Simțuri

În noaptea rece vrei să mă adormi,

La fel cum doarme luna printre nori.

M-arunci, cobor. Mă trec fiori.

Stropesc, dar ochii mi-s chiori.

Ce rol jucăm? Suntem actori.

Tragem de sfori, proprii autori.

Într-un câmp de maci roșii, arzători,

Doi scriitori, dar nu compozitori?

Inferiori. Croncănit de ciori,

O simfonie aleasă ce provoacă tumori.

Tot stai și măsori factori sonori, ori...

Om fi negustori înșelători?

Infractori amatori?

Martori judecători?

Guvernatori datori?

Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?

N-avem valori, uneori culori 

Gandaci dăunători, ne vedem creatori,

Alteori nemuritori iubitori.

Dar tu mă adori și-mi zici:

Zbori, te evapori, și mori.

Chiar de gândul nu-mi ascult

Mocnește un foc în el și-l simt.

Arde cuvânt cu cuvânt din timp

Uitat în noi cel trecut de mult.

Şi chiar de mă prefac că-s surd

Şi mă acopăr cu al minții furt,

În trecătoare nefolosuri găsit

Sunt ars de un dor neprihănit.

Arde, arde, nestingherit.

Arde, arde, îl simt, a venit.

Focul ce arde-n cuvinte-i citit

În amintirea ta, tu care n-ai venit.

Reaprinde-mi amintirile și focul din priviri.

Reaprinde-mi amintirile, fumul să-l inspiri.

Reaprinde-mi trăirile, sufletul să mi-l trezești.

Reaprinde-mi amintirile, să nu uit cine ești.

Chiar de trag de un fir de amintire

Frenetic, să-l înec în uitare și neștire

Mâinile îmi sunt mistuite de cuvinte 

Întrepătrunse cu esența trecutelor jurăminte

Iar tot ce-i în lume se aprinde-n sensuri,

Ce îmi amintesc de un suflet încins,

Contopit în armonie și absolut prin neînțelesuri.

Ce a fost cândva de al meu cuprins.

Uneori vorbesc cu palida lună,

Care prin lucirile ei distante îmi povestește de al ei soare

Și de căldura ce o simte încă înăuntrul ei.

În schimb, eu ii vorbesc de umbra esenței tale, 

Care îmi ține caldă amintirea încă vividă a ceea ce a fost cândva.

Ne scufundăm cu tot cu podea.

Ne scurgem și ne contopim, în materie de suflet.

Atât de plin de viață și totodată mort, mă pierd în contradicția asta.

Două elemente antitetice formează un întreg, și în același timp, un nimic.

O pace interioară, iar condițiile ce nu se află în antiteză se contopesc și se risipesc.

Viața cu viața, moartea cu moartea, și rămânem noi.

Un amalgam de noțiuni petrecute-n frumosuri,

Pictate-n urât de un simț fără de folosuri

Și fără de sens în contururi iluzorii,

Ce au fost adâncite în strânsoarea uitării... De sine

Și fără culori, dincolo de bine și de rău,

Dincolo de ce-i lăsat în urmă, de ce e al tău?

Mai știi? Până și un gol cere un contur

Prin care sa se definească, chiar lipsit de voință..

Și ce poate fi mai matur?

Un gol, atât de bine definit în lipsa lui de umanitate

Și totuși, incert, totuși fără pic de pietate

Față de un nelipsit continuu al vieții,

Înconjor al nopții până-n plecarea dimineții

Și a soarelui pe cer, căci cere luminare... Te-ntrebi,

Un gol, neant, nimic, primește și el cândva ardoare... Lumină oare?

Un concept paradoxal de nimic, într-o existență ciclică perpetuă, în renaștere și infinit,

Un vid plin de înțelesuri neînțelese prin el însuși... și corupt de un ceva antitetic care țese

În firul lumii chiar viața. Te întrebi de ce ești si cum și ce?

Între viață și moarte poate fi orice, lipsit de libertate, ascuns în opțiuni nenumărate

Și alegeri, în toate și în tot, pierdut, iar în nimic, găsit.

Și nu știi de crești tu, ori golul, ori tu, oricine? Cine ești si cum și de ce nu-ți vine.

Te zbați și întrezărești, contururi și linii și încerci să citești,

Printre ele să cauți spuse și nespuse, scopuri și țeluri, departe parcă-s duse.

Sub ce curge și peste ce stă,

Mă înec și mă sufoc.

Timpul trece, curge și mă costă.

Mă roade, erodat, n-am noroc.

Să mă mișc nu reușesc,

Bolovan împietrit, nemișcat.

Mă afundă, nu pot să vorbesc,

Încet, încet, chiar de mine uitat.

Totul se mișcă, viu se mișcă.

Totul aleargă, viu aleargă.

Mă alung de viul ce e desiș,

Că cei ce stau, n-au să meargă.

Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,

Pietroi înlemnit, cu totul blocat.

Iar totul ce-i viu nu are haz,

Pentru cine în el insuși e înhămat,

Sub ce curge și peste ce stă.

Șezând sub negru, peste negru,

Sunt neclintit și mă cutremur.

Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',

Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.

Iar eu, copac demult căzut,

Putregai cu burta plină,

Plin de apă, mânjit cu chină,

N-am decât să mai aștept o ploaie.

Să mă umple doar pe mine,

Cu necaz și cu fărâme.

Să mă umple, să mă-ndoaie.

Să mai crească niște vine.

Să absorb, să mă absoarbă.

Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,

Și să ia tot ce rămâne,

Șezând sub negru, peste negru.

