opui rezistență
Și asta-i iluzia mea
Că vreau să ajut lumea
În timp ce eu sunt Dumnezeu
În timp ce-s tu și tu ești eu
Break
As the survey becomes silent,
As the truth remains afloat,
I embraced the duty destined for myself,
Of working in my dark mind's delf.
But I still beg,
The other's carriage to bootleg,
Like the small daughter of the sea,
To be struck and rendered null like a flea.
And yet,
I lay plagued by the need of a break,
The final blow, the sadness of the weak,
A sumptuous and endless banquet.
"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""
Amurgul duhurilor pierdute in etern
Printre demoni și morminte
Spiritele ne atrag prin forțe divine
Viață nesfârșită de apoi abia acum începe
Iar totul se termină în amurg
Printr-un etern nesfârșit
Dintre spațiu și timp
Duhurile pleacă urechea la strigarea noastră cu suspin
Învăluite de ura … se odihnesc în eternul somn
Urzela timpului ne cuprinde
Fără să ne gândim la cele mai importante lucruri
Materia murdară ne atrage spre rău
Dar nu realizăm că vom fii doar niște duhuri în nesfaristul amurg
Oglinda-mi șoapte grele îmi aruncă
În zori de-oțel, când ochiul meu deschis
Nu vede-n sine decât o rădăcină
Adâncă, noduroasă, prinsă-n vis,
Ce mistuie sub piele, ca o vină.
Când mă privesc, din carne ies păcate,
Umbrite de un ceas tăcut și-nchis;
Mă-ntreb de-s doar o frunză-n vânt trădate,
Suflată-n lungul unui drum proscris.
Căci n-am în mine pace, nici cuvânt,
Nici zbor să-mi ducă umbra-n depărtare;
Sunt prins de sine-n lanțuri de pământ,
Cu ochii grei, ce doar pe jos coboare.
Și vocea-mi grea se stinge-ntr-un ecou,
În marea unde tremur și m-afund;
Și nu găsesc nici spațiu, nici un hău
În care să m-ascund, s-ajung rotund.
Ah, tot ce sunt – o urmă în noroi,
O umbră ce se pierde-n altă umbră,
O cruce stând pe margini de șuvoi,
A unui râu ce-n valurile-i sugrumă.
Timpul rămas
Număr zilele
În tăcerea timpului;
Picură gândurile
În bătaia vântului.
În Surâsul dimineții
Deșteptătorul sună;
Rămășițele vieții
Le culege,le adună...
Oare cât mi a rămas
Pe cărările umblate
Să port al meu pas
Spre vise inspirate..?
Mi e prielnic oare
Prognosticul menit
Din vremea curgătoare
Spre fatidicul sfârșit?..
Și n urma mea,obscură
Vocile mă judecă;
Să nu scap vreo picătură
În bezna ce alunecă...
Și n nopțile bântuite
Mai sper un răsărit
Pt clipele iubite
În suflet cuibărit..
E liniște
E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.
Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.
E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.
Iluzia
Oricât de tare aș striga
Oricât de mult aș divulga
Vorbesc în gol de parcă-s singur
Cu cât vorbesc cu atât înlătur
Și simt nevoia să-ți explic
Și făcând asta mă ridic
Și-ți zic ce-i dincolo de vorbe
Și-ți arăt spre căi superbe
Și pot să stau să-ți zic o viață
Dar vei ajunge într-o ceață
Căci câtă vreme stai adormit
Nu vei știi ce zic de Infinit
Câtă vreme doar m-asculți
Dând din cap fără să-nveți
Rămâi în inconștiență
Stai și opui rezistență
Și asta-i iluzia mea
Că vreau să ajut lumea
În timp ce eu sunt Dumnezeu
În timp ce-s tu și tu ești eu
Break
As the survey becomes silent,
As the truth remains afloat,
I embraced the duty destined for myself,
Of working in my dark mind's delf.
But I still beg,
The other's carriage to bootleg,
Like the small daughter of the sea,
To be struck and rendered null like a flea.
And yet,
I lay plagued by the need of a break,
The final blow, the sadness of the weak,
A sumptuous and endless banquet.
