Weekend Ache

Acum, când pașii mi se frâng
Și gândul cade, fără glas,
Nu-mi pare rău de ce n-am fost,
Ci de ce-aș fi putut să las.

N-am strâns averi, nici bucurii,
Doar dor și semne pe hârtie,
Și tot ce-am ars în mine-odinioară
Se stinge-ntr-o târzie veșnicie.

De m-or uita, să nu vă doară,
N-am scris spre slavă, nici spre nume,
Am pus în vers ce n-a putut
Să fie spus de-această lume.

Și dacă moartea mă va lua
Cu mâna ei de frig și fum,
Să știe cerul: am iubit
Și-am fost adevăr… până acum.

Pe-o stradă veche intrai, sub cer de plumb,
Un felinar bolnav veghea tăcut;
Pășeam firesc, cu pasul meu de drum,
Crezând că-i doar un colț de timp trecut.

Piatra sub tălpi avea un sunet stins,
Ca o mustrare spusă prea târziu;
Și-n aerul acela, greu, aprins,
Simțeam trecutul cum mă trage viu.

La început, zidurile, cuminți,
Lăsau destul loc inimii să bată;
Dar pașii mei, tot mai nehotărâți,
Chemau o teamă veche, neiertată.

Mi-am amintit iubiri neterminate,
Priviri oprite-n prag de adevăr,
Cuvinte mari, voit amânate,
Și gesturi moarte-nainte să se ceară.

Am fost tăcut când trebuia să ard,
Am fost absent când focul mă voia;
Am ales pacea falsă drept stindard
Și-am numit frică… înțelepciunea mea.

Zidurile veneau, nu prin forțare,
Ci lent, ca gândul care nu mai minte;
Și-n strâmtoare simțeam o condamnare
Nu dată-n carne, ci în oseminte.

Mi-am revăzut trădările mărunte,
Rănile primite fără glas,
Iubirea dusă-n râs, pe nepăsare,
Și jurăminte arse fără ceas.

Respirația-mi devenea cuțit,
Felinărul tremura ca un martor;
În fiecare pas eram strivit
De ce-aș fi fost… și n-am avut curaj.

Atunci am înțeles: nu moartea vine,
Ci viața netrăită până-n capăt;
Zidul nu-i piatră, sunt chiar eu în mine,
Închis de ani de fugă și de patimi.

Nu cavou de carne, ci de sens,
Nu groapă, ci o formă de refuz;
Un eu rămas pe veci adolescent,
Care-a confundat tăcerea cu virtus.

Și-n strâmtoarea finală, fără loc,
Am stat în fața celui ce-am fost eu:
Un om ce-a vrut să ardă, nu un foc
Ținut sub lespede de „e prea greu”.

De voi ieși, va fi prin adevăr;
De nu, rămân, dar știu de ce-am căzut:
Nu m-au ucis zidurile, în zadar,
Ci lipsa de-a trăi… până la sfârșit.

Într-o noapte fără martori, fără lună,
Am ridicat un zid cu mâna mea,
Și-n piatra rece, surdă și păgână,
Am închis ce încă nu putea tăcea.

N-a fost blestem, nici urlet, nici furtună,
Ci doar un timp ce s-a oprit firesc,
Varul cădea, iar carnea, prea supusă,
Se stingea-n taină, fără să cerșesc.

De-atunci, când casa doarme-n întuneric,
Un ritm adânc pornește din perete,
Nu-i zgomot crud, nici vis isteric,
E vina mea bătând încet, concret.

Căci nu ce-am zidit bate ne-ncetat,
Ci adevărul viu, neîngropat.

Se lasă-n mine timpul ca o ceață,
și pașii mei nu știu de unde vin;
iubirea mea, prea tânără și creață,
a ars frumos, dar n-a știut destin.

Am vrut să cred că tot ce doare trece,
că inima se-nvață să tacă-n timp,
dar dorul, ca un câine fără lese,
se-ntoarce-n mine iar și iar, flămând.

Nimic nu cer. Nici semn, nici izbăvire.

Doar starea asta grea să o cunosc:
că sunt ce sunt prin tot ce-am pierdut viu.

De-i drept să plâng, atunci să plâng cu fire.
De-i drept să port, să port fără noroc.
Căci omul stă întreg doar când e scris.

Te-am purtat ca pe-o haină subțire,

Pe care o credeam pielea mea,

Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,

Dar vântul te-a luat undeva.

Erai glasul uitat al pădurii

Ce-n noapte părea doar al meu,

Dar zorii ți-au stins murmurele,

Și-n liniște mi-am fost zeu.

Te-am iubit ca pe apa din palme,

Crezând că mi-e sete mereu,

Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –

Nici râul nu-și plânge ecoul.

Și-acum, când privesc în oglindă,

Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.

Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,

Iar umbra… n-a fost niciodată.

