14 Februarie

Scumpul nostru glob pamantesc
Pe care toate tarile se intalnesc
Cetatenii lor se tot imbolnavesc
Coronavirus... ceva grotesc. 

Cum sa stam si sa ne plimbam
Sau in padure un gratar sa bagam
Atata timp cat noi toti riscam
Nenorocirea de boala sa o luam? 

Stati in case, numai bantuiti pe strada
Gândiți-vă la cei ce stau in camera de garda
Spitalele noastre si asa stau sa cada
Nu le mai dati si voi de lucru gramada

Ca sa traiti mai in siguranta
Numai mergeti aiurea la piata
Stati in a voastra fortareata
Cu manusi si mastile pe fata. 

Tot pe maini sa va spalati mereu
E vorba despre igiena, hai, ca nu e greu
Sa va dezinfectati instantaneu
Ca sa nu strigati la mormant "Văleu!" 

Totusi sa invatam cu totii ceva
Sa fim uniti mereu, nu doar candva
Boala asta e grea, dar noi nu suntem altceva
Decat romani... Poate ne vom eleva!
 

Sa fi femeie este un lucru mare
In martie fiind precum o floare
Care in suflete asterne culoare
Cu ale sale petale din dotare.

Dar cine este oare cea mai mandra dama
A carui chip cu totii il avem in rama
Si tot ea in suflet ne pune o flama
Noi fiind focul ce arde intr-o mama.

Ce poate fi mai scump pe acest pamant
Decat sa vezi o mama ce da avant
A ceea ce poate creea mai sfant
Un fiu caruia sa ii ofere invatamant..

Tu, mama, pe mine m-ai onorat
Stiind ca sunt singurul tau baiat
Pe care tu tot timpul l-ai educat
Si de prea multe ori m-ai iertat.

Mereu, mama, esti o dulceata
Foarte atenta la orice chichineata
Mintea ta fiind o fortareata
Iar mie oferindu-mi tot in viata.

Multumesc ca imi esti alaturi
Dandu-mi cele mai bune sfaturi
Chiar si atunci cand fac figuri
Si iti vine sa ma scuturi.

La multi ani cu sanatate
Mult noroc si spor in toate
Pentru ca tu m-ai adus departe
Fiind cea mai dulce dintre tarte!

Îs flămând după iubirea ta

Și încărcat de-atâta fericire,

De lângă tine, n-aș mai pleca

Însă ceasul, cântă...de trezire. 

Mai fur un mic sărut în grabă

Să îmi ajungă până mă-ntorc,

O melodie fredonez în gând

Și-n ceai lămâia acră-o storc. 

O las dormind în dimineață

Văzându-i fața că e zâmbet,

Mă mișc ușor să n-o trezesc

Și ușa casei o închid discret. 

Ajung la florăria de pe colț

De unde cumpăr o mușcată,

Și trandafiri, într-un buchet

Că azi soția este...aniversată. 

Atent încerc să intr-un casă

Să o surprind cu-al meu cadou,

Însă-o găsesc, în plină acțiune

Punând bucate-alese pe platou.

Cu bucurie mare-n suflet îi ofer

Și floarea și prețioșii trandafiri,

Primind o lungă sărutare dulce

Și-n șoaptă-mi zice...vin musafiri. 

..............................

Așa se-ntâmplă an de an la noi

Iar casa ne este plină de prieteni,

Așa dorim să fim uniți și-n viitor

Eu, Ea și Ei...iubiți de pământeni!

Am scris într -o zi o poezie Pe o coală albă de hârtie. Despre mine, despre tine, Despre iubirea care a unit ale noastre destine. Am scris acest vers Despre al nostru mic univers. Plin de fericire și amor... Și despre visele ce nu mor. Am scris un poem de dor Pe o foaie de hârtie. Despre un dor nemuritor, Am scris această poezie! (Poezie de Vladimir Potlog)

Și plouă... și plouă... și plouă 

De mi se rupe poezia în două,

Dorul de noi în gând se afundă 

Cerneala curge și foaia inundă.

Și plouă... plouă mărunt și des,

Din picături vise plăpânde îmi țes

Le strâng pe toate în același pahar, 

Plin cândva cu al strugurilor nectar.

Și plouă... și plouă cu vânt

Și gândurile își iau avânt

În inimă imi bat ecouri mute

De dorul, ce nu vrea să te uite...

Cutreierând fără de țintă prin pustie

Am răsărit toamna târziu pe-o creangă vie

Ploaie și vânt m-au scuturat pe o hârtie

Deși am tot nu am nimic fără iubire

Tot așteptând să treacă dragostea nebună

Dacă nu trece-am s-o ascund într-o minciună

E boală grea și-i răspândită ca o ciumă

Se-aşează-n inimă şi-n suflet ea stăpână

Am să aștept până-i vaccin să mă salveze

Cu o uitare cât un cer să mă trateze

Am să aștept pân-om fi iarăși frunză verde

Mireasma pletelor de flori să ne-mbuneze

De ce lăsăm în așteptare inimile calde

Când știm că toate așteptarile n-au roade

Nu mai pricep această lume cum se-mparte

Între iubire și iertare cine arde?

A mai rămas de aştepatat doar timpul rece

Nepăsători privind absurdul cum petrece

Asiguraţi că aşteptând totul va trece

Vom aștepta suflet cu dragoste să plece

Și chipul dulce să îl dai spre ploaie,

Și ploaia să mi-l dăruiască mie,

Că mult a mai durat facerea lumii,

Și tot atât cred c-a durat când ți-a fost pusă în ochi privire.

(Cine ți-a pus-o așa de blând trebuie să fi fost,

Și se simte,

Că nu-i același cu cel care mi-a pus mie măseaua de minte)

Dulcele mod de a vorbi de tiranul timp,

Dulcele mod în care știi să fii,

Cu cât se duce n-o să-l las să treacă,

Fără să te las înainte să știi…

Că vezi, cu cât de mult pământ se învelește pământul,

Și eu îl calc, dar tu nu-i aparții,

Tu ești într-o ploaie de diamante din spațiu…

Și încă nu știi…

Chiar dacă n-are început și nici sfârșit,

Ploaia de diamante o să ajungă aici,

Ca să te adun din ea și să îți spun că te…

(nu-ți spun aici,

există un loc mai bun

unde vreau să îți spun)