A mai căzut o frunză...

Oare tricoul ce mereu l-am purtat sau l-am aruncat uneori pe pat,

Nu-ți povestește de mine și cum îi e dor de zilele senine ?

Oare pătura ce m-a învelit, în care eu fericită  am adormit,

Nu ți-a trezit niciodată fiori și nu te-a întrebat de-ai mei umeri goi ?

Poate aș fi rugat uneori perna sa îți trimită un coșmar

Și să-ți trezescă sufletul o secundă măcar

Aș fi rugat și cana sa își facă de cap și să răstoarne tot pe locul unde-am stat!

Dar e târziu acum și nici măcar ea nimic din tot ce e nu poate schimba

Căci niciun act nu mai are rost când tu atât de rece privirea ți-ai întors…

Vreau să-mi spintec stomacul
Să-mi storc durerea repulsivă.
Doar sângele rece îmi alină
O parte din vină.

Se spune că copilul își alege pântecul,
O binecuvântare așteptată cu nerăbdare,
Dar eu am venit ca un blestem infect,
Știind doar să nenorocesc.

Am spart inimi pure de sticlă,
Cioburi vișinii, opace,
În tot organismul împrăștiate.
Lumina nu va mai pătrunde,
Nu mai trebuie a mă ascunde!

V-am plămădit din același aluat
Plin de mucegai, luteric.
Acum putem conviețui în întuneric

Jos

în

praf

oglindit

un albastru

cer senin

Ratacita printre cutiuțe strălucitoare,

Ea,cutiuța prăfuită,

Strigă mut:Te rog,deschide-ma!!

Dar oamenii nu au răbdare,

Nu vad dincolo de aparente.

Unii o îndepărtează ironic și rece

Dar nu-i așa?,totul trece..

Și durerea,și lacrima,

Speranța se transforma-n consolare,

Și uneori,când cade care-o raza de soare

Ceva straluce in interiorul cutiutei,

Că un diamant ascuns.

Oamenii trec grăbiți,nepăsători și reci

Pe langa cutiuța prăfuită,

Ploaia o spala cu picurii ei.

Acum e frumoasa.

Oamenii o vad și vor s-o deschidă.

Prea târziu,un lacăt greu o închide,

Cad lacrimi de ploaie,o liniște tristă,

Diamantul din ea e acolo,

Și totuși,pentru ei el nu mai exista..

Am un suflet cat un graunte de ceara

Topita intr-un pahar de cristal

Spart prin care curge apa lacrimilor varsate

De neputinta de a fi un pahar de plastic

Ce rost are sa semene soarele in tine?

Cand in acelasi timp seamana si creste buruiana?

Se intind intre aici si acolo

pasii calcati in cenusa

Totul este o nada

Pentru ca nimic sunt si eu

Iar voi, multi, sunteti totul

Cand ar fi trebuit sa fiti nimic.

Observ de ani și zile,

Iar simpatia din mine

Se prefăcu în iubire

Pentru tine.

Te văd de departe..

Atât de aproape și clar,

Întocmai cum tu nu.

Mă sari cu ochii

Și nu îți mai pasă..

Dar inima-mi ambițioasă

Tot spre tine e întoarsă

Tot speră ca într-o zi, într-o noapte

O să mă vezi de aproape.

Eu sper orbește.

Într-o relație ce nu trăiește.

Ea nu vă trăi decât în unul

Acela va seca de durere,

Iar celălalt își va continua drumul,

Fără să conteze fata cu sentimente pure.