Din munți înalți și codri seculari,
Se-nalță glasul dacilor cei tari,
Sub Decebal, un neam curat, străbun,
Ce-a rezistat furtunii de oriunde-ar fi venind.

Traian, cu legiunile-i de fier,
A scris pe stânci, în sânge și mister,
O Romă nouă-n Dunărea cea mare,
Dar sufletul dacic nu s-a dat în floare.

Trecut-au veacuri, valuri peste valuri,
Dar românii rămân străjeri ai țării lor,
Cu voievozi ce-n neguri s-au născut,
Să lupte pentru cerul neabătut.

Mihai Viteazul, stea a Unirii,
Ce-a strâns sub sabie toate româniile,
Și-a scris cu sânge în istorie sfântă,
Că libertatea nu se cumpără pe pământă.

Ștefan cel Mare, veghea Moldovei,
Cu rugăciuni și arme mântuia poporul,
La Putna, pacea-i stă pe lespede,
Dar sabia lui încă-și caută ecoul.

Vlad Țepeș, crunt, drept și de temut,
Cu țepe și cu legi a așezat trecut,
El a făcut din frica altora scut,
Și-a lăsat în cronici un nume absolut.

Crai Mircea, între râuri și Carpați,
Pe turci i-a învățat cum mor românii drepți,
La Rovine, o vale de lacrimi și de foc,
Dar țara-i vie, iar el, nemuritor erou.

Domnitorii toți, cu sfânta lor lucrare,
Au scris prin lupte temelia cea mare,
Dar și cei simpli, oameni de prin sate,
Au dus pe umeri o țară luminată.

Familia Regală, Carol întâi, Maria,
Ne-au dat un chip de națiune mândră,
Unirea Mare, sub Ferdinand cel Drept,
Un neam întreg a fost, în sfârșit, întreg.

Antonescu, un nume greu de dus,
În vremuri crude, războiul ne-a condus,
Iar umbrele istoriei îl judecă mereu,
Dar poporul rămâne cu visul său greu.

Sub Gheorghiu-Dej și Ceaușescu-apoi,
Lanțuri grele s-au pus din nou pe noi,
Dar Decembrie ’89 ne-a scos la lumină,
Cu sânge am spălat a vremii grea rutină.

Azi, România e liberă sub cer,
Dar lupta veche arde-n suflet viu și greu,
Străbunii noștri, eroii, voievozi,
Veghează-n taină din veșnice poduri.

Să nu uitați, români, că istoria ne cheamă,
Că dacii și Mihai, Ștefan, regii și toți cei ce n-au teamă,
Au scris pe pielea vremii numele de neam,
Și e datoria noastră să-l ținem viu, curat și demn.

Sub cerul liber, din Dacia străbună,
Până-n prezent, e-o cale plină de lumină,
Istoria noastră nu-i doar a lor, ci-a ta,
S-o duci mai departe, pentru țara ta.

Stateam in stand citind o carte
Ma simteam ca-n pustietate
Cuvintele purtandu-ma departe:
"Singur, n-ai succes, barbate!"

Citind desprea asta, am zis tare:
"Houston, avem o problema mare!
Atatea femei am pus la incercare
Niciuna nu a putut insasi fi in stare
Sa fie langa mine cand ceva ma doare."

Hocus, pocus, de nicaieri
Imi amintesc asta, de parca ar fi ieri,
In fata mea, ca inceputul unei primaveri
O fata s-a infatisat cu placeri!

Ca sa vezi si sa nu crezi
Privirea blanda a unor ochi verzi
Te face uneori sa te panichezi
Dar in acelasi timp sa te minunezi.

Blonda tunsa scurt si scunda
Am ramas blocat o secunda
Cand am auzit o voce blanda
Mangaindu-ma precum o oda.

Sufletul mi-a inghetat
Cand afara am realizat
Ca ea e ce cautam cu adevarat
Si tocmai astazi s-a aratat.

Timpul trece si inca cum
Tot ma intreb daca-s nebun
Fiindca sunt singur si acum
Poate nu sunt suficient de bun?

Tot cu timpul e problema
Munca multa, vorba nema
Ne uitam ca la cinema
Cand si cum cunoastem tema?

Tot in naufragiul asta stam
In insulele noastre ne bagam
Si cu treaba ne aglomeram
Pana cand ne epuizam.

Tot ce vreau e sa ne imbarcam
Intr-o croaziera ca sa incercam
Sa vedem cum putem sa o dam
Noi doi, undeva, sa ancoram.

Stiu ca esti fata desteapta
Mi-am dat seama de prima data
Ca tu ai minte cat toate dintr-o ceata
Fiind unica si minunata.

Chit ca ai coarne si eu sageata
Suntem directi, nu vrem cearta
Muncim mult, vorbim cateodata
Dar nu conteaza, timpul asteapta.

