Umbra care n-a fost
Te-am purtat ca pe-o haină subțire,
Pe care o credeam pielea mea,
Mi-erai umbră, mi-erai răsuflare,
Dar vântul te-a luat undeva.
Erai glasul uitat al pădurii
Ce-n noapte părea doar al meu,
Dar zorii ți-au stins murmurele,
Și-n liniște mi-am fost zeu.
Te-am iubit ca pe apa din palme,
Crezând că mi-e sete mereu,
Dar mâinile goale m-au șters de-ndoială –
Nici râul nu-și plânge ecoul.
Și-acum, când privesc în oglindă,
Nu văd chipul tău, doar pe-al meu.
Mi-s ochii mai limpezi ca vântul,
Iar umbra… n-a fost niciodată.
Poems in the same category
respirație
Respir aerul vieți blânde
precum aburul creiat de frig
unde curg mângâieri solide
ca o speranță fără să oblig
Deschid privirea-n profunzine
cu speranță pentru-o nouă zi
când tulburele are limpezime
precum frunzișul din brazi
Caut realitatea s-o pun-n poem
ce va străluci de bine
ridicând la rangul de suprem
mângâieri cu mâini fine
Constantin STanciu
Eu,tu,noi
Eu,tu,noi!
Fericirea este în doi!
Apoi noutatea zilei este ea...
Dragostea ce-i răspândită pretutindeni !
Ai vazut albina cum sărută florile,
Culegând aroma parcă interminabil în zborul ei?
Soarele îi este prieten!
Ea fiind bucuria și clipa sau hărnicia
Zumzăie melodia aceea
Ce-o știm amândoi!
Eu,tu,noi!
Același refren,aceleași promisiuni
Ce pleacă și vin!
Nu-mi lua iubirea promisă,
Căci e absurd să-mi iei ce încă nu mi-ai dat..
Eu,tu,noi!
Fericirea este în doi!
Privește pescărușii cum își traiesc jocul,
Lacul este al lor decând lumea
Nu le pasă de noi,
Își șoptesc magice cuvinte,
A iubirii sonoră culoare ce zboară ca un nor,
Povești spuse timid,
Poate-și fac suave declarații de amor nebun,
De unde poți știi ce-și spun?
Eu,tu,noi
Existăm oare în ochii lor?
Știu ei că dragostea doare când moare,
Că există tristețe și lacrimi
Și disperare?
Sau speranțe deșarte luate de vânt,
Gânduri ce se rotesc nebunește și pleacă departe?
Oare nu vorbește fiecare floare
Fiecare culoare,fiecare rază de soare,
Cu mine,cu tine,cu noi?
Eu,tu,noi cu toții respirăm sperând că niciodată nimeni nu moare...
Apoi moartea apare cu veșmântul ei negru și trist!
Eu,tu,noi...
Cum să nu mai fim?
Să ne pierdem veșnic ca un praf risipit de vânt...
Și dacă totuși moartea e cea care moare
Și nu are ultimul cuvânt?
Cred că-i mai potrivit un final optimist,
Tu o să-mi spui că mă iubești infinit,
Iar eu te voi ține strâns
Parfumul magic să-ți simt
Și-ți voi spune că nu-i vis!
Eu,tu,noi
Iubito,fericirea este în doi!
(25 februarie 2023-Irepetabila iubire)
LASĂ-ŢI GÂNDURILE
Lasă-ţi gândurile greieri,
să-ţi colinde-n voie lanul,
şoapta norilor să-nchine
într-un psalm întreg Coranul,
marea să-şi întindă ţărmul
de oglinzi, sclipind mărgeanul...
muntele să-şi doarmă-n tihna
somnului cel veşnic,vina,
stepa-n orizont mocnindu-şi
coamele de cai hinduşi...
Lasă-ţi draga mea iubită,
râurile să-mă-nece,
hăurile să-mă-nghită,
sâmbure de soare stins,
sub sărutul tău promis...
Un joc de artificii
In linistea noptii se-aprind artificii,
Dar nu pe cer,in ganduri complicii.
Un joc ce-ascunde lumini si tacere,
Un foc care arde,dar nu i o vedere.
Cuvinte putine si pasi nestiuti,
Cu gesturi tacute cand suntem bauti.
