STAREA LUMII

Aerul poartă o răceală exactă,

cu gust de metal neșlefuit,

ca o tăcere oxidată

care se așază pe respirație.

Fiecare inspirație devine o măsură,

fiecare expirație - o renunțare.

Cerul coboară lent,

plumburiu și dens,

asemeni unei greutăți morale

lăsate peste oraș.

Clădirile își strâng umbrele

ca niște trupuri obosite,

obișnuite cu presiunea.

Lumina nu cade,

ci se fracturează,

alunecând pe suprafețe reci,

ca o idee prea clară

pentru a mai consola.

Ziua înaintează

fără promisiuni.

Strada respiră metalic.

Pașii sună ca niște semne

scrise direct pe asfalt,

un alfabet dur

al trecerii.

Ecoul nu răspunde,

doar confirmă.

În interior, o oboseală abstractă

se solidifică lent,

ca rugina pe o structură veche.

Nu este durere,

ci o continuitate rece,

o stare care persistă.

Aerul rămâne greu,

cu gust de metal,

ca o prezență imposibil de ignorat.

Orașul și trupul

își împart aceeași respirație,

aceeași tăcere densă,

aceeași formă de a fi.

Pământul nu plânge,

ci veghează în tăcere,

o lumină care nu poate fi atinsă

de mâinile trecătoare.

Copacii stau verticali

înfășurați în seva lor nemuritoare

și fiecare frunză

este o scrisoare tăcută

adresată veșniciei.

Râurile curg nu pentru noi,

ci pentru ordinea lumii;

ele poartă memoria munților,

dorul ploii, șoaptele vântului.

Cine le tulbură cursul

întrece timpul și uitarea.

Aerul păstrează șoaptele universului,

și fiecare respirație

este o alegere:

să fii martor sau să fii prădător.

Omul trece printre acestea,

fragil și trecător,

dar chemat să fie custode,

nu stăpân.

În ochii lui, natura se oglindește

ca o lumină care nu poate fi posedată,

ci doar respectată.

Și astfel pădurile, râurile, vântul și aerul

rămân vii prin atenția noastră,

iar ființa umană

își află rostul

în oglindirea sacră

a lumii care nu moare...

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se frânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin.

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcere,

Se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci de veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

Este chemarea cerului ce m-a făcut.

Te-ai așezat în inima mea

ca luna într-un loc adormit,

tulburând cu lumină

toate nopțile

pe care le credeam pierdute.

Părul tău mirosea

a salcâm înflorit,

iar glasul tău răsuna

în urechile mele

ca un râu ce curge

peste pietrele singurătății.

Te priveam

cum privește dimineața

prima floare cde mai-

cu teamă să nu ating frumusețea

și ea să se prefacă în vis.

Sub pașii tăi,

iarba făcea plecăciune,

iar vântul își schimba mersul

ca să nu-ți rupă rochia de lumină.

Când mă țineai de mână,

timpul se făcea mic,

precum o pasăre 

ce se ascunde în palme,

iar lumea întreagă

devine una cu parfumul tău

rătăcitor prin aer.

Tu erai primăvara mea târzie,

floarea crescută pe marginea dorului,

singura minune

care mi-a înflorit în suflet

după atâtea ierni.

Și chiar dacă iubirea noastă

a trecut ca o ploaie de mai,

te văd permanent înflorind

prin toate grădinile inimii mele.

Floare de mai-

frumoasă și trecătoare-

tu ai făcut din dragoste

cea mai frumoasă rază a luminii.

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă

Râbdarea nu este așteptare,

ci rămânere.

Este felul în care timpul

încetează șă mai fie lucrare.

Omul răbdător

vrea să scape de greutate,

nu să se schimbe.

De aceea, timpul îl apasă

ca o povară străină.

Cine rabdă se curăță,

nu pentru că suferă,

ci pentru că nu mai iese din adevăr.

Răbdarea taie graba minții,

Dezleagă dorința de rodul îmediat,

Învățând inima să nu ceară dovadă.

În ea, patimile se usucă

nu prin luptă directă,

ci prin lipsa de hrană.

Răul nu este învins,

ci lăsat fără sprijin.

Răbdarea este crucea

întinsă în timp:

aceeași greutate purtată zilnic,

fără justificare, fără revoltă.