Ce vreau ca tu sa intelegi
Este ca vreau sa ma alegi
Nu doar sa fim colegi
Ci sa fim iubiti, pe veci!

Poate par impertinent
Si, stiu, da, sunt insistent
Dar cand vad un pur talent
Nu am cum sa fiu absent!

Langa tine as fi un rege
Fiindca regina mea ar fi lege
Nimeni si nimic de aici nu o sa ma lege
Cum au facut-o ochii tai sufletul sa-mi inchege.

Uite, noi doi nu prea ne cunoastem
Dar, usor, usor, cand ne vedem
Vreau sa fim precum un ghem
Impletiti, in brate, sa ne strangem.

Zi de zi, pe galeria din Baneasa
Simt cum ma trazneste sansa
Sa ne vedem cum ne luam revansa
In fata cruzii sorti: nesansa.

Secretos, de felul meu
Sa ma deschid imi e tare greu
Dar acum secretul l-ai aflat
Sunt poetul consacrat!

Tot ce sper cat am "cantat"
Tu sa nu te fi combinat
Iar noi doi sa fim cu ceva legat
Pentru ca destinul ne-a prezentat!

Mmm… iubirea are gust, frate…
Uneori dulce, alteori arde…
Danic Paun, real.

Am gustat iubirea ca pe-un condiment rar,
Puțin dulce, dar lăsând urme amar.
Pe buze-a fost miere, în suflet — foc latin,
Prima iubire… un ocean fără mal, dar plin.

Am străbătut continente doar cu gândul la ea,
Europa-n suflet, dar Asia-n inima mea.
Am simțit Africa-n sânge, caldă și vie,
Și America-n visele ce nu voiau să fie.

Sentimente și condimente — iubirea e un festin,
Fiecare atingere are gust divin.
De la prima privire — m-a rupt de pe pământ,
Prima iubire — un parfum ce nu-l mai vânt.

Îmi amintesc cum tremura vocea ei fină,
Ca ploaia de vară căzută-n lumină.
N-am știut atunci că dragostea doare,
Că dintr-un sărut se nasc mii de chemări.

Am căutat-o-n vânturi, prin orașe străine,
Pe fiecare continent, am lăsat urme de tine.
Dar dragostea adevărată nu moare ușor,
E condimentul vieții — amar și savuros.

Sentimente și condimente — iubirea e un festin,
Fiecare atingere are gust divin.
De la prima privire — m-a rupt de pe pământ,
Prima iubire — un parfum ce nu-l mai vânt.

Și dacă timpul trece, ea rămâne acolo,
În fiecare vers, în fiecare dor.
Danic Paun nu uită, doar scrie mai profund,
Că prima iubire… te urmărește oricând.

Un lucru îmi este clar deja.

Tu nu vei mai fi în viața. 

Vei fi umbra ce-mi omoară speranța.

Iubeam, și încă iubesc apa 

Însă m-am înecat în ea

Oare voi mai găsi ceva 

Să înlocuiască apa

Tu, tu erai apa din viața mea

Cuvintele nu-mi tot exprima tristețea

Dar nici nu aș vrea

Un leu un fruct,

Cinci lei un product. 

Strofă de două versuri 

Să scriu din inimă un dor

Să scriu cu sufletul o implinire

Doar scriind usor, mai pot să zbor

În vremurile astea, trăite cu nebunie.

Să pun in versuri ce inima imi vrea

Să plâng, să râd doar eu cu ea

C-a tot iubit și mai iubește 

... o vreme a iubit... orbește...

Scriu și mă ascult pe mine

Și ce tot scriu, nu mai contează!

Cred încă în acel "va fi bine!"

În vremurile astea fără de speranță.

Scriu si când sufletul mă doare

Și nu-i așa la întâmplare...

Aleg să pun un gând curat

Da știu... sună puțin ciudat...

Mă scriu... cum pot, cum sunt

Dintr-o poveste rămasă la trecut 

Scriu amintiri și mă declar mulțumită 

În vremurile când lumea să uite, e grăbită!

.................................................................

Am rămas să scriu dintr-un vis neîmplinit 

Când doar ai tăcut...si m-ai lăsat să te uit!

Ai tot căzut din vis în vis

Te țineai strâns de stele.

Până când cerul s-a deschis,

Și nicio stea n-a mai rămas,

Atunci ai căzut… direct în brațele mele.

Din îmbrățișarea noastră

Pe cerul viu și luminos se năștea

Cât nici nu putem număra:

Stea după stea.

Erai obosită de-atâtea căderi

Și-ai adormit în brațele mele,

În timp ce priveam cât de frumos dormi,

Cerul dădea pe din afară de stele.

Și-a început să plouă cu ele

Și îmi era și drag, și necaz,

Că fiecare stea ce pica…

Te săruta pe obraz.