BPD

tu, rege făr' de regat,

îți ticăie ceasul morții

și nu știi cât mai ți-e dat

pân' te stingi în toiul nopții.

să nu te mai ridici din pat,

tu, rege făr' de regat!

oricum de-ai întoarce clepsidra

nisipul tot la fel se scurge,

și de ți-aș mai da o vreme

tot mai puțin tu ai avea.

să nu te mai ridici din pat,

tu, rege făr' de regat!

dacă ți-aș frânge jumate,

ai construi un palat

cu timpul ce ți l-am luat,

dar ticăie ceasul morții

și ai să te stingi în toiul nopții 

întoarce-te-n pat,

tu, rege făr' de regat!

Prietenia aia de-o viață,

Rândunica voioasă-n dimineață,

Viața, ca un fir de ață,

Toată familia la masă,

Mama -a rămas frumoasă-

Soare de toamnă, mângâietor, pe față,

Somnul liniștit de după-amiază,

Coada pisicii ce pendulează, 

Picurii-n geam, vibrează ,

Ochii înrămati de bucurie,

Când te cuprind mărturie,

Degetul mic ce acopera o stea,

Doamne, mică-mare-i lumea mea.

Dă-mi timp, dar nu-mi da

Iluzii și gânduri boeme,

Să te am și să te chem

Din emoțiile strâse-n ghem,

Cu care un pisoi s-ar bate

Pe viață si pe moarte.

Cum ți-ar sta îmbrăcată

în dragoste pură, curată?

Și dacă iubirea e oarbă,

Prinde-mă de mână,

Și n-o lăsa să cadă,

Lumea-n noi, iar noi sub stele,

Mărginindu-ne în ele.

Ce dulce ți-e chipul și plaja din ochii,     

De soare scăldați, dansând-n extaz,

Curgând spre obrajii, ușor dezmierdați,

Iar buzele tale, colectând polenul,

Mi-au scris zâmbind tot poemul.

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii subterane cu zăcăminte puține,

Miner furios, jegos, ce scuipă pe jos –

să dai la schimb sănătate,

pe, vezi tu… diamante...

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii goale, aflate-n ruine,

Toată exploatarea, gândurile ș-apoi uitarea,

se strâng într-o lampă cu lumină difuză,

ce bate mai tare în mine decât pe tine.

In mina sanatatii mintale,

orizontul e limitat, perspectiva trădează,

adâncimea se ghicește de la suprafață.

Strălucirea eternă a minții neprihănite,

s-a rătăcit in doar câteva cuvinte.

Îmi pierd timpul, 

În cautarea timpului pierdut.

Între nucleul a ce sunt

și marginile a ce voi fi,

găsesc versiuni vechi ale mele

și nevoia de a le coase petice.

Strig străinului din mine:

— Băă, m-auzi?!

Îmi răspunde un ecou:

— Băă, m-asculți?!

acasă,

nu era mereu locul liniștit și sigur

pe care mi l-aș fi dorit.

era adesea incertitudine,

răni deschise, ochi atenți 

și frici în lanțuri.

când eram mic,

mă rugam așa:

"Doamne, să fim toți bine, sănătoși 

și să avem tot ce ne trebuie.."

astăzi,

dorm pe aceeași parte a patului ca tatăl meu,

îmi pun la fel speranțe în oameni ca și mama mea,

încerc să găsesc o casa,

în care să nu mai fiu pradă,

să nu mai fiu rana,

rana altcuiva,

dar să fiu acasă.

Cuvinte pline in inimii zbuciumate

Ce bat laolaltă in seri parfumate

Litere legându-se intr-un vals mlădioas

Poezie cu iz primejdios

Fiecare cuvânt aiurit liniștește

Și sufletul necopt înflorește

Asemenea unei flori in miez de primăvara

Ce ridica de pe umeri o povară.

După o iarna grea, plină de zile osândite

Vara aduce slove inedite

Ca intr-o pânza totul se țese frumos

Și viața începe sa prindă sens prețios.

O umbră fără glas
mă strânge.

O alung
și mă-nfășoară.

Un drum apare,
dar nimeni nu calcă.

Eram deja
pașii.

Blocată -n timpi de așteptare,

Buza gării rău famate 

Împrăștie în jur duhoare,

Împânzind drumuri ferate.

Pasaju-i stropit cu mocirlă 

Colcăie de pași grăbiți;

Un glas ,sinistru, urlă,

Scrâșnind din dinți.

Sosea trenul , scârțâind,

Pufăie din a lui rugină,

Văităndu-se în gând 

De a lui veșnica rutină..

Prăfuit până -n coate,

Mutilat de la uzură,

Lipsit de-o salubritate,

Putea până și -n gură.

Puhoi de oameni zdrențuiți 

Sălășluiau pe culoare,

Înfometați și obosiți,

Dormitau pe niscaiva ziare..

Trenul porni din nou agale 

Spre o destinație oarecare,

Tremurând din balamale,

Tânjea în sine o schimbare..

Din groapa lor defuncţii

I-aud de ore-n şir,

Pe vii purtând discuţii

Pe alei în cimitir.

Că e război şi foame,

Şi boli, şi genocid,

Că injecţiile sunt arme

Şi oameni mor subit.

Că un infern e totul

Afară pe Pământ,

Că-i mai bine de mortul

Ce zace în mormânt.

Şi se-ntristează morţii,

Dar sunt şi bucuroşi,

Să audă,-n ciuda sorţii,

Cât sunt de norocoşi.

Vreau să mai fiu ca altădată

Când fără griji noi ne iubeam,

N-aveam nici casă și nici bani

Și cu chirie pe la bloc stăteam

Eram doi tineri absolvenți

Veniți intr-un oraș de munte,

Purtând în geantă diploma

Gata cu lumea să se-nfrunte

Dar practica n-a fost ca teoria

Și în teren a trebuit să inventăm,

Rețete și tratamente la animale

Ca în final de boli să le salvăm

Să fii un bun medic veterinar

Înseamnă pasiune și răbdare,

Că doar atunci poți să-nțelegi

Un pacient ce-ți cere vindecare

Și anii au trecut fără-ncetare

Cu împliniri, eșecuri, neajunsuri,

Profesional sunt multe întrebări

La care nu găsim încă răspunsuri

......................................

Acum am pus multe deoparte

Avem și unde sta, copii și bani,

Și zilnic rugă înălțăm la Domnul

Să ne dea sănătate si...ceva ani!

Nu mã plâng de supãrare,

Cã nu are niciun rost;

Fiindcã nu-i o zi sub soare 

Sã nu dau peste vreun prost! 

Când îşi cascã gura mare

Şi-mi transmite-al sãu venin,

Mult prea blândã mi se pare

Muşcãtura de asin!

Parcã-l scoate ciuma-n cale,

Sau eu însumi l-aş chema!

Dar lui i se par normale

Cheful lui, rãbdarea mea...

Când îmi merge cel mai bine,

Când mi-e soarele mai drag,

Mã trezesc, din zãri senine,

Peste ceafã, c-un ciomag!

Când vrea cerul sã m-asculte

Şi e roş la orizont,

O lichea, din cele multe

Sare-n cale-mi, c-un afront.

De n-ar exista prostia

Şi, de n-ar avea copii,

Seacã, nu ar fi pustia,

Viaţa, viaţã n-ar mai fi!

Pe neisprãvitul mare,

Cât şi pe cel mititel,

Netratându-i, ca atare,

Veţi pãţi şi voi, la fel!

Decât falnica prostie

Sã vã facã vreun hatâr,

Preferaţi, cu bucurie,

Muşcãtura de catâr!