Primul ecou al inimii

Simt cum timpul îmi curge prin piept,

Nu ca o fugă,

Ci ca o melodie

Liniștită.

Am învățat să-l ascult.

Să nu mă grăbesc.

Să spun „mulțumesc” dimineții

și „bravo” mie seara.

Să văd frumusețea

În lucrurile simple.

Timpul nu e dușman,

E o prietenă care știe când să tacă

Și când să râdă cu mine

La o glumă din copilărie.

Uneori bate tare —

Când e bucurie.

Alteori, șoptește

Ca o promisiune caldă.

Mă ține treaz,

Nu cu griji,

Ci cu visuri.

Fiecare secundă

E o fereastră deschisă.

Pot să privesc

Și să respir.

Să fiu.

Și e destul.

Sunt viu.

Și asta e minunat.

În Seulul plin de ploi tăcute,

Ea fuge iar prin nopți pierdute,

El, rece, blând, cu ochi de gheață,

Ascunde dorul ce-l învață.

Pe banca unde flori de cireș

Cad ca promisiuni ce nu mai eș,

O mână tremură în vânt,

Un „te iubesc” nerostit crunt.

O moștenire, o rană veche,

Un tată crud, o mamă stearpă,

Destine scrise cu sânge fin

Pe filele unui scenariu chin.

El pleacă, ea plânge, trenul nu stă,

Dar undeva, dragostea dă.

După zece ani, un ceas se oprește –

În inimă, totul renaște.

Un OST pe fundal suspină,

Priviri ce spun mai mult ca o vină,

Un ultim episod, un ultim sărut –

Și tot ce a fost devine început.

Iar au înflorit crizantemele,

tăcute martore ale vremurilor ce trec.

Petalele lor, fragile ca amintirile,

se deschid cu grație spre lumina care nu rămâne.

În culorile lor arse de toamnă

se ascunde un suspin de viață și moarte,

o poveste nerostită despre timpul ce ne curge printre degete,

despre clipele ce se sting, ca frunza căzândă.

Fiecare floare e o mângâiere și o taină,

o respirație între început și sfârșit,

o chemare la contemplare:

să prețuim scurta strălucire a fiecărui moment

înainte ca umbrele să le înghită.

Iar crizantemele înfloresc, iar noi ne pierdem în ele,

în culori care ard fără zgomot,

în parfumuri care amintesc că frumusețea adevărată

nu ține decât atât cât o privim cu inima deschisă.

Arde cerul fără milă,

Peste câmp și peste vie,

Zarea tremură-n lumină

E-un sărut de iulie.

Grâu-n picioare de lumină

Se închină blând în vânt,

Soarele, cu mână plină,

Scrie aur pe pământ.

Se prelinge peste case,

Peste inimi obosite,

Peste doruri rămasese

În tăceri nedeslușite.

Pe sub nucii vechi din vale,

Umbra pare rugăciune,

Și-o fântână cântă-n șoapte

Despre vechea sărbătoare.

Într-un timp ce nu se grăbește,

Soarele dogorește lin,

Și din tot ce se trăiește

Curge-un dulce și-un venin.

Soare de iulie-aprins,

Pui în suflet cer întins.

Ne usuci și ne-nflorești –

Tu ne doare, tu ne ești. –

Spune ce doare

fără rușine,

că tăcerea

nu vindecă —

doar sapă mai adânc.

Spune că pleci

chiar dacă rămâi,

minciuna cu ochi blânzi

taie

mai rău decât adevărul crud.

Spune ce-ai visat

în nopțile reci,

că visele spuse

devin drumuri

sau despărțiri.

Spune „te iert”

chiar când nu poți —

iertarea nu e o rană închisă,

e curajul

de-a lăsa rana să respire.

Spune cine ești

fără să ceri voie —

numai umbrele

se roagă

să nu fie privite.

Spune și când taci,

căci ochii au glas,

iar inima scrie

când gura

se teme.

Sub candelabre grele, de cristal,

Se-ntinde masa ca un vis feeric,

Iar fiecare farfurie-i un portal

Spre-un tărâm de artă și misteric.

Prin catifea și aur poleită,

Se-așază tainele din bucătărie,

Fiecare fel devine o ispită,

Un poem servit pe albă armonie.

Pâinea se frânge ca versul dintâi,

Din miezul său se naște o poveste,

Iar untul moale, uns cu pasătui,

E rima blândă ce de suflet crește.

Peștele, prins din ape de cristal,

Plutește lin în sosuri de smarald,

Ca un catren curat și imoral,

Ce-și poartă farmecul în gust rafinat.

Vinul rubiniu, scos din pivniți vechi,

E strofa care cântă fără grabă,

Din cupa-naltă curg nectare reci,

Și ard în piept ca-n inimă o sabă.

Și prăjitura, dulce-n final,

E rima-ntoarsă, cea mai așteptată,

Ea pune sigiliu triumfal

Pe poezia mesei încununată.