E-un joc de lumini, ce-aprinde gandirea,
Artificii ce-ascund, nu-arata iubirea…
Uneori,atent,priveste in taina,
Alte ori rece,o umbra in haina….
Sa fie un semn?Un joc trecator?
Sau doar e teama,de-un vis ce mi dor?
Artificii s-aprind cand suntem aproape,
Dar focul se stinge cand suntem departe…
Cuvinte putine si visuri in ceata,
Dar cand sunt cu el,ma simt iar in viata!
Când cântă pământul
Când cântă pământul,
Şi pasărea tace,
Fur liniştea lunii,
Şi-o ascund în găoace.
Când tace dumbrava,
Şi pasărea cântă,
Fur liniştea serii,
Ca ea să m-ascundă.
Când tace pământul,
Şi pasărea-i dusă,
Razele albe ale lunii,
Îmi pătrund pe sub uşă.
Când cântă dumbrava,
Şi pasărea vine,
Pre-umblu pământul,
Cu luna în mine.
un noiembrie
amintirile cu tine îmi stau la uscat
în Luminătorul încă nedeschis
Enya a inundat străzile
scăpată din picupul tău
Only Time până la genunchi
până la suflet
lumina murdară sângerează
prin perdeaua după care te-ascunzi
buzele tale albastre mi-au săpat
ieri noapte o golgotă pe piept
în Vinerea asta Neagră
crucile sunt la reducere
aproape gratis ofertă la mântuire
de nepăsarea lumii
nu mai răspunde nimeni
ultimul călugăr din Athos
e candidat la președinție
doar un pompier voluntar
se străduieşte să îți scoată
disperarea din secțiile de vot
oamenii dorm oricum
cu Enya sau fără ştampilează
o apocalipsă nouă nouță
toți ne numim Sisif prin ordonanță
de urgență
Dumnezeu a rămas în inima ta
de aseară când ați făcut duet
la karaoke
ți-a pictat ventriculele cu sfinți
spune-i să plece iubito
lumea mai are nevoie de El
și eu de tine
respirație
Respir aerul vieți blânde
precum aburul creiat de frig
unde curg mângâieri solide
ca o speranță fără să oblig
Deschid privirea-n profunzine
cu speranță pentru-o nouă zi
când tulburele are limpezime
precum frunzișul din brazi
Caut realitatea s-o pun-n poem
ce va străluci de bine
ridicând la rangul de suprem
mângâieri cu mâini fine
Constantin STanciu
Eu,tu,noi
Eu,tu,noi!
Fericirea este în doi!
Apoi noutatea zilei este ea...
Dragostea ce-i răspândită pretutindeni !
Ai vazut albina cum sărută florile,
Culegând aroma parcă interminabil în zborul ei?
Soarele îi este prieten!
Ea fiind bucuria și clipa sau hărnicia
Zumzăie melodia aceea
Ce-o știm amândoi!
Eu,tu,noi!
Același refren,aceleași promisiuni
Ce pleacă și vin!
Nu-mi lua iubirea promisă,
Căci e absurd să-mi iei ce încă nu mi-ai dat..
Eu,tu,noi!
Fericirea este în doi!
Privește pescărușii cum își traiesc jocul,
Lacul este al lor decând lumea
Nu le pasă de noi,
Își șoptesc magice cuvinte,
A iubirii sonoră culoare ce zboară ca un nor,
Povești spuse timid,
Poate-și fac suave declarații de amor nebun,
De unde poți știi ce-și spun?
Eu,tu,noi
Existăm oare în ochii lor?
Știu ei că dragostea doare când moare,
Că există tristețe și lacrimi
Și disperare?
Sau speranțe deșarte luate de vânt,
Gânduri ce se rotesc nebunește și pleacă departe?
Oare nu vorbește fiecare floare
Fiecare culoare,fiecare rază de soare,
Cu mine,cu tine,cu noi?
Eu,tu,noi cu toții respirăm sperând că niciodată nimeni nu moare...
Apoi moartea apare cu veșmântul ei negru și trist!
Eu,tu,noi...
Cum să nu mai fim?
Să ne pierdem veșnic ca un praf risipit de vânt...
Și dacă totuși moartea e cea care moare
Și nu are ultimul cuvânt?
