Trecători,

Azi să mă simți intens

Și-n fiecare por

Să simți al meu miros

Dintr-un parfum de dor

Să simți că și cum mâine 

Eu nu o sa mai fiu

Și să-ți rămână -n simțuri 

Al meu parfum- profund

Să nu gândești nimic

Te detașezi de toate

Intens de tu mă simți

Mă vei găsi prin șoapte 

Și fiecare clipă,când noi vom fi departe

O vei găsi pe piele,în visele de noapte

Și când închizi ochii,să stai mai linistit 

Eu îți apar în pleoape,să simți ,,intensitate..,,

Tu m-ai pierdut și mă iubești,

Și asta-mi tot repeți,

Când m-ai pierdut c-ai fost absent,

Din propriile vieții.

Tu te-ai pierdut când ai murit,

In corpul ce îți este viu,

Și ai murit cate puțin,

Fidel unui destin...

Și ai rămas captiv in gânduri,

Și închisoare ți-ai creat,

Din limite și atașamente,

Ce viața ți-au dictat.

Nu m-ai pierdut..nu-ți aparțin..

Doar ți-am deschis canale,

Accesul spre o libertate

 Din propria închisoare.

Dar cum sa pleci dintr-un confort,

Pe drumul libertății...

Când ai bagaje din strămoși,

Ce-ți sunt atașamente...

E mai ușor să-nvinovatesti,

Pe lumea ce-i în jur,

Decât greșind sa te trezești,

Urmandu-ti al tău drum..

Și felul meu nonconformist,

Îți place ,dar îl judeci,

Ai vrea sa fii ca mine o zi..

Apoi alegi iluzii...

Simt o stare de tristețe,

de frica și dezamăgire,

Simt o stare de trădare,

Ce simt că mă distruge.

Și simt aceasta stare ,

Atât de neînțeles...

Și nu știu ce să fac,

Să mă întorc la ,,eu,,

Îmi este și rușine,

Să mă privesc pe mine,

De tot ce mi-am făcut,

Și că nu m-am văzut..

Și când mă uit spre mine,

Capul mi-se lasă-n jos,

Și ochii plini de lacrimi,

Sunt triști,sunt goi dar vad...

O stare de durere in corpul vindecat,

Simt cum se scurge-n vene,

Prin sângele vărsat...

Dar totuși e curat..

Simt cum corpul se înmoaie,

Și mușchii mei cedează,

Sub frica , neputința 

De o schimbare ,,clara,,...

Privind doar din afară,

Totul pare simplu,

Dar când mă întorc în mine,

Sunt prinsă doar in frică...

Privesc în liniște afară,

Și văd atâta graba-n jur,

Observ cum oamenii aleargă,

Ei sunt stresați,sunt triști..mahmuri

Observ in jur discuții triste,

Și fricile ce si-le ascund,

Vorbesc și spun cum timpul trece,

Privesc cum trec prin timpul lor,

Privesc spre cei îndrăgostiți,

Cum au bagaje de iluzii,

Și uita că au doar un ,,timp,,..

Prezent frumos ce nu-i promis...

Privesc bătrâni cu multe boli..

Și pungi ce-s pline cu pastile,

Cerșesc in șoaptă îndurerați,

Să prindă și ziua de mâine..

Privesc în jur și simt ca stare...

Durerea și tristețea lor,

Le-aș da ca sfat o întrebare...

Tu suflete ești corpul tau?...

Sau ești doar martorul tăcut..

Ce a uitat că e mai mult?

Efecte-n lanțuri ce ne strâng și ranile-s adânci,

Interiorul-i inundat de sânge si venin,

Iar corpul moale ni-l simțim,

De stringuri ce-s străine.

Efecte-n lanțurile groase, de-un ruginiu închis,

In timp culoare și-a schimbat,

Și-n corp s-au adâncit,

De ani nostri încărcați ,

Cu frică și rușine.

Efect in lanțurile groase, simțit spre al tău final,

Durerea,frica și trădarea prin viață te-au ghidat.

Privești cu atâta înțelepciune din stare de uimire,

Că acel efect de lanțuri strânse,a fost a ta trezire.

Străină,

Străină am devenit de mine și de lume

și tot îmi caut locul în umbre și ruine.

În jurul meu e haos, e grabă și uitare,

și tot mă uit și caut un loc cu flori și oameni.

Cu flori ce înfloresc sub soarele măreț

și oameni ce-ți zâmbesc în drum de-i întâlnești,

acei copaci înalți, cu umbră și răcoare,

și apele ce curg și strălucesc în soare.

Așa mi s-a promis, de vin pe acest pământ,

că totul e asemeni unui paradis.

M-am întrebat mereu de ce am fost mințită…

sau acești oameni distrug și fac risipă.

Renunț la tine azi,

Mi-ai fost o confidentă,

Și în singurătate,

Doar tu mi-ai fost prezență.

Renunț,nu te resping...

Și simt recunoștință,

Pentru momente-n care,

In frici mi-ai fost esență...

Ești ultima țigară,

Îmi iau la revedere,

Revin la libertate,

Voința și putere.

Se schimba oglinzile...

