,,Omagiu''

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.

„Un glas mut se auzi în noapte”

Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.

Sunt îngeri, ce ne privesc zâmbind de sus

Sau triști ne mângâie obrazul, 

Sunt acele speranțe ce-ncet au apus

Sub plânsul nostru...amarul... și necazul... 

Sunt aripi frânte sub poveri prea grele

Ce sângerează-n stropi opaci de ploaie... 

Duc serenade, bătăi de inimi spre stele

Când sngele dintr-un suflet curge șuvoaie. 

Sunt lacrimi arse, ce nu pot sa mai cadă, 

Ci stau ferecate în suflet, ascuns și adânc, 

Sunt prinse-n lumină dar nu pot s-o vadă 

Sunt sigilate-n sicrie-nghețate de zinc. 

Sunt ape secate prin văi, lângă ochi, 

Ce ani le-adâncesc mai vizibil, mereu... 

Par urme lăsate de-a râsului stropi

Când ele sunt semne de plâns și de greu. 

Sunt cioburi căzute din geamuri de suflet

Ce taie adânc, dureros, în cadere

Reflectă-n lumina un cântec, un urlet

Și scot la iveală - în ochi - o durere. 

Sunt neguri uscate de-un plâns fără sunet

Ce-n cețuri de toamnă răsună profund

Și-n ceruri răspunde un glas ca de tunet

Ce-și cauta ecou-n al marii străfund. 

Sunt valuri ce surpă credințe înalte, 

Topesc cu-a lor spuma ce-i bun și frumos, 

Răcesc inimi ce păreau a fi calde 

Zdrobesc bolți albastre cu-n fulger tăios. 

Sunt oameni... 

Sunt fețe ce ies din tipare, 

Dar pierd din vedere sublim curcubeu 

Zdrobesc sub picioare momente amare

Se pierd sub văpaie de foc violaceu... 

Sunt oameni... 

Sunt inimi topite în prafuri de stele

Ce vor nemurire, iubire...

Vor cer...

Primesc doar o clipă ceruta-n tăcere, 

Speranțe 'nghețate-n al timpului ger.

Într-o lume plină de dileme

Oare suntem robii concepțiilor,

Victimele tuturor decepțiilor,

Afișând nepăsători embleme?

Așteptăm cu nerăbdare timpul

Să ne indice drumul de parcurs,

Ca și când viața ni s-a scurs 

Precum din clepsidră nisipul.

Evadăm din răcoarea gândului

În îmbrățișarea caldă a inimii,

Exclamând cuvinte-n acronimii

Și acceptăm ideea fondului.

Ne frământă adânci tradiții

Perpetuu în viața noastră,

Ca cerul de culoare albastră,

Urcând spre culmi în noi condiții.

Nu te teme de grecul, ascuns printre dune,

Așteptând vreo chemare, dinspre Troia să sune,

În vuiet de valuri șoptindu-și anume,

Al fiilor număr și-al soțiilor nume...

Sub praful acesta, de timp și cenușă,

Stau veacuri de ură, pândind după ușă,

Broboane de sânge picurând din țepușă,

Dușmănia firească dintre om și căpușă.

Dacă știi undeva, spre apus vreo cărare,

Mai departe de umbre, mai aproape de soare,

Îndârjitelor neamuri, părăsite-n uitare,

Tu arată-le calea, dă-le drum de scăpare.

Dă-le brânci peste margini zăvorâte-n minciună,

Printre ere de fum, ce s-au scurs fără urmă,

Peste cruci fără noimă, răstignite-ntr-o doară,

Vechi poeme de-amor pregătite să moară.

Spune tu fără frică, adevărul nebun,

Ca un înger ce doarme, într-o țeavă de tun,

Adevărul acela din cana cu vin,

Cu o aripă ruptă, înotând în sarin.

Nu te teme de grecul ascuns după dună,

De săgeata grăbită ce-ți vine din urmă,

Dacă știi undeva, vreun popas pentru turmă,

Izbăvește-o de lupii păstori și de ciumă.

Ca plecând de la Troia, acasă cu bine,

Să privești înapoi, înspre țărm la Ahile,

Peste vârfuri de lance, rezemat de un scut,

Ai făcut ca și ceilalți, ce era de făcut.

Marea albastră 

Cerul senin,

Țigara amară 

În sânge ,venin...

Într-o dimineață încețoșată din cerul liniștit și albastru,

O ninsoare aprigă se revarsă peste pământul aspru.

Micii fulgi se așează pe uniforma soldaților

Ce mărșuluiesc neostenit pe străzile orașului într-un tempou repede și grăbit.

Uniți prin credința față de general ei vor merge în luptă

Important să se întoarcă acasă,pentru ,,mărețul'' imperiu ei se vor gândi după.

O nouă victorie obținută prin jertfa a mii de oameni

Important e marșul,nu durerea mamelor.

O victorie ce urmează a fi întocmită prin ordinele de executare a celor mai mari

O bătălie ce urmează a fi dată împotriva așa zișilor ,,dușmani''.

Împotriva dușmanului de ieri și de mâine,

Împotriva ta,în favoarea regimului.

