-zom
Despre mine poetul, nu s-a vorbit.
Oarecum precaut şi în parte timid,
Cuvinte şi sensuri îndelung am plămădit
Şi lipsit de convingere... le-am lăsat la dospit.
Metode pompoase, semantici pedante,
Puhoi de simboluri şi vibrații înalte...
Savant au servit peste timpuri pleiade.
Dar de mine, artistul, n-ați fi auzit...
De mâna ce curge cerneala în descânt
Din condeiu' ce-mi transcrie din inimă-n gând
De ochiu-mi pictând vag imagini cu litere-n vid,
mici, dar iubite-amante frumoase
Cu bucle rebele şi linii suave
Şi nopți de tandrețe cu ele în valsuri
Pe mine, romanul, nu m-ați găsit
Pe nici un raft, în nici un birt ponosit.
Eram în peisaj, în treaba mea
Cāutând sceptic, poate, o... alceva
Mai mult decât eu şi viața mea
Şi unii ar zice:
Ce neinspirat s-a intitulat:
DOAR BANAL
Category: Diverse poems
All author's poems: Matei Ciprian
Date of posting: 11 апреля 2024
Views: 535
Poems in the same category
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
E grija lui
E libertate, adevărat...
Sunt foarte multi ce au uitat..
De bunul nostru Dumnezeu
E prevăzut, că vor veni..
Ploi, vijelii și foc, vor fi,
Și pentru rele,vom plăti,
Plata nu-i de la Dumnezeu,
Cel rău aduce,ce e rău.
Să ne rugăm, să nu uităm,
Căci Dumnezeu este cu noi ,
E bun și cu PUTEREA lui,
PUTEREA Dumnezeului,
Doar el ne poate APĂRA,
Toate le are-n grija sa...
Noi trebuie doar să-l chemăm,
Răul din noi să-l depărtăm.
Întâi pe el să îl iubim,
Să nu uităm să îl slăvim,
Și harul cel Dumnezeiesc,
Va fi cu noi, va fi mereu,
Căci nu ne uită DUMNEZEU.
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
Corabie
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
E grija lui
E libertate, adevărat...
Sunt foarte multi ce au uitat..
De bunul nostru Dumnezeu
E prevăzut, că vor veni..
Ploi, vijelii și foc, vor fi,
Și pentru rele,vom plăti,
Plata nu-i de la Dumnezeu,
Cel rău aduce,ce e rău.
Să ne rugăm, să nu uităm,
Căci Dumnezeu este cu noi ,
E bun și cu PUTEREA lui,
PUTEREA Dumnezeului,
Doar el ne poate APĂRA,
Toate le are-n grija sa...
Noi trebuie doar să-l chemăm,
Răul din noi să-l depărtăm.
Întâi pe el să îl iubim,
Să nu uităm să îl slăvim,
Și harul cel Dumnezeiesc,
Va fi cu noi, va fi mereu,
Căci nu ne uită DUMNEZEU.
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
Corabie
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Other poems by the author
Vivamus, moriendum est
Se despart lung şi cad,
Închinându-se-n zbor copacului gol.
Se desculță frunzele, uscate de dor,
În pastelat, visător, foşnitorul covor,
Uşor răvăşite de un vânt călător.
Le seduce en passant ca un fin connoisseur,
Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,
Ştrengar, fluierând nepăsător.
...
Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.
🎤 Ud de suflet
Iubeşte ploaia pentru momentele dintre,
Pentru elixirul vieții revărsat prin rădăcinile pădurilor
Şi emanat în menirea subtilă ṣi fragilă ce-i umblă cărârile,
Pentru mugurii nimfelor dezveliți în mângâierea seninului,
În culorile irisului, în crângul pupilei, în miresmele şi țopăiala copilăriei.
Iubeşte ploaia cum curge de pe obrazul iubitei
În arṣița palmei ce vine s-o-ntâmpine.
Iubeşte ploaia în ritmul ce-l cântă...
Iubeṣte-o!
Fiecare picătură!
E minunat de scumpă...
Tăcerea nu e linişte...
Am devenit atât de sensibil şi timbrul vocii tale aşa de aprig,
Încât mă doare pe sub piele şi-n fiecare por pragmatic.
Iubit-o, cât de tare mă seacă atitudinea ta nonşalantă,
De parcă nimic... nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am să merg să-mi caut un leac,
Eu nu pot să mă mint...
Cum nu te-aş mai iubi...
Doar pentru că tu ai încetat să-ngrijeşti orgoliul meu de bărbat...
Persistența memoriei
O coajă de banană se usucă contorsionată pe bordură,
Jumătate încă plină, jumate descompusă-n putredă pictură...
Deşi-am trecut de ea, imginea persistă.
Deşi gunoi, natură moartă, tristă...
Mi-a iscodit o poftă-n emisfera stângă
Cu gust de Salvador Dali pe pânză.
