Și...

Sub vântul rece și pustiu de-afară 

La orizont, se stinge iarăși un apus,

Cu el și amintirea de odinioară 

A poveștii noastre, rămasă pe papirus.

Și se mai sting cu ea dureri și vise 

Speranțe vii ce se cer moarte, 

Se sting și-mbrățișările promise

Trăirile în doi ce s-au ajuns deșarte.

Mi-s ochii iar de lacrimi orbiți 

Tulburi, uscati de un dor prea divin.

Ar vrea parcă să sclipească fericiți 

La un ultim, în doi, pahar de vin...

Și-un strigăt sec se-aude și mă asurzește 

Se-ntunecă, pe rând, mai tare ochii mei,

E durerea ce de-un an cu mine se mândrește 

Că mă înclin peste pământ, sub greutatea ei...

Și-mi amintesc căldura îmbrățișării tale

Și nici aroma vinului dulce... n-o pot uita! 

Și parcă prind putere cât pentru o viață 

S-aștept să vină din neant și ultima...

Dar azi nu vreau, decât de liniște să fiu curtată 

Să fiu doar eu cu sinea mea, în două,

Să uit de tot si eu, cum e să fii uitată,

Să fie soare și pe cerul meu să plouă.

Îmbrățișează-mă, te rog, profund

În brațele tale sa ma afund

Între pernele tale sa ma scufund

Sa nu mai simt atâta dor acut.. 

Îmbrățișează-mă și nu-mi da drumul

Sa-mi înnoiesc pe piele parfumul

Lasa-mă să-ți servesc vinul

Sub paturică sa ridicăm volumul.

Privește la mine mai apoi

În ochi cum se citește un război

Cum ne visează pe ambii goi

Sub perne și pături moi...

Mi-a fost dor... sa rostim la unison

Să-nceapă războiul în semiton

Sa te cuprind...sa scriu cu un creion

Finalul nou... fără vreun abandon.

ma pierd în "ce-ar fi fost..dacă.."

în ceea ce a fost...odată ca niciodată,

în ceea ce ar fi putut să fie

in vorbe deșarte, promisiuni uitate.

ma pierd în "noi" demult apusi,

în vise ce prematur s-au risipit

în tot ce-am fost și tot ce-am devenit

...cândva îmbrățişați, azi doi străini 

Aș fi dorit să ne mai fim puțin,

timpul să nu rupă foaia pentru vesnicie

cum bobul în vie așteaptă să devină vin

aștept și eu privirea-ți caldă să-mi adie..

Natura se dezlănțuie peste pământ 

Ce fragile-au fost razele de ieri!...

Plouă într-una fără discernământ 

Din liberi sub cer senin... prizonieri.

O ploaie rece ce te provoacă 

La fel ca viața când te-ncearcă

Ce cade-n ropot și mă-ntreabă

De sunt puternică... sau slabă...?

Sub norii gri flămânzi de-un soare

Deschid umbrelă de hârtie cerului greu

Un pahar de poezie în așteptare 

Pe cer să scrie culori de curcubeu...

Să pot spune as vrea, ca este prea târziu 

Ca nu mai țin la tine 

C-am obosit să scriu în cenușiu 

Așteptând ce nu mai vine.

Să pot spune as vrea, ca am uitat de tine

Ca nu mai stiu cum arăți 

Că nu-mi mai curg lacrimi fine

În umbra tainicilor nopți.

Să pot spune as vrea, ca nu mai doare,

Purtarea ta nelegiuită

Ca nu-mi mai ești dorință arzătoare 

Și viața mea de-un timp e liniștită...

Să pot spune aș vrea, ca am uitat povestea

Ca te-am uitat ca pe oricine

Să pot spune as vrea, toate astea

Dar aș minți... stii bine...

Lună de April zace la fereastră 

Galbenă, plină de povestea noastră 

Aleargă grăbită apusul spre zori

Risipindu-mi iluzii și vise în nori.

Lumina-i se așterne ca un vis nebun

Pe-o ramură de gând nocturn

Și mi se face poftă de aroma vinului tău 

Simt dor... de dor, să simt în suflet curcubeu.

Pe chip îmi desenează un zâmbet plin

Alungând orice urmă de freamăt și chin

Și razele-i calde încing cerul cuminte

Cu-n iz ușor și unic de simț fierbinte.