Împotriva familiei,împotriva prietenilor,

Împotriva celor care te înconjoară,

Vei fi cel mai bun slujitor,

Dar mai puțin bun pentru țară

                        ...

O dimineață înzăpezită,prin troienele mari

Străbat razele soarelui,fierbinți și tari,

Străbat inimele oamenilor reci ca zăpadă,

A răsărit soarele,pe toți vrea să-i vadă.

Un vânt ușurel începe să bată,legănând frunzele de pe copaci .

Văntul începe a bate mai tare,încep să se clatine copaci.

Un strigăt sfâșiitor străbate liniștea sfântă,

Afară se întunecă,norii încep să plângă.

Soarele se mărește și vine spre pământ,

Fierb râurile și lacurile,fierbe oricare gând.

Căzuți ,ei se zbat în agonie,le ard ochii,le ard sufletele,arde totul.

Cad la pământ sute de lumini stinse ce nu vor mai lumina niciodată,

Cad spirite încinse,cade lumea toată.

Sfidați de fiecare fir de iarbă,de fiecare rază de soare,ei vor rămâne acolo,și cândva o să răsară,

Legați tot ce au mai sfânt - de pământ.

                               ...

În armonia naturii,cu o durere interioară,cu o dorință de răzbunare tu vei trăi mai departe,neputincios.

Cu micuța ta viață,blocat într-un ciclu infinit de existență.

Și prin curaj și demnitate vei înainta,

Ferit de a luptei impotență.

La dosul lumii,la capătul pământului,sub un copac sau pe un câmp,

În veșnica ta căutare,trăind cu un singur gând,

Sub raze fierbinți de soare,sub lumina lunii,

Un adevărat luptător al lui Dumnezeu existând,

La o parte de relele lumii.

În propriul tău ritm de a trăi,cu ale tale scopuri,

Cu ale tale gânduri,cu ale tale roluri,

Nefiind singur,iubit de cineva,

Luminată mereu să fie viața ta.

Când ești îndurerat,în mijlocul unui haos,

Te simți uitat de lume,uitat de tot,

Nu uita că-ți este cineva alături,

Printr-o prezență spirituală,în acel loc.

Când dorești să plângi sau să strigi,disperat de prostimea lumii,

Dezamăgit de existența umană,simțindute al societății prizonier,

Când nu vei mai vedea nimic pe pământ,vei striga la cer.

Asemene unui far înconjurat de marea întunecată,tu continui să luminezi mereu,

Asemenea soarelui din cosmos, asemenea stelelor de pe cer.

Luminând calea în timpul nopții întunecate mai multor suflete pierdute,

Oferindule șansa să lupte ,pentru propria construcție a vieții.

Asemenea luminii dimineții,a soarelui rece,fiind îndrăgită de o mare parte,de cei ce pot valorifica,

și lucruri imateriale,

Și prezența ta.

Și propria lor viață,și ale tale sfaturi,și ale tale gânduri,și ale tale fapte.

Al tău conținut să nu fie ratat,doar decât de niște ratați,îți spun eu ție,și te iubesc cu drag,

Al tău fiu iubit,al tău băiat,

Către scumpa mamă,din al ,,educației domeniu'',o etapă din rapsodia vieții,

Un neînțeles geniu al propriei vieți.

Soarele încet dispare în depărtare,luând cu el toată căldura.

Vântul de abia leagănă florile din câmp.

Ce poate fi mai frumos decât apusul din depărtare ,

Ce poate fi mai frumos decât al tău cuvânt ?

Oare cât de frumoasă ar fi a ta voce,ale tale idei,sau al tău gând,

Cât de plăcut ai fi tu însuși,în mijlocul parcului stând.

Într-o căutarea infinită a ceva plăcut,a unei anumite persoane, strălucind precum un rug.

Un rug ce arde necontenit, continuând să ardă tot mai tare ,

Hrănindu-se din propriile scopuri,din propriile planuri pe viață,

Tu aștepți cu nerăbdare să se întâmple ceva,

Dar stai singur în casă.

Închis în propriile idei,închis în interior,

Prea multe gânduri negative,prea multă ură,

Te zbați în agonie,strigi după ajutor !

Dar toți dorm...

                                 ...

Stând pe un câmp,amețit de mireasma florilor,

Consumând aerul curat,un aer pur.

Cerul senin devine sur,se așteaptă o furtună grozavă,revărsânduse asupra mea cu tunete și fulgere.

Ar fi oare un protest în adresa mea ? 

Câmpul ia foc,macii ard necontenit,probabil sunt destule atâtea cugete.

La gunoi toată lumea ! ,îți cauți alinare în natură.

Nu arde niciun mac,arzi chiar tu în interiorul tău .

Ucis de acțiunile celorlalți,cazi la pământ.

Oare ce se putea fi mai rău decât să fii doborât de propriul gând.

                                     ...

Încălzit de dragostea soarelui ,te poți bucura,

Pentru tine și pentru ceilalți.

În mijlocul naturii tu poți afla că ești iubit.

Ca un om bun conform propriei teorii,

Ca un om ce trăiește bucuros.

Și doar în largul ierbii,sau în mijlocul pădurii,tu îți poți găsi propria fericire.

Propriul gând bun,propria iubire.