"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""
Amurgul duhurilor pierdute in etern
Printre demoni și morminte
Spiritele ne atrag prin forțe divine
Viață nesfârșită de apoi abia acum începe
Iar totul se termină în amurg
Printr-un etern nesfârșit
Dintre spațiu și timp
Duhurile pleacă urechea la strigarea noastră cu suspin
Învăluite de ura … se odihnesc în eternul somn
Urzela timpului ne cuprinde
Fără să ne gândim la cele mai importante lucruri
Materia murdară ne atrage spre rău
Dar nu realizăm că vom fii doar niște duhuri în nesfaristul amurg
Oglinda-mi șoapte grele îmi aruncă
În zori de-oțel, când ochiul meu deschis
Nu vede-n sine decât o rădăcină
Adâncă, noduroasă, prinsă-n vis,
Ce mistuie sub piele, ca o vină.
Când mă privesc, din carne ies păcate,
Umbrite de un ceas tăcut și-nchis;
Mă-ntreb de-s doar o frunză-n vânt trădate,
Suflată-n lungul unui drum proscris.
Căci n-am în mine pace, nici cuvânt,
Nici zbor să-mi ducă umbra-n depărtare;
Sunt prins de sine-n lanțuri de pământ,
Cu ochii grei, ce doar pe jos coboare.
Și vocea-mi grea se stinge-ntr-un ecou,
În marea unde tremur și m-afund;
Și nu găsesc nici spațiu, nici un hău
În care să m-ascund, s-ajung rotund.
Ah, tot ce sunt – o urmă în noroi,
O umbră ce se pierde-n altă umbră,
O cruce stând pe margini de șuvoi,
A unui râu ce-n valurile-i sugrumă.
Timpul rămas
Număr zilele
În tăcerea timpului;
Picură gândurile
În bătaia vântului.
În Surâsul dimineții
Deșteptătorul sună;
Rămășițele vieții
Le culege,le adună...
Oare cât mi a rămas
Pe cărările umblate
Să port al meu pas
Spre vise inspirate..?
Mi e prielnic oare
Prognosticul menit
Din vremea curgătoare
Spre fatidicul sfârșit?..
Și n urma mea,obscură
Vocile mă judecă;
Să nu scap vreo picătură
În bezna ce alunecă...
Și n nopțile bântuite
Mai sper un răsărit
Pt clipele iubite
În suflet cuibărit..
E liniște
E liniște-n minte, în suflet, în viață,
Lumina străpunge sufletul,
Și mă simt a lumii creație.
Gândesc deseori ce-a fost în trecut,
Și joc în cap noi scenarii,
E fără sens, deși înțeleg,
Că trecutul e neschimbabil.
E liniște, doar tot mă frământ,
În suflet eu sunt o mare,
Ce trece furtunile tremurând,
Că voi îneca corăbii.
Other poems by the author
Cetățean universal
Sunt cetățean al cosmosului;
Aici mă nasc,
aici trăiesc.
Sunt cetățean;
Trăiesc pe-un punct albastru,
plutind mereu în univers.
Pământul este casa mea.
.........................................................
Noaptea stelele sclipesc
și înaintea mea dansează,
Iar luna veselă se-arată
și parcă numele-mi scandează.
Apoi soarele apare,
copertina-albastră-o trage.
El personal mi se prezintă
punând astrele deoparte.
Dar ele iute-și pierd răbdarea
și înlătură lumina
vrând să mă îmbie iar
cu sclipirea lor de aur.
Însă soarele, el reapare.
Și azi vrea să îmi vorbească,
pașii să mi-i orienteze.
A mea lumină vrea să fie.
Și iar e ceartă între astre
și iar e cerul sângeriu.
Căci viața mea este frumoasă
și-acum toate îmi sporesc.
Sunt centru de univers.
Dar vremea trece...
Apare-asupritor necazul
și flacăra din mine-o stinge.
Bolta își continuă ciclul:
Stelele-ntr-un dans leneș
cad rând pe rând sub orizont;
Răsare-apoi lumina rece
a soarelui rătăcitor
ce plutește în derivă
lent și chinuitor.
.......................................................
