,,Omagiu''

Asemene unui far înconjurat de marea întunecată,tu continui să luminezi mereu,

Asemenea soarelui din cosmos, asemenea stelelor de pe cer.

Luminând calea în timpul nopții întunecate mai multor suflete pierdute,

Oferindule șansa să lupte ,pentru propria construcție a vieții.

Asemenea luminii dimineții,a soarelui rece,fiind îndrăgită de o mare parte,de cei ce pot valorifica,

și lucruri imateriale,

Și prezența ta.

Și propria lor viață,și ale tale sfaturi,și ale tale gânduri,și ale tale fapte.

Al tău conținut să nu fie ratat,doar decât de niște ratați,îți spun eu ție,și te iubesc cu drag,

Al tău fiu iubit,al tău băiat,

Către scumpa mamă,din al ,,educației domeniu'',o etapă din rapsodia vieții,

Un neînțeles geniu al propriei vieți.

Ți-a fost acordată condamnarea,

Douăzeci de ani cu executare,

Foarte bine știm că vina

E purtată de bancnotele murdare.

A nimerit într-o capcană,

Ai de ales între tramadol și valeriană.

În patru ani de prietenie, într-o luptă cu sine

Ți-ai demonstrat fața adevărată.

Am cunoscut și persoane fără mască,

Dar își ascundea fața sub o șapcă,

Împreună cu cei mai apropiați 

Mi-a reușit să-i alung cât mai departe.

Iar aproape de mine va rămâne boala,

Vara întreagă am fost la cimitire,

Toate greutățile se încep din toamnă -

Voi explora calea Poeților Secreți către nemurire.

Aș prefera să fiu doar în lumea sa,

Împreună cu tine ,doar în viața ta ,

Și dacă nu exiști , atunci să vii la mine

Căci te voi aștepta mereu în inima mea.

Niște raze de soare , mai reci decât ploaia

Dacă suferi atunci ești un om slab 

Iar când atribui clișee acestui univers

Suferință după merite ți-ai căpătat.

Pedepsit de tine sau pedepsit de el,

Dacă îți este frig atunci cauți dragoste

Iar când îți este cald , cu o sabie de oțel

Îți distrugi unica ta speranță - viața.

Printre zeci de mii de gânduri și zeci de mii de stele 

Voi continua să te caut în universul meu,

Iar dacă nu voi reuși să te găsesc vreodată

Atunci înseamnă că ești ținută prizonier 

De către propriul tău univers ce nu se va mai întâlni vreodată cu al meu.

   Pădurea neagră sub iarna albă,

   Ne prevestește o mare boală.

   Puncte cenușii se ivesc în zare

   Și trăsare mortul de la raza fierbinte de soare.

   Era rece zăpada,iar acum s-a topit,

   Și a spălat apa oasele de câine

   Ce a murit subit la începutul iernii,

   Iar lângă el un tablou miraculos -

   O cioară pictată pe asfalt

   Pe drumul noroios în apusul serii .

Într-o luptă cu sine te atacă și apatia,

Acolo unde apare lumină se va deschide o cutie.

Să fii pregătit ,să primești un nou trup,

Iar la înălțimi prea mari nu încerca să te lași rupt.

Picături de valeriană , demonstrează de ce ești în stare

Când peste tine va cădea o privire înșelătoare.

Poate în altă lume , vom reuși să fim împreună,

Multe cuvinte nu o să ți le mai pot spune.

Îți duci viața pe fugă, trăiești în grabă,

Nu dorești să profiți de clipa ce ți se-arată,

Pe bună dreptate , îmi pare rău pentru tine,

Nu trăi în viitor, el nu o să mă aștepte pe mine.

Vrei să rămâi în baltă, da e boală.

Blocurile de beton îți vor conserva mișcarea

Și dorința ta de a încerca să trăiești mai bine,

Încarcerarea curând va lua sfârșit când mă voi elibera de tine.

Într-o dimineață încețoșată din cerul liniștit și albastru,

O ninsoare aprigă se revarsă peste pământul aspru.

Micii fulgi se așează pe uniforma soldaților

Ce mărșuluiesc neostenit pe străzile orașului într-un tempou repede și grăbit.

Uniți prin credința față de general ei vor merge în luptă

Important să se întoarcă acasă,pentru ,,mărețul'' imperiu ei se vor gândi după.

O nouă victorie obținută prin jertfa a mii de oameni

Important e marșul,nu durerea mamelor.

O victorie ce urmează a fi întocmită prin ordinele de executare a celor mai mari

O bătălie ce urmează a fi dată împotriva așa zișilor ,,dușmani''.

Împotriva dușmanului de ieri și de mâine,

Împotriva ta,în favoarea regimului.

Împotriva familiei,împotriva prietenilor,

Împotriva celor care te înconjoară,

Vei fi cel mai bun slujitor,

Dar mai puțin bun pentru țară

                        ...

O dimineață înzăpezită,prin troienele mari

Străbat razele soarelui,fierbinți și tari,

Străbat inimele oamenilor reci ca zăpadă,

A răsărit soarele,pe toți vrea să-i vadă.

Un vânt ușurel începe să bată,legănând frunzele de pe copaci .

Văntul începe a bate mai tare,încep să se clatine copaci.

Un strigăt sfâșiitor străbate liniștea sfântă,

Afară se întunecă,norii încep să plângă.

Soarele se mărește și vine spre pământ,

Fierb râurile și lacurile,fierbe oricare gând.

Căzuți ,ei se zbat în agonie,le ard ochii,le ard sufletele,arde totul.