Cred că-i mai potrivit un final optimist,
Tu o să-mi spui că mă iubești infinit,
Iar eu te voi ține strâns
Parfumul magic să-ți simt
Și-ți voi spune că nu-i vis!
Eu,tu,noi
Iubito,fericirea este în doi!
(25 februarie 2023-Irepetabila iubire)
LASĂ-ŢI GÂNDURILE
Lasă-ţi gândurile greieri,
să-ţi colinde-n voie lanul,
şoapta norilor să-nchine
într-un psalm întreg Coranul,
marea să-şi întindă ţărmul
de oglinzi, sclipind mărgeanul...
muntele să-şi doarmă-n tihna
somnului cel veşnic,vina,
stepa-n orizont mocnindu-şi
coamele de cai hinduşi...
Lasă-ţi draga mea iubită,
râurile să-mă-nece,
hăurile să-mă-nghită,
sâmbure de soare stins,
sub sărutul tău promis...
Un joc de artificii
In linistea noptii se-aprind artificii,
Dar nu pe cer,in ganduri complicii.
Un joc ce-ascunde lumini si tacere,
Un foc care arde,dar nu i o vedere.
Cuvinte putine si pasi nestiuti,
Cu gesturi tacute cand suntem bauti.
E-un joc de lumini, ce-aprinde gandirea,
Artificii ce-ascund, nu-arata iubirea…
Uneori,atent,priveste in taina,
Alte ori rece,o umbra in haina….
Sa fie un semn?Un joc trecator?
Sau doar e teama,de-un vis ce mi dor?
Artificii s-aprind cand suntem aproape,
Dar focul se stinge cand suntem departe…
Cuvinte putine si visuri in ceata,
Dar cand sunt cu el,ma simt iar in viata!
Când cântă pământul
Când cântă pământul,
Şi pasărea tace,
Fur liniştea lunii,
Şi-o ascund în găoace.
Când tace dumbrava,
Şi pasărea cântă,
Fur liniştea serii,
Ca ea să m-ascundă.
Când tace pământul,
Şi pasărea-i dusă,
Razele albe ale lunii,
Îmi pătrund pe sub uşă.
Când cântă dumbrava,
Şi pasărea vine,
Pre-umblu pământul,
Cu luna în mine.
un noiembrie
amintirile cu tine îmi stau la uscat
în Luminătorul încă nedeschis
Enya a inundat străzile
scăpată din picupul tău
Only Time până la genunchi
până la suflet
lumina murdară sângerează
prin perdeaua după care te-ascunzi
buzele tale albastre mi-au săpat
ieri noapte o golgotă pe piept
în Vinerea asta Neagră
crucile sunt la reducere
aproape gratis ofertă la mântuire
de nepăsarea lumii
nu mai răspunde nimeni
ultimul călugăr din Athos
e candidat la președinție
doar un pompier voluntar
se străduieşte să îți scoată
disperarea din secțiile de vot
oamenii dorm oricum
cu Enya sau fără ştampilează
o apocalipsă nouă nouță
toți ne numim Sisif prin ordonanță
de urgență
Dumnezeu a rămas în inima ta
de aseară când ați făcut duet
la karaoke
ți-a pictat ventriculele cu sfinți
spune-i să plece iubito
lumea mai are nevoie de El
și eu de tine
Other poems by the author
Plumb sub piele
Te-am purtat ca un tatuaj pe piele,
Cu cerneală adâncă, cu dor,
Dar timpul a mușcat din linii,
Și azi e doar fum și decor.
Nu te mai caut, nu te mai chem,
Nu-ți mai scriu numele-n vise,
Dar uneori, când trece un tren,
Îmi pare că dorul se-nchide.
Ești parte din mine ca plumbul
Ce arde încet, nevăzut,
Un semn ce nu doare..
Floarea din vârf de stâncă
Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.
Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.
Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.
Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.
Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.
Străinul
Când te-am zărit ultima oară,
Erai doar un trecător,
Privirea ta n-a spus nimic,
Și nici a mea – decât dor.
Ne-am strâns cândva în palme zile,
Ne-am împletit în nopți târzii,
Dar astăzi tu ești doar un nume,
Și eu o umbră-n amintiri.