Nu credeam că lipsa ta o să mă pună la pământ,

Ultimul sărut mi-a deschis drumul către mormânt,

Nu știam că pentru tine iubirea-i doar un cuvânt,

Ști că fără tine nu-mi găsesc locul pe acest pământ........

De ce n-ai venit cu mine când te-am chemat?

De ce mi-ai zis că mă iubești și după ai plecat?

De ce m-ai abandonat fix când eram complet debusolat?

Vreau să-ți spun că .....de tine nici acum nu m-am vindecat.........

Nu pot să renunț la noi,

Nu pot să renunț la tot ce-am trăit împreună,

Dacă știam că n-o să m-ai fim noi,

Nu-ți dădeam niciodată drumul la mână.....

Poate pentru tine n-a însemnat nimic,

Însă pentru mine a însemnat tot,

Nu-nțeleg de ce-mi place să mă complic,

Nu-nțeleg de ce încă nu sunt mort.....

Mi-e greu, mi-e dor și incă mă doare 

Eram dispus să-ți pun întreaga lume la picioare,

Sunt dispus să trec prin iad pentru a ta sărutare,

Doar că uneori simt cum rămâm fără răbdare......

Uneori îmi vine să plec, să las totul în urmă,

La fel ca-n prima zi, vreau să-mi iau viața-n glumă....

Am îmbătrânit… Și tu ai îmbătrânit odată cu mine

Păcat ca m-ai lăsat și te-ai dus înaintea mea

Putea oricând totul să se termine

S-a încheiat deja, drumurile noastre se despart.

Iar am să-ți duc dorul, însă acesta va fi cel mai apăsător

Îmi vine să mă sting odată cu tine,nu sunt bine.

N-ai să te mai întorci să mă mângâi când mi-e rău ?

N-ai să te mai întorci să-mi săruți obrazul când la muncă vei pleca?

Cum aș putea crede că moartea ne-a despărțit

Poate tu ești într-un loc mai bun,

Dar mie viața mi s-a sfârșit

Trebuia să nu ne fi despărțit nimeni și nimic, nici măcar moartea…

Amintiri cu tine îmi răsar în cap

În mintea mea răsună vocea ta

Chipul tău îl văd mereu și mi-e din ce în ce mai greu

Moșneagule, întoarce-te la baba ta

Nu o mai lăsa să-ți ducă dorul acum și mai mereu.

Stau si privesc pe geam afară 

În mâna cu o cafea amară

Așa cum beam odinioară

Pe scaunul din gară .

Îmi vin în minte amintiri 

Pline de multe împliniri

Așa credeam cândva că este 

O dragoste ca în poveste ...

Dar totusi timplu ne-a schimbat

Dragostea a incetat 

Iar clipele ce va sa vină

Sunt goale până la ruină 

Îmi amintesc ceva frumos

Când ne plimbam în parc pe jos

Fară ca să ne pese nouă 

Ca stă să ningă sau să plouă...

Inimă lipistă de patos, scursă printre amărăciuniile amintirilor existenții mele

Sufletul-mi poartă o pizmă amăgitoare și doar prin simplu fapt că exist

Și arde o mâhnire-n al meu suflet, ce-mi răzbună pacea de după care tânjesc

Îmi plânge ființa că trăiesc în zadar fără de iubirea nimănui

Întreagă mea lume mi-e pustie căci eu sunt doar neantul universului

Nu-mi pâlpâie inima căci e stinsă de prea multă suferință, și nici ceasurile nu mai ticăesc căci respirația mi-e tăiată, iar glasul meu a rămas în etern vesteștjit, speranța uitată

Aș face-o.

Aș face-o de o mie si una de ori.

Te-as invata… Daca-ş putea, sa zbori.

Ti-as pucta si lumea in culori.

Pe maini m-as murdari,

Rodiile le-as decoji.

As urmari iarba crescand

Si as da ocolul lumii ani la rand.

Nu ma voi opri,

Viata ti-o vei indeplini.

Cu mine…sau nu, alaturi,

Caci rodiile au ele invataturi.

Aripile mele ti le voi da,

Chiar daca nu se potrivesc.

Inima mi-o voi trada,

Ca sa iti fie tie dar dumnezeiesc.

Aș face-o.

Aș face-o din nou.

As lupta cu demoni.

As opri si electroni.

Pe maini m-am murdărit,

Dar degeaba,

Caci mușamaua de satin alba

S-a patat cu rosu aprins.

S-a patat.

Am incercat.

Nu am ce sa mai fac.

Pe maini m-am patat.

Se intinde sucul,

Pe toată suprafața,

Iar eu stau pe langa

Si-mi acopar fața.

Am eșuat.

Mușamaua s-a patat.

Iubirea doare tare și eu simt că nu mai pot 

Iubirea doare tare de asta am ales să-i pun stop 

Tot ce-am îndurat am îndurat degeaba, sa dovedit că n-avea rost 

Ce sens are să tragi tare dacă tragi fără ca măcar să ai un scop

Nu poți să iubești pe deplin dacă ai sufletul pe jumătate mort 

Fără ea te simți al nimănui, singur și incomplet 

Așa te-ai simțit mereu, în viața ta n-a fost nimic perfect 

Ți-ai pus speranța în ea pentru că o vedeai fără nici un defect 

N-aveai de unde să ști că asta îți va aduce cel mai mare regret 

N-aveai cum să ști c-ai s-ajungi să plângi seară de seară 

Nu credeai că iubirea asta blestemată te va lăsa cu inima goală 

Nu credeai că sentimentele tale față de ea pot să fie o greșeală 

Nu știai că vorbele dulci pot să-ți facă viața amară