Treptat, treptat îmbătrânesc
iar perii albi mi se-ntăresc
și-abia acum eu realizez
ce mic am fost în univers...
Precum un strop de apă-n ploaie,
precum un fulg de nea-n ninsoare;
Așa sunt și eu între oameni.
Cerul... el nu mă cunoaște...
El este și mereu va fi
deasupra, iar eu dedesubt,
separați, dar împreună
într-un univers în care
omul e doar pasager.
Așa e viața-n univers,
e o viață trecătoare.
Timpul, el va sta-n picioare.
Dar e-o onoare că trăiesc
și cu ochii mei privesc
cerul vast și preamăreț.
Într-un mare cosmos locuiesc;
Cetățean eu mă numesc.
Meteorit
Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.
De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.
Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.
Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.
Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.
Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.
Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.
În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.
Cetățean universal
Sunt cetățean al cosmosului;
Aici mă nasc,
aici trăiesc.
Sunt cetățean;
Trăiesc pe-un punct albastru,
plutind mereu în univers.
Pământul este casa mea.
.........................................................
Noaptea stelele sclipesc
și înaintea mea dansează,
Iar luna veselă se-arată
și parcă numele-mi scandează.
Apoi soarele apare,
copertina-albastră-o trage.
El personal mi se prezintă
punând astrele deoparte.
Dar ele iute-și pierd răbdarea
și înlătură lumina
vrând să mă îmbie iar
cu sclipirea lor de aur.
Însă soarele, el reapare.
Și azi vrea să îmi vorbească,
pașii să mi-i orienteze.
A mea lumină vrea să fie.
Și iar e ceartă între astre
și iar e cerul sângeriu.
Căci viața mea este frumoasă
și-acum toate îmi sporesc.
Sunt centru de univers.
Dar vremea trece...
Apare-asupritor necazul
și flacăra din mine-o stinge.
Bolta își continuă ciclul:
Stelele-ntr-un dans leneș
cad rând pe rând sub orizont;
Răsare-apoi lumina rece
a soarelui rătăcitor
ce plutește în derivă
lent și chinuitor.
.......................................................
Treptat, treptat îmbătrânesc
iar perii albi mi se-ntăresc
și-abia acum eu realizez
ce mic am fost în univers...
Precum un strop de apă-n ploaie,
precum un fulg de nea-n ninsoare;
Așa sunt și eu între oameni.
Cerul... el nu mă cunoaște...
El este și mereu va fi
deasupra, iar eu dedesubt,
separați, dar împreună
într-un univers în care
omul e doar pasager.
Așa e viața-n univers,
e o viață trecătoare.
Timpul, el va sta-n picioare.
Dar e-o onoare că trăiesc
și cu ochii mei privesc
cerul vast și preamăreț.
Într-un mare cosmos locuiesc;
Cetățean eu mă numesc.
Meteorit
Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.
De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.
Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.
Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.
Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.
Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.
Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.
În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.
Cetățean universal
Sunt cetățean al cosmosului;
Aici mă nasc,
aici trăiesc.
Sunt cetățean;
Trăiesc pe-un punct albastru,
plutind mereu în univers.
Pământul este casa mea.
.........................................................
Noaptea stelele sclipesc
și înaintea mea dansează,
Iar luna veselă se-arată
și parcă numele-mi scandează.
Apoi soarele apare,
copertina-albastră-o trage.
El personal mi se prezintă
punând astrele deoparte.
Dar ele iute-și pierd răbdarea
și înlătură lumina
vrând să mă îmbie iar
cu sclipirea lor de aur.
Însă soarele, el reapare.
Și azi vrea să îmi vorbească,
pașii să mi-i orienteze.
A mea lumină vrea să fie.
Și iar e ceartă între astre
și iar e cerul sângeriu.
Căci viața mea este frumoasă
și-acum toate îmi sporesc.
Sunt centru de univers.
Dar vremea trece...
Apare-asupritor necazul
și flacăra din mine-o stinge.
Bolta își continuă ciclul:
Stelele-ntr-un dans leneș
cad rând pe rând sub orizont;
Răsare-apoi lumina rece
a soarelui rătăcitor
ce plutește în derivă
lent și chinuitor.