Cad la pământ sute de lumini stinse ce nu vor mai lumina niciodată,

Cad spirite încinse,cade lumea toată.

Sfidați de fiecare fir de iarbă,de fiecare rază de soare,ei vor rămâne acolo,și cândva o să răsară,

Legați tot ce au mai sfânt - de pământ.

                               ...

În armonia naturii,cu o durere interioară,cu o dorință de răzbunare tu vei trăi mai departe,neputincios.

Cu micuța ta viață,blocat într-un ciclu infinit de existență.

Și prin curaj și demnitate vei înainta,

Ferit de a luptei impotență.

La dosul lumii,la capătul pământului,sub un copac sau pe un câmp,

În veșnica ta căutare,trăind cu un singur gând,

Sub raze fierbinți de soare,sub lumina lunii,

Un adevărat luptător al lui Dumnezeu existând,

La o parte de relele lumii.

În propriul tău ritm de a trăi,cu ale tale scopuri,

Cu ale tale gânduri,cu ale tale roluri,

Nefiind singur,iubit de cineva,

Luminată mereu să fie viața ta.

Când ești îndurerat,în mijlocul unui haos,

Te simți uitat de lume,uitat de tot,

Nu uita că-ți este cineva alături,

Printr-o prezență spirituală,în acel loc.

Când dorești să plângi sau să strigi,disperat de prostimea lumii,

Dezamăgit de existența umană,simțindute al societății prizonier,

Când nu vei mai vedea nimic pe pământ,vei striga la cer.

Noaptea pe cărare,

Stau privesc la cer.

Mă uit în depărtare,

Visele îmi pier!

În-a mea durere,

Îmi înec amarul.

Uit de disperare,

Se oprește cerul.

În-a lunii mândre umbre,

Raze de durere,

Prin gându-mi umble,

Cu disperare.

Disperarea mută,

Doar pe min' m-ascultă,

Inima și vise,

Toate-s compromise.

În vuietul rece,

Al nopții reci,

Zic "Noapte bună!"

La nopții cunună,

de Mihail Vicolescu

Câteodată vine ploaia, 

Lăcrimând pereții, 

Întunecănd odaia

În Surâsul dimineții. 

Uneori ne fulgeră 

Din Cerul prăfuit, 

Gândul care tulbură

Obișnuitul circuit..

Din când în când e ceață 

Și umbre mișcătoare 

Privirea ne îngheață 

Sub febrilul soare.

Sporadic ne inundă 

Liniștea din hol

Ce tremură- n oglindă

Și ne prăbușim în gol. 

Tot ce-a fost si nu s-a scris,

Era demult sortit uitarii

Căci eternul monstru din abis

Din amintiri hranea călăii

Nu mai era nici paradis

Si nici flori de primavara,

Un pustiu de nedescris

Speranta aștepta sa moara

De-atunci noi le transformam in vis

Si le pastram in fiecare seara

Ca sa fim liberi in sfarsit

Sa nu fim sclavi de-odinioara

Zilele treceau necontenit

Si multe vise s-adunara

Si nimeni nu s-ar fi gandit

Ca nu demult ele erau sa piara.

Nisipul dintr-o clepsidră,

Se scurge-n minute și sigur.

Iar timpul, în clipa tandră

Îl dorești mai lent, desigur.

Poate că-n anii tinereții

Nu-l simți ce iute trece,

Și-i acorzi de-a lungul vieții

Momente numai a-l petrece.

Dar timpul îți măsoară anii

Prin firele de nisip, în clipe,

Și înțelegi de ce castanii

Se tem de tăișul de toaipe.

Castanul bătrân mult dorește

Să-și păstreze simbolurile sale.

Vindecarea, protecția crește

Cu noroc, în sfere universale.

Așa și omul în viață, tânjește

Ca timpul să-l păstreze viu,

Chiar și când îmbătrânește

Sângele să fie un limpede fluviu.

VIAȚĂ! Nu-mi șterge irisul ochilor
Mai lasă - mă învăluită-n culorile zării
Să culeg albastrul din valurile mării,
Și roșul din parfumul trandafirilor

VIAȚĂ !Recunosc, mereu te-am rugat
Darnică ,din ce-am cerut m-ai bucurat
Lasă și verdele în zori înrourat
S- ajungă până la orizontul amintirilor
Cuibărit în țesutul din căușul anilor…

VIAȚĂ! Lasă-mi suspinul în amintiri și trecutul nu mi-l șterge …Indu speranța în timpul ce
încă mai are viitor și irisul ochilor nu mi-l stinge…
Nu-mi stinge
Albastrul mării,
Verdele ierbii
Și roșul din trandafirul iubirii…

Am îndurat în mine-aceste catedrale-nalte,
Din cărămizile-cuvinte, spre ceruri înălțate,
Și-am înțeles final că viața se trăiește-acum,
Că ieri a fost, iar mâine, nu este decât fum...

Căci port cu grijă-n palme această apă vie,
Sorbind cuvintele cu poftă, desprinse de hârtie,
De când mă știu, nestinsă, mi-a fost această sete,
Să aflu lumea toată, dezvăluind secrete...

C-am cercetat în mine, atâtea lacrimi crude,
Că nimeni nu le vede și nu le mai aude,
Și-am zăvorât în rime ce n-am putut să spun,
Neînțelese versuri pe care tot le mai adun...

Și-am să pășesc pe nori, înaintând spre tine,
Purtând cu mine dorul de cer și stele pline,
Știindu-te c-ai fost și încă ești cu mine,
Străluminându-mi calea, să nu se mai termine...