Luna plină de April cerne-un vis nestins

Pe cărări de-o veche, neuitată taină 

Deși sub cerul larg, întins... deschis

Sufletul meu a capitulat...a mai închis o pagină.

In freamatul liniștii mele

Imi ascund sufletul rătăcitor 

Aici răul imi e bine,

Si binele-i nimicitor. 

Mi-s ochii de aramă 

Privirea, senină ca un cer

Mi-e inima în ramă

Nutrind simțiri de înger. 

Timpu-mi tremură-n secunde,

Tot cuprinsul arde ca un gând 

Ce-n adâncuri i se tot ascunde

Un infinit plin de cuvânt.

Si-aici ma pierd cel mai frumos

Caci din durerea-mi nesfârșită 

Se strânge tot Universul

Între vis si-naltul cerul.

Și de mă voi pierde in cuvinte

Lasă-mă să te găsesc 

Aievea să-ți aduci aminte

Ca tot te-am scris...din ce iubesc.

Nici nu mai știu ce vreau și... nu mai știu să vreau...

Nici cale n-am de mână să te iau...

Nici soare și nici gânduri și nici ploi, 

Nici lacrimi răzlețite-acum pe foi...

Nimic din tot și ... totul din nimic...

Doar frunze vechi dintr-un potir mistic,

Și-un drum pustiu prin arzător cuptor...

Atât!... și un fior de dor...

Aș vrea să uit,

Prima privire, și

Primul nostru follow dat.

Căci o astfel de amintire

E, imposibil de uitat.

Aș vrea să uit

Primul salut,

Copleșitorul primul vals,

Așa ca el, nu am vazut,

Așa că eu aș vrea să-l uit.

Fiind într-o euphorie

E greu însăși de tăcut,

Fiind o persoană fericită

N-ai vrea să uiți, ce ai făcut.

Ce ai trăit de el alături,

Și cum cu tine s-a jucat,

Schimbându-te pe alta iarăși

Fată, de ce nu l-ai uitat?

Acum în cameră închisă

Vărsați-tu lacrimile-n pat,

Ne deschizând mesajele primite,

Eu sunt convinsă, l-ai uitat.

Privirea-mi îndreptată-n nori,

Răsare soarele în zori,

Luni în șir am pătimit,

Singurătate în suflet tipărit.

Singurătate plină de regret

Cănd concep al tău portret,

Doar el cu mine a rămas

Din viața mea cînd te-ai retras.

Lacrimă pe obraz îmi sprinteni

Și așteptarea conteni,

Inima-mi pierde în instanță,

În ochi nu mai port speranță.

Speranța trecea în disperare,

Vise în urne funerare,

Ultima zi răsare

În a șaptea așteptare.

(În a șaptea așteptare/ part 4...Final)

Pe drumul desfundat de apa

Văzduhului deslănțuit ,

Șiroaile se duc la vale,

Purtând un dor necunoscut .

Așa pe mine ,valul mă duce

Și mă rupe de pământ ,

Sunt străin în orice parte ,

Sunt ca frunza dusă-în vânt .

Vreau să mă întorc la tine ,

Colțișorul meu de rai

Dătător de viață ,mie

Și de cântec și de grai .

Nu mai sunt îngerul tău,

Nu-ți voi mai fi niciodată,

Decât o iubire neconsolată.

Te-ai defragmentat între mine şi viață,

Crezând că durerea de tine m-agață.

În firul laic, persistent, o decepție stoarsă,

Te umple macabru cu lopata-n neviață.

In grădina Edenului, permanent devastat,

Am intrat răvăşit/ă de-al nostru impact.

Te-am aprins cu-o scânteie de zâmbet ştrengar,

Te-am lăsat atârnând iluzoriu în ştreang barbar.

Îmi pare rău, aş vrea să înțelegi,

Prin lumea reală navigăm prin poveşti.

Şi e drept, ne-am iubit, pătimaş, nesilit

Dar renaşterea-i ploaie de vis năruit.

Păstrează povestea şi fiorul stârnit,

Alungă narativul de nor mohorât.

Regăseşte iubirea în alt soare mohnit

Sau poate în ceru-nstelat, pripăşit

Pe Calea Lactee prin infinit.

Navighează furtuna ṣi gândul perfid

Ce ne duce în derivă

Pe mine din înger în demon

Şi tu rătăcit.