Aici omul încetează

șă se mai întrebe „cât mai durează”

ți începe să existe acolo unde este.

când timpul e primit, nu consumat,

el devine transparent,

iar suferința își pierde

dreptul de a defini ființa.

Răbdarea nu aduce mângâiere,

ci stabilitate,

nu alinare, ci adevăr.

Din această statornicie,

încet, fără semn,

începe să se nască

omul adunat.

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

Am ochi de sticlă care se sparg în cioburi

Și un zâmbet pictat cu lame stoluri

Purtând o rochie roz, ruptă franjuri

Pe obraji lacrimi căzând din nimicuri

Stai acolo mă privești ca pe-o jucărie

Dar țip că sunt vie, dar crezi că-i doar o porcărie

Mă ridic și-ți îndrept mâna care trosnește în gol

Tu îmi spui că joc doar un simplu rol

Mă tragi de mâini și de picioare

Și-mi legi mâinile-n noduri grele apoi speri să zboare

Îmi coși gura cu ață îmbibată-n sare

Apoi te-ntrebi de ce-i liniște apăsătoare

În camera asta e totul roz și frumos

Numai din tine curge un sânge ciumos

Îmi pieptăni părul cu perii din sârmă ruginită

Stau cum vrei tu, înțepenită

Mă forțezi să-ți zâmbesc deși știi că doare

Și-mi spui că iubirea cere răbdare

Iar când încerc să fug, mă lovesc de uși închise

Tu doar rănile mi le-ai ținut deschise

În loc de ochi mi-ai pune nasturi negrii

Și mai apoi m-ai arunca în josul scării

Sunt păpușa ta, acum nu pot pleca

În casa de păpuși mă vei păstra.

Visele se topesc, 

În lacrima de catifea, 

Și dorurile îți sclipesc, 

De muzica de iubire. 

Dorința e o lacrimă, 

Ce mă uită-n vis,

Ca pe o nouă mamă, 

Dorința ta ți-am zis.

În noaptea albă, 

Visele strălucesc, 

Îmbrăcate într-o nouă salbă, 

Eu pe tine te iubesc. 

Într-un univers melancolic, 

Cântă alinarea dorului, 

Într-un suflet minunat și simbolic, 

Ziua ta m-a lăsat.

Tăcerea e o mângâiere pură, 

Cu ochii de argint aplecați, 

Îmi șoptesc iubirile din natură, 

Cu părul tău de aur. 

Genele de petale, ochii de cristale, 

Suflete împăcate, cântări deșarte, 

Flori de kianit, maci de turmaline,

Ce pleacă în stoluri departe. 

Ziua pleacă, noaptea să treacă, 

Într-un vârf de stele, 

Căci gândurile mele să numai socotească, 

Ducându-le cu ele. 

Mamă! Întoarce-mă în copilărie

sa mai copilăresc un pic

Să-mi mai port acea pălărie

din paie făcută de bunic.

Să mai simt încă odată

aerul cald, când visam, 

nu ma-m simțit niciodată

așa cum copilă eram.

Mamă! Mai zi-mi din nou

că mă iubești doar pe mine

Atunci când eram ca un ou

credeam că adolescența nu mai vine.

Mai lasă-mă să mă mai joc

Pe puntea de lângă vecinii, 

Care mereu cu norok, 

făceau cruciuliță pâinii.

Cândva sau niciodată 

E semnul lor de lene vie

E crezul lor în stare pură 

E clasicul "vom face nouă"

Dar niciodată ție!

Demagogie perfidă 

Și nu doar, e-atât de îmbâcsită

Am înțeles târziu și totuși devreme

La cât de amețitor de iute

Politrucii vieții risipite 

Au semănat doar secetă

Valorilor, de teamă să nu vie

Să le dărâme lor imperiul

Ce astăzi, emblematic 

Se zbate încă-n nepăsare vie

De ieri, de azi și vesnic mâine

Ce rasă, ce neam, nevrednic de-avuție!

Marius Ene, Polonia, 16.05.2024

Pe ulița copilăriei alergam prin colb

Cu o plutire lină și plină de visare,

La supărări, necazuri eram surd și orb

Și priveam doar spre-a viitorului chemare...

Copil eram și jocu-mi-era frate

Copii erau cu toții parc-atunci.

Unde sunteți voi, suflete curate?

V-ați risipit în negurile-adânci...