Încredere

Oh suflet drag,

Iar ai zburat 

Cu fericire te-ai îmbătat

Cu parfum de pace interioară 

În lumina iubirii

Adusă de oameni dragi

Vegheată de luceferi blanzi

Ai văzut 

Începutul viețuirii

Te bucuri de raza de lumină

Primită  in dar

Acum ținută 

Pentru a te veghea 

În noile orizonturi 

In marea ta de haos 

Cu valuri line 

Și totuși,

Nimic nu te poate atinge 

Caci ai învațat să porți 

Simbolul armoniei

Ai reușit

Chiar ai putut,

Să faci rai din ce ai! 

Oare când în ochii mei ai să privești,  

Fără de frici să te lovești,  

Că împietrit ai să te ivești,  

Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.  

Și o să mă înțelegi cândva,  

Cât de mută rămân la un gând,  

Când nici hartă n-am spre inima mea,  

Și doar amintiri mă dor, pe rând.  

Doar o veche rană curge încet,  

În valuri grele, dintr-o veche trăire,  

Pentru o statuie ce-n colț stă încet,  

Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.  

Cu zâmbet șters și chip de piatră,  

O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,  

Pentru o vecie, în taină, se-arată,  

Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.  

Suflet drag,

Flori de gheată,

În buchete aș alege,

Presărate cu stele

Legate cu panglică de vise pentru tine.

Numai pentru al tău zâmbet,

Sincer și inocent.

Cu grijă în mâna am să-l țin 

Ușor că nu se topească 

Din nesăbuința mea ,

Din zbucium să nu-l sparg.

Ghiață limpede 

Asemenea de cristal 

Oglindește un suflet curat

Unit de cer prin stele

Pământ prin rădăcini

Printr-o panglică 

De aur făurita 

Care îmbină 

A ta ființă 

Cu al tău vis 

Un urlet în suflet împietrit
Încerc iar să-l par acoperit
Și mă întreb de ce merg nedumerit,
Ce ar trebui să fac diferit
Să nu mai sufăr,
Emoții să nu mai răscumpăr,
Într-o lume cu anemie de omenie,
Unde speranța devine o himenie.

Îmi strig tăcerile în noapte,
Încerc să le-mbrac în șoapte,
Dar dorul mușcă nemilos,
În pieptul gol și dureros.

Caut în mine un rost,
Să nu fiu doar un simplu adăpost
Pentru iluzii și vechi regrete,
Pentru iubiri prea învechite-n șoapte secrete.

Aș vrea să ard, să renasc curat,
Să uit ce-n suflet am îngropat,
Să fiu lumină, să fiu vânt,
Să nu mai cad, plângând, la pământ.

Suflet drag, 

Am sa trimit un vis 

Spre inaltul ceresc 

Pe aripi line purtat

Peste vazduhuri nesfarsite 

Peste mari infinite

O secunda infima o sa dureze 

Dar pentru mine o viata de om 

O sa o cred ... 

Acel vis , acea speranta ...

Rasarit sa mi fie 

Puterea cordului sa i dea 

Spre a ma purta inca o zi

Mai aproape de al meu ideal

De al meu rost ... 

Iar toate acestea... o viata sa dureze 

Cand defapt abia am clipit 

Abia am trait 

Asteptand ceva 

Ce demult aveam ...

Suflet drag , 

Simt cumva frica ?

Tremuri în neliniște? 

Oare iar te gândești ,

Ce are sa fie mâine? 

Suflul îl priponești 

În jgheaburi costale

Când nesigur te simți. 

Spre visul tău 

Lin te drepți 

Și tot in deriva te crezi. 

Hai cu mine,

Chiar te rog,

Hai sa vezi un visător!

Un alt sine

Ce viețuiește 

În nelimitarea vieții 

De neam străvechi 

- Sublim- 

De mana am sa te țin 

Pana curaj obții

Zăbovim cât dorești 

Odihna sa găsești 

Din zumzet de ganduri 

Iar când te întorci 

Aminte sa ti aduci 

De liniste si fericire 

În fiecare clipa

Caci n am sa mai plec 

De lângă tine 

Și vei ști ca mereu 

Ai sa ma gasesti 

Privind spre stele.

Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?

Împotriva cui lupți ?

În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,

Multe scopuri și nici o învingere,

E evident !

Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,

Cerințele cresc,dar nu ei !

Cine sunt ei ? 

Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.

Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.

Nu mai poți ?

Nici eu nu mai pot.

Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.

Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,

Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:

-Îți mulțumim Soare !

Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !

Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !

Un tovarăș ce nu poate trăda !

Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.

Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?

Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!

Un omagiu adus ție pentru a nu uita,

Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !

În noaptea rece vrei să mă adormi,

La fel cum doarme luna printre nori.

M-arunci, cobor. Mă trec fiori.

Stropesc, dar ochii mi-s chiori.

Ce rol jucăm? Suntem actori.

Tragem de sfori, proprii autori.

Într-un câmp de maci roșii, arzători,

Doi scriitori, dar nu compozitori?

Inferiori. Croncănit de ciori,

O simfonie aleasă ce provoacă tumori.

Tot stai și măsori factori sonori, ori...

Om fi negustori înșelători?

Infractori amatori?

Martori judecători?

Guvernatori datori?

Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?

N-avem valori, uneori culori 

Gandaci dăunători, ne vedem creatori,

Alteori nemuritori iubitori.

Dar tu mă adori și-mi zici:

Zbori, te evapori, și mori.

Să fii un abur printre stele,

Să simți răceala lor divină,

Să simți eternul printre gene,

Doar să exiști, nu și să fii.

Spune-mi, ai dori să știi? 

 Să ști Ce ascunde universul,

Să-i afli talcul lui profund,

Să-i știi și tainele amare

Și bucurii, și câte sunt...

Să poți privi dincol' de tine,

Să ștergi cerneala de pe ochi

Și gheața care-ți crește- n suflet,

Fără să te întrebi: „Eu pot?”

Să-ți lași în urma rădăcina,

Să te desprinzi cu frunzele,

Să zbori mai repede ca vântul,

Măcar o zi… măcar cu gândul,

Să simți că părăsești pământul…

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Păsărică nătăfleață,

Nu te teme,nu te-omor!

Am vrut doar să te țin în brațe,

Nici de cum să te înconjor!

Eu îți multumesc copile,

C-ai seamă de viața mea!

Dar îți zic să știi de-acuma'

Nu mă pricep a zbura!

Știu că ceru-i gol și mare,

Dar direcția îmi lipsește

Am voință și-aripioare,

Insă,teama mă încolțește

Am tot auzit de zbor,

De la cei ce au mai zburat

Ușor le e din cuib să-mi zică,

Cât timp ascult de pe asfalt

Iar apoi,ce să fac oare,

să mă iau după ceilalți?

Drumul o fii el același,

Dar n-au toți același final

Se ivește întrebarea ,

Unde urmează tu să mergi?

Pe cărarea vieții tale,

Multe urmează să întâlnești!

Apreciez că mi-ai dat drumul,

Mă așteptam să mă rănești

Si-apoi,scuză-mi nesimțirea,

De a te ține la povești!

De mă mai revezi vreodată,

Fă-mi cu mâna înspre nori

Iar de știu și eu pe-atunci,

O să te învăț să zbori!

Nu card la rol, minim,

Amar, oare... e trac, numim.

Ta-da, singur, nu iar atacata,

O, sar anul al blog-atașata.

Nu neg lamina, e fel rar,

El are ac supus, nu radar.

Drag, vals, sus ruj, sud e cojoc,

Eram potop masiv, nu caiac.

Mare potop, visam un caiac,

Gard slav, sus jur, dus e cojoc.

 Le era ca supus — un radar,

Un gen animal, e lef... rar.

O ras luna... la glob atașata.

Rug ni s-a dat, un rai atacat a.

Rama era o carte, un minim,

Un drac al lor... minim.

P.S: Acest poem este special prin structura lui. Primele două strofe sunt scrise de sus în jos, de la stânga la dreapta, iar ultimele două sunt aceleași versuri, doar că scrise de jos în sus, de la dreapta la stânga. Este, probabil, singurul poem scris complet în oglindă din România.