Gânduri negre și regrete ,ce sa mă fac eu cu voi 

Nu zăresc nicio rază de soare, când în suflet am doar ploi 

Mă doare mult prea tare și nu-mi doresc decât să mor 

Mă doare când știu că împarți cu el același dormitor 

Inima mi-e rece ca de gheață dar încă te așteaptă 

A încercat să mai iubească dar te caută în fiecare fată

Nu-și poate lua gândul de la tine când încă te iubește 

Nu se poate atașa de alta când doar pe tine te dorește 

Poate acum erai cu mine dacă nu eram atât de prost 

Pot să-mi cer mi de scuze dar acum nu cred că mai are rost 

Acum rătăcesc singur și mă gândesc la trecut 

Nu pot să accept nici azi faptul că te-am pierdut 

Spune-mi ce să fac, cum i-aș putea interzice s-o mai facă 

I-am tot explicat că dacă nu se mai gândește o să-i treacă 

Spune-mi ce-aș putea să-i fac dacă refuză să mă asculte 

Spune-mi cum aș putea vreodată s-o forțez ca să te uite

Știi,am promis că o să te uit 

Și nu am putut să mă țin de cuvânt mult timp 

Mi-era dor de tine 

Și era greu să te las sa pleci din mine

Și poate după ultimul adio am mai plâns 

Am mai sperat,am mai visat

La un "noi" ce era din nou intact 

Și m-am mințit că poate e vina mea

Și poate de asta ai plecat 

Mi-am promis că o să râd 

Și o să las lacrimile în urmă 

Dar numai sufletul meu știe 

În câte piese a putut să răsune

Câte poezii au fost scrise 

Scrise și apoi uitate 

Căci eu sunt "bine" 

Chiar dacă nu mai știu nimic de tine 

Dar acum...acum când în sfârșit nu mă mai doare 

Pot să îți spun cu adevărat 

E ultima scrisoare

Pe care ți-o scriu,și apoi vei fi uitat 

Am înțeles că nu e totul ca-n povesti 

Că trebuie să îți construiești singur visul copilăresc 

Dar că nu trebuie să te consumi atât de tare 

Când tot ce înseamnă soare..dispare 

Închid ochii și sper,

Că nu o să mai doară,

Ai fost și sare și piper,

Și mi te-am pus pe rană.

Și încă mă amuză,

Căci tot de tine scriu,

De ce îmi mai ești muză?

În sufletu-mi pustiu.

Căci tu mi-ai fost și rimă,

Ai fost și făr' de vers,

Te joci cu-a mea inimă,

Nimic nu are sens.

Ai fost întreaga artă,

Ce mi-am imaginat?

Și care a fost ținta?

Când oare te-am creat?

De ce îmi mai pierd timpul?

Chiar n-are niciun rost,

Căci tu mi-ai fost poemul,

Dar oare cu ce cost?

.................................

Rămâi doar plăsmuire,

A minții fulgerare,

O, dulce amintire,

Îmi pui pe rană sare.

Îmi pare rău dar chiar nu am timp să mă țin de prostii 

M-am săturat să-mi tot las gândurile negre pe hârtii 

Am să mă schimb în cea mai rea versiune posibilă 

N-am cum să rezist unei tentați atât de irezistibilă 

Mereu am rămas în impas chiar la un pas de fericire 

Pentru mine este o linie subțire între iubire și tragedie 

Uneori consider că sunt chiar sinonime blestemate 

Oricât ai încerca nu poți să faci în niciuna dreptate 

Aproape doi ani de când refuz să mi-o scot din gânduri 

Și mai bine de trei de când o tot pun pe rânduri 

De când mă știu i-am dezamăgit pe toți, însă nu contează 

Nu-I vina mea că toți care mă cunosc mă supraestimează 

Vreau să fac ce-mi dictează inima ,nu să ascult de alții 

Vreau să nu-mi pese de nimic, n-am timp de conspirații 

M-am săturat de toate m-am saturat să tot intru în relații 

N-am cum să le iau în serios când în cap au doar aberații 

Amar

Și acru e gustul înfrângerii

Când nu am luptat suficient

Și aripa durerii m-a învăluit

Ca un giulgiu de mătase, peste rănile deschise

Mi-e frig

Și mi-e foame

Nu pot scăpa din pânza de păianjen

Pe care deznădejdea a țesut-o

Perfid

Iar noaptea va aduce iar amintiri dureroase

Nu am știut cum să te mint

Și am pierdut

Mi-e gura uscată, iar lacrimile au uitat să se prelingă

Pe obrazul împietrit de teamă

Căci sufletul doare mai tare ca o tăietură de cuțit

Atunci când ai ales să pleci, ploua afară,
Ploua și-n mine a nu știu câtă oară,
Și-adevăratul sens al ploii ce bătea în geam,
A fost s-ascundă faptul că plângeam...

Plângeam fiindcă știam că la finalul ploii,
Atunci când se vor trece norii,
Nu va mai fi albastrul cer pe care-l știu:
Va fi probabil soare, dar nu și curcubeu...

Când ai ales să pleci, ploua afară greu,
Cu-amare lacrimi ploua și în sufletul meu,
Și n-ai văzut că, în absurdul ploii ăsteia, abis,
Cu disperare și sfială mâna ți-am întins...