.......................................................
Treptat, treptat îmbătrânesc
iar perii albi mi se-ntăresc
și-abia acum eu realizez
ce mic am fost în univers...
Precum un strop de apă-n ploaie,
precum un fulg de nea-n ninsoare;
Așa sunt și eu între oameni.
Cerul... el nu mă cunoaște...
El este și mereu va fi
deasupra, iar eu dedesubt,
separați, dar împreună
într-un univers în care
omul e doar pasager.
Așa e viața-n univers,
e o viață trecătoare.
Timpul, el va sta-n picioare.
Dar e-o onoare că trăiesc
și cu ochii mei privesc
cerul vast și preamăreț.
Într-un mare cosmos locuiesc;
Cetățean eu mă numesc.
Meteorit
Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.
De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.
Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.
Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.
Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.
Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.
Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.
În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.
Cetățean universal
Sunt cetățean al cosmosului;
Aici mă nasc,
aici trăiesc.
Sunt cetățean;
Trăiesc pe-un punct albastru,
plutind mereu în univers.
Pământul este casa mea.
.........................................................
Noaptea stelele sclipesc
și înaintea mea dansează,
Iar luna veselă se-arată
și parcă numele-mi scandează.
Apoi soarele apare,
copertina-albastră-o trage.
El personal mi se prezintă
punând astrele deoparte.
Dar ele iute-și pierd răbdarea
și înlătură lumina
vrând să mă îmbie iar
cu sclipirea lor de aur.
Însă soarele, el reapare.
Și azi vrea să îmi vorbească,
pașii să mi-i orienteze.
A mea lumină vrea să fie.
Și iar e ceartă între astre
și iar e cerul sângeriu.
Căci viața mea este frumoasă
și-acum toate îmi sporesc.
Sunt centru de univers.
Dar vremea trece...
Apare-asupritor necazul
și flacăra din mine-o stinge.
Bolta își continuă ciclul:
Stelele-ntr-un dans leneș
cad rând pe rând sub orizont;
Răsare-apoi lumina rece
a soarelui rătăcitor
ce plutește în derivă
lent și chinuitor.
.......................................................
Treptat, treptat îmbătrânesc
iar perii albi mi se-ntăresc
și-abia acum eu realizez
ce mic am fost în univers...
Precum un strop de apă-n ploaie,
precum un fulg de nea-n ninsoare;
Așa sunt și eu între oameni.
Cerul... el nu mă cunoaște...
El este și mereu va fi
deasupra, iar eu dedesubt,
separați, dar împreună
într-un univers în care
omul e doar pasager.
Așa e viața-n univers,
e o viață trecătoare.
Timpul, el va sta-n picioare.
Dar e-o onoare că trăiesc
și cu ochii mei privesc
cerul vast și preamăreț.
Într-un mare cosmos locuiesc;
Cetățean eu mă numesc.
Meteorit
Seara, un meteorit
Călătorind prin vastul vid
Singur și nefericit
Se uita unde să cadă
Să devină-o simplă piatră.
De departe îl vedeam;
Ținta sa solu-mi era.
Orbitând în jurul meu,
Începu să mă cunoască.
Trăgând ușor spre perigeu
Dâra începea să-i crească.
Intenția i se schimba
Acum, cu mine își dorea
La veșnicie să plutească.
Amândoi naivi eram.
Uitând complet de circumstanțe
Tot mai aproape vru să vină.
Iar eu o primeam cu ale mele brațe
Necunoscând ce urma să devină.
Si-ncet, încet, inevitabilul venea
Valsul nociv se intensifica.
Meteoritul ușor-ușor cădea
Deja intra în atmofera mea.
Și-ncepu să scânteieze;
Foc de suflet izbucni.
Nimic nu putea momentul să-l frâneze
Simțeam că existența ni se împlini.
Dar ce rapid s-a terminat...
Meteorul s-a dezintegrat.
O pietrică a mai rămas; nimic.
Visul său s a împlinit.
În pământ rămase-nfipt.
În calea sa proptit am stat,
De univers poziționat.
Și totuși simt că-s vinovat.
O clipă noi doi am avut.
Dar iată că a și trecut.