Filozofia vieții

Tu te-ai născut în luna cu care începe anul,

Când moșul Promoroacă cu gerul face planul,

Când alb omătul iernii natura încunună

Iar crivățul și viscolul sunt tot mai împreună.

La un crăpat de ziuă, prin scâncet te-ai auzit,

Și ursitoarele au venit și soarta ți-au hărăzit.

Din cornul abundenței zeița Flora și ea a dăruit

Iubire-n suflet, un strop din al său har miruit.

Ființă ce a urmat ascensiunea neobosită

Și cu încăpățânare în starea sa introvertită.

Saturn a pus pecetea disciplinei și eficienței,

A simțului responsabilității și a experienței.

Urcând de la nivelul mării până în vârf de munte,

Tenacitatea, verticalitatea au ajutat să-nfrunte

Tot greul și dureri ce viața a presărat în drum,

Și a încercat, creând, să aibă amprenta de parfum.

Așa cum primăvara vine înfloritoare după iarnă,

Așa și dorul etern de viață în inimi îl aștearnă.

Croșetând din fire de aur și argint speranța,

Dantela cu care se-mbracă mereu exuberanța.

Și azi o rază a soarelui vioaie

La fereastra odăii apare.

De parcă ar ști cât am nevoie

Să-i simpt lumina ce nu dispare.

Strălucirea razei sufletul mi-atinge,

Dând inimii imboldul vieții.

Și-ți spui din nou, cine va-nvinge

În lupta cu anii bătrâneții.

Simți în nări parfumul regăsirii,

Culoare palidă a regretului în privire,

Și te mângâi cu razele amintirii

Ce se mențin nestinse din iubire.

Dar soarele dispare între nori,

Și o umbră a tristeții te apasă.

Speranța zboară cu șirul de cocori

Și aștepți o nouă primăvară-n casă.

Vârsta-n ani, doar un număr

La fel ca fructele din măr.

Îi culegi din pomul vieții

Și-i aduni în căruța bătrâneții.

Dar atunci când încă-i fruct

Speră că urcușul nu-i abrupt.

Trăiește, respiră și aspiră

La tot ce-i frumos și te inspiră.

Gândește că-n viață un obstacol

Este joc nedorit într-un spectacol.

Nu aplauzi, nu critici, ci îl ignori,

Și treci peste, ca soarele după nori.

Buchetul de frumoase primăveri

Să-l primești cu bucurie, ani averi.

Briliantul ce strălucește în viață

Să lumineze-n fiecare dimineață.

Nothing is more important as life.

The fillings for human race too.

A shadow of a wild, unhappy life

Bring wild, said thoughts too.

A sunray over an indefinable life

Gives safety and defines it too.

Nature and abstract to our life

Live we reach to their stimulus too.

Ai mai trecut un podeț

Încrezător și îndrăzneț.

Să împlinești ani mulți!

Și tot greul să-l înfrunți.

Nu uita că poți avea

Bucuria în sănătate a trăi,

Și credința de-a putea

În veselie și iubire a grăi.

Clipe frumoase să petreci

Lângă toți ai tăi cei dragi.

Și-a ta dragoste s-apleci

Că a lor adorare o atragi.

Suflet ferice, cald și adorat

Iubitor, grijuliu și simțitor,

În inimile noastre te-ai ancorat

Precum și într-un viitor înfloritor.

Mi-e dor de freamătul mării,

Și-mi este dor de primii zori

Ce-nobilează tonusul chemării

De a alerga în câmpul cu flori.

Mi-e dor de mângâierea caldă

A ta, ca și a razelor de soare.

Iubirea-mi să fie ca o scaldă

În susur încântător ca de izvoare.

Sunt multe, vechile-mi dorințe,

Ce tot se-așează între noi,

Și ne îndreaptă spre suferințe

Ce le-ntâlnim numai noi doi.

Ce mi-aș dori să vii la mine

Suferințele să mi le alungi,

Iar eu cu pas grăbit spre tine

Să vin cu sărutări îndelungi.

Așa cum sub un clar de lună

Pescarul și-a găsit al său zăvod,

Așa și dragostea cea stăvilită

Să își deschidă drumul slobod.

Ma framanta mult

Gandul ca am sa fiu adult

Si ca n-am sa realizez

Tot ceea ce-mi doresc

Ma framanta gandul

Ca nu am sa mai simt vantul

Ca o sa ma las purtat de nori

Si am sa fiu gasit in ale adancii comori

Ma gandesc

La tot ce vreau sa deslusesc

Tot ce vreau sa memorez

Pe carti,litere si foi sa ma concentrez

Portalul literaturii

Este linistea viiturii

Viata e o viitura

Care nu trece spunand din gura

Ma gandesc

Ca-s o enigma de neinteles

Si de tot ma folosesc

De carti,stilouri si pixuri

Ca sa patrund ale lumii visuri

Ma gandesc

Cat pot sa mai controlez......

Pe-o stradă veche intrai, sub cer de plumb,
Un felinar bolnav veghea tăcut;
Pășeam firesc, cu pasul meu de drum,
Crezând că-i doar un colț de timp trecut.

Piatra sub tălpi avea un sunet stins,
Ca o mustrare spusă prea târziu;
Și-n aerul acela, greu, aprins,
Simțeam trecutul cum mă trage viu.

La început, zidurile, cuminți,
Lăsau destul loc inimii să bată;
Dar pașii mei, tot mai nehotărâți,
Chemau o teamă veche, neiertată.