Majestate, festin de vis și cânt,

În fiecare mușcătură e destin,

Ospățul devine legământ,

Și arta hranei — un veșnic divin.

Am deschis o carte,
dar mâna mea s-a născut
din toate cărțile pe care nu le-am citit.

Tu stingi lumina acolo.

Eu o aprind aici.

Undeva între noi

e o oră

care nu aparține

niciunuia —

nici zi, nici noapte,

nici tu, nici eu.

Acolo locuiește

ce nu am reușit

să împărțim.

Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,

ci într-o iesle.

N-ai ales tron de aur,

ci lemn de brad și paie aspre.

Atunci am învățat că slava Ta

se ascunde în smerenie.

Am văzut lumină

în mâna care ridică un fir de praf,

nu doar în soarele ce stăpânește cerul.

Am găsit har

într-o cană de apă dată cu iubire,

nu doar în jertfe strigate de pe munți.

Sunt zile când nu pot face minuni,

dar pot zâmbi cu iertare.

Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,

dar pot tăcea ca Tine,

în fața celor ce nu mă înțeleg.

Doamne,

învață-mă să Te văd în lucrurile simple,

să nu caut slava Ta în tunete,

ci în foșnetul inimii curate —

și fă-mă vrednic să port cerul

în gesturile firave.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Cântecul nopții, adiere sublimă,

Înserarea misterioasă, vis de aur.

Ritmuri stelare, tainică simfonie,

În liniștea ce îmbrățișează timpul.

Nopțile cântă în ecouri fără margini,

Melodii de stele, în dans cosmic.

Notele se împletesc într-un cor divin,

Povești nespuse, secrete ascunse.

Sub cerul întunecat, cântecul răsare,

Ode ale tăcerii, povești neînțelese.

Vorbește-n șoaptă, cuvinte îngemănate,

Cântecul nopții dezvăluie iubirea.

În umbra lunii pline, versurile dansează,

Sufletele se unesc într-o armonie tandră.

Cântecul nopții strigă către inimi ratace,

Doruri ascun Cântecul nopții, mister adânc,

Înserarea îmbrățișează cerul senin.

Rimele se leagă într-un dans tandru,

În tăcerea ce ascunde visuri nebune.

Stelele cântă în lumini strălucitoare,

Melodii fără cuvinte, doar înțelese de suflete.

Noaptea răspunde cu ecouri de iubire,

Cântecul nopții ne poartă pe aripi de dor.

Prin întuneric, versurile se rostesc,

Povești nespuse prind viață în melodie.

Nopțile cântă tainic, în ritmuri divine,

În liniștea ce aduce alinare și armonie.

Sub lună plină, cuvintele se împreunează,

Sufletele se unesc într-o simfonie divină.

Cântecul nopții ne cheamă la visare,

În universul său

Dictatorul,Putin nebunul!

Cum să vorbești fără vorbe?

Limbajul de lemn îți este propriu!

Când plângi nu ai lacrimi, mergi fără pași... şi râzi fără râs...

Pari o fantomă,un strigoi ieșit din mormânt....

Și toată averea o ai din hoție!

O țară întreagă ai furat!

Prizonieri stau bieții cetațeni,

De bună credință, nevinovați, înșelați,

Așteaptă să dispari,

Sătui sunt de tine!

Sunt rușii cu toții un popor blestemat?

Să fie hoția,beția, minciuna acasă la ea?

Cât despre tine....

Ești lupul ce stâna păzește,

Nebunul ce crima vestește!

Imperiul ți-e mort de mult putrezit,

Și-ți zici:

Camarila complice mă susține!

Iar crimele toate m-amuză nespus...

Omor cu plăcere!

Să fiu eu Vladimir Putin un mort viețuind?

Un drac ce arde pămantul cu tot ce-i pe el?

Să am teamă eu,să mă las omorât,

De dușmanii ce eu i-am scornit?

Sau stârnit....?

Sunt destui !

Să-mi știe planul toți viermii-oameni,

Sau Occidentul pervers și drogat?

Pentru mine nimeni nu face doi bani....

Am spus că sunt îngerul alb!

De Domnul trimis să salvez omenirea căzută,

Se zice că-s drac?

Cine spune?

Vreți să vedeti ce-o să fac?

Știți bine că butonul ce vă face scrum e la mine!

                    *

Oooh Doamne!

Privește-l pe Drac!

Nebunii așa fac toți

Când de putere se-mbată!

Dezastrul aduc prin Minciuni,arme și crime!

Războiul și moartea-i o modă acum?

Dictatorii sunt modele pentru proștii cei mulți?

Iar prostimea cade-n groapa comună...

Soldații sunt carnea de tun!

Iar mamele toate ce fii nu mai au,

Au inima pe veci muribundă!

Doar minciuna își cântă refrenul,

Iar Dictatorul nebunul,

Venit din Iadul proscris,

Vrea Să rupă Pământul în două!

(25 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)