N-a mai rămas nici loc de „poate”,
Nici timp să ne mai regăsim.
Acum suntem doi străini care
Nici nu mai știu că s-au iubit.
Ultimul dans
Încă te simt în palmele mele,
Umbra ta arde pe piele,
Încă mai știu cum se dansează
În doi – și-apoi unul se pierde.
Ultimul dans n-a avut muzică,
Doar pași pe podele reci,
N-ai spus nimic, n-am întrebat,
Am știut că era pentru veci.
Acum îți dansez amintirea,
Prin gânduri ce curg în tăcere,
Tu ai plecat, dar ritmul rămâne
Să bată-ntr-un gol ce nu piere
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Te-aș fi iubit...
Te-aș fi iubit cum vântul plânge
În nopți cu lună fără somn,
Cum dorul vechi în piept se frânge
Când bate-n tâmple ca un domn.
Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,
Cu flori de mac și vis curat,
Dar lumea noastră prea măruntă
Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.
Te-aș fi iubit pe căi de seară,
Prin ploi de toamnă fără rost,
Dar ai plecat, iubirea moare—
Și-mi ești străină cum mi-ai fost.
Și totuși, umbrele din mine
Îți mai șoptesc un gând târziu...
Te-aș fi iubit... dar nu știu cine
Ne-a blestemat să nu mai fiu.
Plumb sub piele
Te-am purtat ca un tatuaj pe piele,
Cu cerneală adâncă, cu dor,
Dar timpul a mușcat din linii,
Și azi e doar fum și decor.
Nu te mai caut, nu te mai chem,
Nu-ți mai scriu numele-n vise,
Dar uneori, când trece un tren,
Îmi pare că dorul se-nchide.
Ești parte din mine ca plumbul
Ce arde încet, nevăzut,
Un semn ce nu doare..
Floarea din vârf de stâncă
Nu se-nclină oricărei raze,
Nu se supune niciunui vânt,
Crește departe, fără pază,
Nu-și lasă rădăcina-n rând.
Pe stânci albastre, printre ceață,
Acolo-i leagănul dintâi,
Puțini ajung, puțini o-nvață,
Puțini o smulg din al ei cui.
Dar eu, cu mâini temătoare,
M-am apropiat încet, tăcut,
Să nu-i strivesc a ei suflare,
Să n-o rănesc cu dor durut.
Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,
Că-n palme mi s-ar veșteji,
Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,
S-ar mistui, s-ar risipi.
Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,
Am înțeles ce nu știam:
Nu-i floarea mea, doar mă adună,
Și-o port în suflet... nu în ram.
Străinul
Când te-am zărit ultima oară,
Erai doar un trecător,
Privirea ta n-a spus nimic,
Și nici a mea – decât dor.
Ne-am strâns cândva în palme zile,
Ne-am împletit în nopți târzii,
Dar astăzi tu ești doar un nume,
Și eu o umbră-n amintiri.
N-a mai rămas nici loc de „poate”,
Nici timp să ne mai regăsim.
Acum suntem doi străini care
Nici nu mai știu că s-au iubit.
Ultimul dans
Încă te simt în palmele mele,
Umbra ta arde pe piele,
Încă mai știu cum se dansează
În doi – și-apoi unul se pierde.
Ultimul dans n-a avut muzică,
Doar pași pe podele reci,
N-ai spus nimic, n-am întrebat,
Am știut că era pentru veci.
Acum îți dansez amintirea,
Prin gânduri ce curg în tăcere,
Tu ai plecat, dar ritmul rămâne
Să bată-ntr-un gol ce nu piere
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Te-aș fi iubit...
Te-aș fi iubit cum vântul plânge
În nopți cu lună fără somn,
Cum dorul vechi în piept se frânge
Când bate-n tâmple ca un domn.
Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,
Cu flori de mac și vis curat,
Dar lumea noastră prea măruntă
Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.
Te-aș fi iubit pe căi de seară,
Prin ploi de toamnă fără rost,
Dar ai plecat, iubirea moare—
Și-mi ești străină cum mi-ai fost.
Și totuși, umbrele din mine
Îți mai șoptesc un gând târziu...
Te-aș fi iubit... dar nu știu cine
Ne-a blestemat să nu mai fiu.