Mi-am amintit iubiri neterminate,
Priviri oprite-n prag de adevăr,
Cuvinte mari, voit amânate,
Și gesturi moarte-nainte să se ceară.

Am fost tăcut când trebuia să ard,
Am fost absent când focul mă voia;
Am ales pacea falsă drept stindard
Și-am numit frică… înțelepciunea mea.

Zidurile veneau, nu prin forțare,
Ci lent, ca gândul care nu mai minte;
Și-n strâmtoare simțeam o condamnare
Nu dată-n carne, ci în oseminte.

Mi-am revăzut trădările mărunte,
Rănile primite fără glas,
Iubirea dusă-n râs, pe nepăsare,
Și jurăminte arse fără ceas.

Respirația-mi devenea cuțit,
Felinărul tremura ca un martor;
În fiecare pas eram strivit
De ce-aș fi fost… și n-am avut curaj.

Atunci am înțeles: nu moartea vine,
Ci viața netrăită până-n capăt;
Zidul nu-i piatră, sunt chiar eu în mine,
Închis de ani de fugă și de patimi.

Nu cavou de carne, ci de sens,
Nu groapă, ci o formă de refuz;
Un eu rămas pe veci adolescent,
Care-a confundat tăcerea cu virtus.

Și-n strâmtoarea finală, fără loc,
Am stat în fața celui ce-am fost eu:
Un om ce-a vrut să ardă, nu un foc
Ținut sub lespede de „e prea greu”.

De voi ieși, va fi prin adevăr;
De nu, rămân, dar știu de ce-am căzut:
Nu m-au ucis zidurile, în zadar,
Ci lipsa de-a trăi… până la sfârșit.

E noapte,

prin ceața densă am zărit-o...

–ajută-mă! mi-e groază!

E înaltă,

stă atârnată... ba nu, plutește!

în valuri repezi ea gonește...

E plină,

strălucește ca un far în sânul mării,

cu raza mi-a lovit ochelarii...

E perfectă,

colțuri nu are și e netedă,

se-nvârte-n jur ca o planetă...

Ce înseamnă? ce vrea de la mine?

cad pe trepte pân' la o linie.

Mă ridic și n-o mai văd în noapte...

a dispărut, mă urăște poate...

E zi,

sub lumina astrului e oarbă,

mai bine, nu-mi mai este teamă!

E scundă,

face un pas tiptil și obosește,

îi e greu că nu mai gonește...

E goală,

în suflet și aparență,

de rușine, mă privește cu greață...

E distrusă,

spartă la mijloc și zgâriată,

un gând atunci mi se arată.

Fug după ea; fug să o prind,

o ating, vreau s-o ridic.

În zadar, ea nu mai dorește,

și peste mine atunci se prăbușește...

E vis?

nu, e realitate și doare,

doare când te pălește...

E moarte?

poate, primele chinuri,

lacrimile curg șiroaie, râuri...

E bine?

rău oricum nu-mi este,

zbier când aud acea veste...

E sfârșit?

nu pentru mine, ci pentru sferă,

și mă zdrobește, sigur mă urăște!

Stau adesea, meditând asupra universului.

Încercând să înțeleg menirea omului,

Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,

Dar neștiut de nimeni...

Când te gândești că, omul este un microcosmos

Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos 

Când este vorba de antropos.

Uitând mereu, de același Theos.

Paradoxal, două lucrări.

Prin care Theos e prezent

Atât în cel din om

Cât și din univers.

Ai nostri au plecat spre mare!

Incalecati pe cai de apa,

far' de copite.

Intalnind in adancuri,

ale cosmosului fiare.

Viata eterna fiind doar al lor,

sortita.

Si scriu pe cerneala

neagra de atunci!

Si tot ce e techno ti se cuvine tie.

Evolutia nu s-a decurs

ascultand de porunci,

O sa ia cu ei pana si vantul 

ce ne adie!

Spatiul e vast,pana ce

soarele rasare!

Viitorul nu e aici,o sa intelegeti

voi in timp.

Totul isi are rostul intr-o

existanta ca atare.

Nu suntem aici ca sa fim

a lumii ghimp.

Magia e dincolo de nori

si departe banal!

Suntem inca primitivi,

rabdare intr-adevar calvar!

Am intrecut si limite din

tot ce e moral,

Universul e adevarat,

al Dumnezeu,altar!

Un om cinstit va fi de multe ori luat de prost

Un om mințind va vrea să-ți spună exact pe unde-a fost

Un om trezit va fi de multe ori nedormit

Iar un om voind va ajunge de multe ori pe-un drum greșit

Omul ce tace are cele mai de preț cuvinte

Omul care zace pe sine e cel ce minte

Omul ce creează are o suferință-n viață

Omul ce visează îl vede pe sine-n față

Cel ce cară greutățile vieții va zbura când va vedea ochii morții

Cel ce gustă suferințele va recunoaște darurile bunătății

Cel ce știe să vadă și prin ceață va descoperi tainele lumii

Iar cel ce poartă o mască pe față va simți aromele durerii

Acela ce aleargă constant după plăceri va fugi mereu de dureri

Acela ce constată traseul nesfârșit va sta în pas neclintit de păreri 

Acela ce e prins în jocul de noroc al universului va retrăi focul

Acela ce e liber în dansul etern al cosmosului va cuceri pasul

El ce va găsi rost în toate va trăi binele ca la carte 

El ce va simți adevărurile va descoperi tot ce poate

El ce va distruge limitele impuse va renaște din nimic absolut

Iar el ce va da tot din el va regăsi totul ce a fost pierdut