Nu oamenii...aceleași fețe rămân, dar s-au înclinat ușor, fără voia lor, odată cu mișcarea lumii.

Nu ei au decis schimbarea, ci lumea le-a rotit unghiul, le-a mutat reflexia, le-a furat lumina fotografica.

Astfel, imaginea care se întoarce nu mai e aceeași: contururile se răcesc, iar în locul clarității rămâne o lumină frântă.

Eu am încercat să rămân în locul meu — acolo unde liniștea avea sens și cuvintele aveau greutate.

Dar, odată cu mișcarea acestor oglinzi, și reflexia mea s-a schimbat prin ochii lor.

Mă întreb cât trebuie să mă mai mut, fără să mă pierd, ca să ajung din nou la aceeași reflexie.

Poate că răspunsul nu e în mișcare, ci în tăcere.. În tăcerea care nu pretinde să fie oglindită, ci doar să rămână curată.

Și atunci, cine va ști să privească, va vedea lumina așa cum e — nu pe cea pe care lumea o proiectează, ci pe cea care există dintotdeauna în sufletul si gandul propriu.

Traiesti sa afli raspunsuri... Dar raspunsul este ca traiesti.

O zi simplă

M-aș trezi dimineața

și m-aș bucura de razele soarelui

care intră pe geam.

Aș atinge cu pielea lenjeria patului

și m-aș bucura de simțuri,

cu capul aplecat spre soare

să simt căldura pe frunte.

Apoi aș face o cafea

și m-aș opri o clipă

doar pentru mirosul ei.

Aș fuma liniștită la cafea

cu gândul că nu îmi face rău,

privind cerul

și urmărind fiecare pasăre care zboară.

Aș privi copacii până în vârf

să văd dacă adie vântul,

iar dacă adie

m-aș bucura de adierea lui pe piele.

Aș deschide un caiet

și aș scrie versuri,

apoi aș picta prima imagine

care apare sub pleoape

în timp ce soarele mă încălzește.

Spre seară

aș suna omul iubit

pentru o discuție profundă la un ceai.

Apoi aș ieși la o plimbare

într-o seară caldă,

privind stelele

și luna.

Aș mai scrie câteva rânduri

și aș adormi goală,

mulțumită

de fiecare senzație

de fiecare trăire.

Îmi doresc atât de mult, singură să fiu pentru o vreme

Să nu fiu întrebată cum sunt și ce mai fac

Cumva am primit lecții, acum doar îmi fac teme...

Și tot ce azi îmi mai doresc este să tac...

Doresc atât de mult, să mă ascund de toate pentr-o vreme

Vreau liniștea să o găsesc să-mi bată la fereștri...

C-am obosit s-alerg printre iluzii, când doar înfrunt orgolii omenești!

Oricum n-o să-ntelegeți nicicum durerea mea

Și nici subiect de râs nu îmi doresc a fi

E-o luptă ce o duc cu mine și chiar de este grea

Singură vreau să îmi duc războiul în aceste bătălii.

Și nu-mi doresc mai mult, decât sa fiu lăsată să sufăr în tăcere 

O să-mi revin, dar azi, tristețea și dorul mi-au zâmbit 

Și pentru că e greu, posibil că va mai dura o vreme

Și-atunci poate o să-nțelegeți...ce-a fost e c-am iubit!...

La masă cu durerea,

Ea corpul mi-l cuprinde,

Privesc zâmbind spre ea,

Se-apropie de mine..

E sigură,e rece și-n brațe ușor mă strânge 

Eu nu mă zbat stau calmă, iar lacrimile absente

Rămâne ușor uimită și pare chiar confuză 

Eu ii întind un scaun să ia loc lângă mine.

La masa se așează, grăbită și comandă,

Vrea un pahar de dor, friptură ca ofrandă,

Politicoasă sunt și fac comandă îndată 

Înlocuiesc cerinta-i - și îi ofer dulceață ,cu un pahar cu gheață.

Se schimbă de îndată,devine agresivă..

Și îmi apasă rana ,căci e nemulțumită,

Eu ii zâmbesc din nou și îi ofer ce am,

Și bonus la desert...iubirea mea cu drag!

Ușa

Stau în fața ușii.

Nu e mare, nu e aurită,

dar simt greutatea ei în mâini.

Am stat prea mult pe cealaltă parte,

unde zgomotul altora mă împingea,

unde drumurile și vorbele

mi-au obosit pielea și sufletul.

Privesc clanța.

E rece.

Dar e și promisiunea unui pas.

Inspir adânc.

Îmi simt corpul, respirația, gândurile.

Îmi reamintesc ce înseamnă să fiu pentru mine.

Întind mâna.

Apăs.

Ușa scârțâie ușor.

Și pașii mei intră pe drumul meu:

nu mai pentru altcineva,

nu mai pentru vină,

nu mai pentru a ține pe cineva în echilibru.

Fiecare pas e lent, conștient,

ca un fel de dans pe podeaua vieții mele.

Și dincolo de ușă,

lumina nu e doar soarele —

e spațiul meu,

respirația mea,

timpul meu.

Pentru prima dată de mult,

simt că încep să trăiesc.