O cale dreaptā
Ai grijă de tine, copile,
De mintea şi sufletul tău,
Îți vor fi tovarăşi o viață,
Prin bine şi greu.
Cunoaşte-ți şi trupul, copile,
Cu jocuri şi noi provocări,
Căleşte-l să-ți fie armură,
Prin bine şi rău.
Învață şi lumea, copile,
Despre oameni şi viețile lor,
In vremuri şi spații diverse,
Prin bine şi greu.
Construieşte, iubeşte, copile
Să-ți umpli trecutul cu dor.
Fii prezent, conştient, viitor,
Prin bine şi rău.
Copile, de-ţi pare că-n viață e greu,
Spre bine răzbate prin rău.
Destinul e numai al tău,
Prin voia lui Dumnezeu.
WWW (în englezā)
This ain't a story about love and grace.
This ain't the sound of tender ripples, but of stormy waves.
This ain't no more a house to dwell and share,
When all you feel around is just the gust of death.
But not the silent kind, of aging,
The sounding one of bombs,
of blooded rubble far backbreaking,
of mortared feathers of a darling angel.
And endless streams of cries increasingly despondent,
Are carried by these warfares wider by the moment,
While clickers keep accounts of scattered ammo,
More nurses run from one to other in a torment.
And though we know, what do we care
It's all too much a cross to bear
For in this life, we have to share
A common sense for one's welfare
Just scrolling past all in disdain.
Better connection, less affection...
For those all mighty...no intention
To honor promises made to their nations.
Vivamus, moriendum est
Se despart lung şi cad,
Închinându-se-n zbor copacului gol.
Se desculță frunzele, uscate de dor,
În pastelat, visător, foşnitorul covor,
Uşor răvăşite de un vânt călător.
Le seduce en passant ca un fin connoisseur,
Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,
Ştrengar, fluierând nepăsător.
...
Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.
🎤 Ud de suflet
Iubeşte ploaia pentru momentele dintre,
Pentru elixirul vieții revărsat prin rădăcinile pădurilor
Şi emanat în menirea subtilă ṣi fragilă ce-i umblă cărârile,
Pentru mugurii nimfelor dezveliți în mângâierea seninului,
În culorile irisului, în crângul pupilei, în miresmele şi țopăiala copilăriei.
Iubeşte ploaia cum curge de pe obrazul iubitei
În arṣița palmei ce vine s-o-ntâmpine.
Iubeşte ploaia în ritmul ce-l cântă...
Iubeṣte-o!
Fiecare picătură!
E minunat de scumpă...
Tăcerea nu e linişte...
Am devenit atât de sensibil şi timbrul vocii tale aşa de aprig,
Încât mă doare pe sub piele şi-n fiecare por pragmatic.
Iubit-o, cât de tare mă seacă atitudinea ta nonşalantă,
De parcă nimic... nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am să merg să-mi caut un leac,
Eu nu pot să mă mint...
Cum nu te-aş mai iubi...
Doar pentru că tu ai încetat să-ngrijeşti orgoliul meu de bărbat...
Persistența memoriei
O coajă de banană se usucă contorsionată pe bordură,
Jumătate încă plină, jumate descompusă-n putredă pictură...
Deşi-am trecut de ea, imginea persistă.
Deşi gunoi, natură moartă, tristă...
Mi-a iscodit o poftă-n emisfera stângă
Cu gust de Salvador Dali pe pânză.
O cale dreaptā
Ai grijă de tine, copile,
De mintea şi sufletul tău,
Îți vor fi tovarăşi o viață,
Prin bine şi greu.
Cunoaşte-ți şi trupul, copile,
Cu jocuri şi noi provocări,
Căleşte-l să-ți fie armură,
Prin bine şi rău.
Învață şi lumea, copile,
Despre oameni şi viețile lor,
In vremuri şi spații diverse,
Prin bine şi greu.
Construieşte, iubeşte, copile
Să-ți umpli trecutul cu dor.
Fii prezent, conştient, viitor,
Prin bine şi rău.
Copile, de-ţi pare că-n viață e greu,
Spre bine răzbate prin rău.
Destinul e numai al tău,
Prin voia lui Dumnezeu.
WWW (în englezā)
This ain't a story about love and grace.
This ain't the sound of tender ripples, but of stormy waves.
This ain't no more a house to dwell and share,
When all you feel around is just the gust of death.
But not the silent kind, of aging,
The sounding one of bombs,
of blooded rubble far backbreaking,
of mortared feathers of a darling angel.
And endless streams of cries increasingly despondent,
Are carried by these warfares wider by the moment,
While clickers keep accounts of scattered ammo,
More nurses run from one to other in a torment.
And though we know, what do we care
It's all too much a cross to bear
For in this life, we have to share
A common sense for one's welfare
Just scrolling past all in disdain.
Better connection, less affection...
For those all mighty...no intention
To honor promises made to their nations.